Doamna Carmen Dan, după ce a jurat că nu s-a jucat cu gazul lacrimogen în Piaţa Victoriei, susţine cu aplomb că, în seara cu pricina, a venit din concediu şi s-a aşezat în clădirea Ministerului de Interne.
„Invit public să iasă orice angajat al Ministerului de Interne, de la orice nivel, care a primit ordin direct de intervenţie operativă din partea ministrului”, a rostit dumneaei pe treptele Spitalului Floreasca, unde venise să o salute pe jandarmeriţa agresată de manifestanţi.
Care jandarmeriţă Ştefania, a spus-o ministrul Sănătăţii, Sorina Pintea (chapeau, Doamna Ministru, şi nu pentru prima dată!), nu era deloc într-o stare gravă, aproape moartă şi paralizată cum o prezentau părţi din mass-media şi liderii Partidului Social Democrat. Avea, a spus clar ministrul Sorina Pintea, câteva hematoame. Desigur, nu este justificat nici un fel de atac asupra vreunui om în uniforma instituţiilor statului cum nu este în regulă nici utilizarea nejustificată a forţei brute asupra demonstranţilor paşnici. Agresivitatea din 10 august, dacă se dorea, putea fi extirpată de la bun început. Dar acest lucru nu s-a dorit, a fost nevoie de o acţiune în forţă pentru a se obţine rezultatele emoţionale dorite. Chiar şi o altă doamnă, de la Cluj Napoca de data asta, Steluţa Cătăniciu, de la ALDE, care se pricepe mult la justiţie, ne-a asigurat că mare lucru nu înţelege ce doreau, de fapt, oamenii care protestau.
Blonda lui Daddy din Videle susţine că a urmărit atacul cu gaze lacrimogene asupra demonstranţilor dar dânsa, fiind în concediu de odihnă, nu a putut lua măsuri.
Măcar atâta: când dumneaei a susţinut că i-a fost înfipt un microfon în priză, declaraţiile au făcut deliciul ţării.
Purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei a confirmat că gazele lacrimogene, din seara de 10 august, au fost aprobate de o doamnă care nu este de la Videle, ci de la Voluntari. Pripăşită politic la Prefectura Bucureştilor, pe numele ei Speranţa Cliseru. La ora 23:11 Doamna Speranţa, pusă nu se ştie de ce prefect al Capitalei, a semnat ordinul de utilizare a gazelor lacrimogene. Desigur, Doamna Speranţa nu a ieşit public să ne lămurească cu ce ştie: dumneaei este o persoană prea importantă în angrenajul instituţional al acestui stat. Aşa se întâmplă oriunde în Europa: fiecare explică pe îndelete, de câte ori este nevoie, mecanismele deciziei luate. De fapt, această Speranţă a conturat nimic mai mult decât frustrările tuturor liderilor provinciali ai PSD, ale căror ieşiri publice sunt de-a dreptul caraghioase, în legătură cu contestarea deciziilor guvernării. Prefectul Capitalei este egala deputatului Cătălin Rădulescu, doar că doamna Speranţa Cliseru, după stagiul la Voluntari, are acum în mână şi forţa deciziei.
Daddy şi prietenii au susţinut că demonstraţia din 10 august este aproape o lovitură de stat, orchestrată de preşedintele Klaus Iohannis şi de partidele din opoziţie. Ministrul de Interne a amintit că preşedintele României a contestat „prematur” atitudinea Jandarmeriei iar procurorii parchetelor civile şi militare s-au apucat de strângerea de probe şi declaraţii ale protagoniştilor bătăliei cu gaze lacrimogene.
Mai grav este că, într-adevăr, violenţele par a fi fost organizate şi că Serviciul Român de Informaţii a informat-o din vreme pe doamna prim-ministru Viorica Dăncilă. De ce nu s-a întâmplat nimic? Cine are interesul să construiască scenarii de instabilitate internă, de incapacitate de decizie guvernamentală şi de nemulţumire populară? Cui foloseşte această forfoteală permanentă şi de inspiraţie răsăriteană?
La fel ca în Rusia sau Belarus, unde Vladimir Putin și Aleksandr Lukasenko au nevoie permanent să își înființeze dușmani interni și externi, pentru a putea aduna în jurul lor forțe sociale și politice, și Daddy, împreună cu echipa de la Videle și din alte județe de la coada dezvoltării economice, trebuie să își construiască dușmani. Klaus Iohannis, Codruța Kovesi, SRI, SPP, Soros, aproape că nu sunt instituții și oameni, în afara PSD, care să nu facă rău programului de guvernare.
Când preşedintele Ion Iliescu îşi câştiga mandatele de şef al statului, apelul la votanţii lui (mulţi, tot timpul) era: „un preşedinte pentru liniştea noastră”. Pe vremea aceea, se susţinea că dezbaterea şi contestarea obosesc societatea şi că doar „liniştea” poate asigura progresul.
A fost nevoie ca Ion Iliescu să plece de la Cotroceni, în 2004, pentru ca România să intre în forţă în familia Europei.
Problema de natură strategică a Partidului Social Democrat este mult mai gravă: Liviu Dragnea este prizonierul ideilor politice din anii 1990, când democraţia românească se sprijinea zdravăn mai degrabă pe improvizaţii, tot timpul la limita legii şi a moralităţii. României secolului XXI, cu cinci milioane de oameni trăitori şi plătitori de taxe în Europa şi America de Nord, simpla majorare a pensiilor şi salariilor nu îi mai satisface aşteptările. Instituţii consolidate, eliminarea arbitrariului din viaţa publică, o conduită occidentală a clasei politice, educaţie şi sănătate performante ca sistem, prosperitate economică şi personală, acestea sunt priorităţile actualei societăţi.
Or, niciunul dintre apropiaţii lui Liviu Dragnea, din actualul nivel de conducere din Partidul Social Democrat, nu poate să intre în secolul XXI. Nu din motive intelectuale, pe unii îi duce mintea. Pur şi simplu, însă, nu înţeleg lumea din jur. Aproape toţi provin din periferiile profesiei, contactelor de orice fel, din mentalităţi, metehne şi obiceiuri din târguri fără importanţă. Acolo, desigur, nivelul funcţiei determină cuantumul şpăgii, este de la sine înţeleasă mita instituţionalizată, obligatorie încuscrirea de familie.
O Românie încremenită în vremurile politice ale lui Ion Iliescu nu poate avea performanţa aşteptată de generaţiile care, atunci, nici nu erau născute. Lipsa de iniţiativă a miniştrilor lui Daddy, incapacitatea de a contura proiecte, de a conduce, de a administra, de a negocia, toate sunt legate de faptul că aproape niciunul dintre aceşti lideri ai Partidului Social Democrat nu poate înţelege lumea lui 2018.
Este decontul a cel puţin două decenii de organizare internă a PSD. Este factura pentru toate avansurile partidului făcute instituţiilor statului care nu au legătură cu politica, cu justiţia, cu administraţia, cu politica externă.
Prin urmare, gazul lacrimogen din seara zilei de 10 august este acelaşi care se utiliza împotriva noastră în 1990.
Aceasta este fractura României de astăzi, peste care nu mai putem trece. Partidul Social Democrat s-a întors în 1990. Noi ne apropiem de 2019. Care este soluţia?
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
