Nu mă pot abține ca în zile precum 24 Ianuarie, 10 Mai, 1 Decembrie să nu mă gândesc care dintre ele este mai potrivită pentru a fi Zi Națională. Pentru cei grabnici cu acuzele, e bine de spus că o astfel de interogație nu are nimic nepatriotic, antinațional, nedemn sau ofensator pentru români, ci răspunde unei nevoi de dezbatere, de clarificare, de separare a apelor și de actualizare a memoriei istorice care au lipsit imediat după 1989. Ziua de 1 Decembrie „merită”, ca și celelalte două, cu prisosință să fie zi națională, dar proclamarea ei în anul 1990 (Legea nr. 10 din 31 iulie 1990) s-a făcut în grabă (stenogramele dezbaterilor parlamentare arată doar că opozanții anticomuniști au propus ca alternativă și ziua de 22 decembrie), fără a se organiza o dezbatere, fără a se evalua, prin comparație, simbolistica ei și a altor zile care ar fi îndeplinit, la fel de bine, exigențele celei mai importante sărbători naționale.
În acest context, o împrospătare a memoriei istorice și a semnificației zilei de 24 Ianuarie este binevenită. Ne place sau nu, Mica Unire nu a fost doar un rezultat al eforturilor politice unioniste ale elitei românești de la mijlocul secolului al XIX-lea, ci, mai degrabă, al unui context internațional bine speculat, al sprijinului extern (mai ales cel al Franței lui Napoleon al III-lea) și al dibăciei politice de care a dat dovadă partida unionistă.
Contextul internațional favorabil a fost reprezentat de Războiul Crimeei (1853-1856), ca o nouă etapă a Crizei Orientale, în care Imperiul Rus, în tradiționala lui încercare de a ocupa Strâmtorile, își propunea să lichideze Imperiul Otoman și să ajungă până la Constantinopol. Ocupând Principatele Române și declarând război Porții, Rusia a provocat îngrijorarea firească a altor puteri europene care contribuiau la menținerea echilibrului continental: Franța, Marea Britanie și Austria, toate venind în sprijinul Imperiului Otoman.
Cât despre Principate, ele au avut de îndurat ocupația militară rusă, apoi austriacă, cu toate suferințele pe care le-a generat această stare, dar pro-blema clarificării statutului lor internațional a devenit una de interes major pentru Marile Puteri europene.
Încă de când se discutau doar preliminariile viitoarei păci, Napoleon al III-lea a propus o idee ce putea părea îndrăzneață, aceea ca Principatele să formeze un singur stat, dar pe care nu o făcea în mod dezinteresat, deși ea corespundea celui mai important obiectiv național al românilor. Pe lângă susținerea cauzelor naționale din Europa, care îi ofereau posibilitatea unui joc diplomatic foarte vast pe continent, Împăratul francez avea în vedere formarea unui stat aliat care să apere interesele franceze la Gurile Dunării, care, în același timp să reprezinte o barieră în calea Rusiei. Așa se face că în momentul în care, în cadrul lucrărilor Congresului de pace de la Paris (1856), contele Alexandre Walewski, ministrul de Externe francez, a propus unirea Moldovei și a Țării Românești, statele participante au avut păreri împărțite.
Rusia a sprijinit propunerea pentru a nu rămâne izolată de Franța; Prusia și Sardinia au procedat întocmai intuind o similitudine cu propriile lor obiective unioniste. De cealaltă parte, Imperiul Otoman și cel Austriac s-au opus cu înverșunare, considerând că propria lor integritate ar fi fost amenințată de apariția noului stat. În condițiile în care Anglia nu s-a arătat ostilă, dar nici nu a susținut unirea, Tratatul de Pace a stabilit, la articolul 24, convocarea unui Divan ad-hoc în fiecare din cele două Principate pentru a exprima dorința românilor în chestiunea unirii, cum doresc să trăiască în viitor. De asemenea, cu privire la statutul lor internațional, Principatele rămâneau sub suzeranitate otomană, dar protecția Rusiei era înlocuită cu o garanție colectivă a părților contractante.
Sesizând oportunitatea care li se oferea, unioniștii din ambele Principate au început să lucreze pentru ca viitoarele adunări ad-hoc să fie formate în majoritatea lor de unioniști. Deși mai slab reprezentat, curentul antiunionist avea să arate că drumul spre unire nu era așa neted și, dispunând de oameni plasați în poziții cheie, precum caimacamii Moldovei Teodoriță Balș și Nicolae Conachi-Vogoride, au reușit chiar să fraudeze alegerile din iulie 1857 pentru adunarea Moldovei, ceea ce a stârnit un scandal internațional.
A fost nevoie de o mediere la cel mai înalt nivel, de o întâlnire între Napoleon al III-lea și Regina Victoria pentru ca alegerile să fie reluate. Desfășurându-și lucrările în lunile septembrie-decembrie 1857, Adunările ad-hoc, în care erau prezenți reprezentanți ai tuturor segmentelor societății, inclusiv țărani, au adoptat rezoluții care indicau dorințele fundamentale ale românilor: unirea Principatelor; autonomia și neutralitatea lor; prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană și domnie ereditară; guvernare reprezentativă și constituțională.
Aceste doleanțe ale românilor au trebuit să fie înaintate spre analiză marilor puteri, reunite într-o Conferință, la Paris, în mai 1858. La finalul ei, Convenția adoptată în august 1858, cunoscută drept Convenția de la Paris, stabilea noul statut internațional al Principatelor, dar și normele de organizare internă a acestora. Contrar dorinței românilor, documentul contura doar o unire formală ce implica o separație de fapt între Moldova și Țara Românească. Se stabilea că noul stat, ce purta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, urmau să aibă doi domnitori, două capitale, două adunări.
Singurele instituții care oglindeau dorința de unire era o Comisie centrală la Focșani, având menirea să elaboreze proiecte de legi comune, curți de justiție și casație unice și o armată cu o structură unică și cu un singur șef, ales alternativ din cele două țări. Celelalte prevederi ale Convenției, care au făcut ca ea să fie numită și „Constituția din 1858” se refereau la principiile de organizare internă, unele de inspirație occidentală și care aveau scopul de a deschide calea unei evoluții pe coordonate moderne a societății românești.
Potrivit Convenției, în ambele capitale au fost stabilite două „comisii vremelnice” cu menirea de a organiza alegerile pentru adunările elective, abia acestea urmând să dea cei doi domnitori. Ambele aceste adunări elective au fost dominate de unioniști, numai că unii erau de orientare liberală, ca cei din Moldova, iar alții de orientare conservatoare ca cei din Țara Românească. În Moldova cei mai importanți candidați erau fostul domn Mihail Sturdza și fiul acestuia, Grigore Sturdza, adversari ireconciliabili.
Acest fapt a scindat tabăra conservatorilor și a permis unioniștilor liberali să propună candidatura colonelului Alexandru Ioan Cuza, o figură importantă a perioadei revoluționare anterioare. Pe 3/15 ianuarie 1859, el a fost ales domn al Moldovei și imediat, inclusiv în cancelariile occidentale, a început să circule zvonul că românii vor ocoli prevederile Convenției de la Paris și îl vor alege la București tot pe Cuza. Într-adevăr, Convenția nu preciza nimic pentru cazul în care un domn ales într-un principat avea să fie ales și în celălalt, iar cercurile unioniste cunoșteau această scăpare a documentului.
În aceste condiții, în momentul în care o delegație a moldovenilor a trecut prin București în drumul ei spre Constantinopol, ea a sugerat oficial unioniștilor munteni alegerea tot al lui Alexandru Ioan Cuza. Ampla propagandă făcută în acest sens în rândul populației capitalei a făcut ca presiunea mulțimii să fie un factor important în ziua alegerii. Gloata „stătea să năvălească în cameră și să o siluiască să proclame ales pe alesul camerei Moldovei”, ceea ce a făcut ca pe 34ianuarie/5 februarie 1859, același Alexandru Ioan Cuza să fie ales și domn al Țării Românești. Unirea era acum un fapt împlinit în persoana Domnitorului, iar entuziasmul românilor era dătător de speranțe pentru realizarea deplinei uniri și pentru modernizarea țării.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
