Despre Romulus Rusan cea mai mare parte a românilor este sigur că fie nu a auzit, fie nu l-a simpatizat, fie nu l-a luat în seamă.
De mai bine de un sfert de secol, însă, Romulus Rusan a fost exerciţiul necesar de igienă mentală, socială şi istorică a unui popor pervertit în destulă măsură de manierele regimului totalitar comunist. Acolo unde era Romulus Rusan în mod sigur nu putea să existe vreun reziduu al comunismului. Acolo, dimpotrivă, se configura o altă mărturie a crimelor fizice şi psihice ale torţionarilor. Şi, despre comunism, mai trebuie spus că românii au acceptat să vorbească cu destulă discreţie. Din teamă, din neştiinţă, de ruşine, din neputinţă. Au trebuit să treacă fix şaptesprezece ani pentru ca un decident politic important, preşedintele României, să condamne regimul comunist în Parlament, în decembrie 2006, printr-un document asumat. Iar astăzi, la 27 de ani de când s-a petrecut uciderea a sute de oameni în stradă, în decembrie 1989, onorabila Justiţie a României nu a încheiat procesul asasinilor.
Din seara de 8 decembrie 2016, fără niciun fel de întâietate între ştiri, România a rămas fără unul dintre eroii ei: scriitorul şi luptătorul pentru adevăr Romulus Rusan.
Născut la 13 martie 1935, pe Romulus Rusan îl vor stabili în istorie trei lucruri fundamentale.
Un scriitor de succes în literatura română, autor între altele ale unor volume de călătorie unice, care rămân reper în timp, indiferent de vârsta cititorului sau de vremurile lecturii.
Soţ al mult mai cunoscutei poete Ana Blandiana, recent admisă în Academia Română, Romulus Rusan a avut parte, poate nefiresc, de această umbră în cariera sa literară şi civică. Împreună, însă, au iniţiat prima formă civică de protest colectiv din istoria acestei ţări, după războiul civil din 13- 15 iunie 1990: Alianţa Civică, urmare a marşului tăcerii din 15 noiembrie 1990, cu sute de mii de participanţi defilând pe străzile Bucureştilor. Mulţi dintre ei au plecat, alţii am rămas. Şi, tot împreună, Ana Blandiana şi Romulus Rusan au luat o decizie istorică, practic fără precedent în lumea comunistă europeană: au pronunţat repetat, obsedant, stăruitor numele oraşului Sighet. Să nu mai uităm, să nu mai spunem nimănui şi niciodată că nu am ştiut. Doi scriitori şi-au asumat să deschidă imensul cavou al comunismului, acela de care clasa politică, dar şi parte a societăţii, a vrut să uite odată cu împuşcarea cuplului Ceauşescu.
În fine, cel mai important, Romulus Rusan face parte dintre aceia care după 1990 ne-au reînvăţat demnitatea şi onoarea şi care au spus deschis că nu ne putem recupera memoria fără să ne stabilim exact vinovaţii pentru odioasa noapte totalitară comunistă. Pentru Romulus Rusan, ca şi pentru Ana Blandiana, la fel ca pentru toţi aceia care NU VREM să uităm, locul memoriei ticăloşiei de patru decenii poartă un nume: Sighet. Aşa cum Holocaustul se numeşte Auschwitz iar gulagul sovietic este Kolîma.
Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet este locul care restabileşte memoria pierdută şi istoria furată a României. Acolo, aproape singur şi niciodată încurajat de liderii politici ai ţării, Romulus Rusan a reconstruit scena crimei. Asasinate despre care puţini au vorbit după prăbuşirea comunismului şi despre care şi mai puţini vor să mai audă astăzi.
„Cartea Morţii”, exact aşa se numeşte unul dintre foarte multele volume semnate de eroul tăcut al României despre eliminarea fizică a elitei politice interbelice a României. Sute şi mii de demnitari şi funcţionari, civili şi militari, arestaţi în noaptea de 5-6 mai 1950, au fost asasinaţi precum vitele la abator la Sighet. Prin tortură, foamete, batjocură. Apoi, au fost aruncaţi în groapa comună a oraşului. Cât durează să te lămureşti că din acest loc pot pleca, direct în calendarele religioase, adevăraţi sfinţi? Câţi mai vreţi să ştiţi cum şi de ce a murit martirul poporului român, Iuliu Maniu? Dar una dintre cele mai strălucitoare minţi ale naţiei, istoricul Gheorghe Brătianu? Dar sutele şi miile de oameni care, prin efortul şi creaţia lor, au construit un stat spre care şi astăzi privim cu invidie?
Romulus Rusan a fost recuperator al memoriei românilor în 27 de ani în care au existat o elită politică blamabilă, o elită culturală lovită de multe coşmaruri ale nopţii totalitare, o elită intelectuală interesată adesea de propria promovare într-o lume fără destule repere morale şi o societate care a stabilit, cel mai adesea în derizoriu, prin vot, cârmele decizionale ale ţării. Să vă gândiţi, măcar o clipă, la stările lui de singurătate într-o Românie dispusă de multe ori la cât de multe compromisuri. Să vă gândiţi că dacă, astăzi, avem un rost în relaţia dintre comunism şi democraţie, în sensul că măcar ştim ce le diferenţiază, un rol îl are Romulus Rusan şi aceia, mulţi şi totuşi puţini, din jurul lui. Şi că dacă regimul comunist are, în fine, un chip al vinovatului, şi acela este Sighet, numele anchetatorului este şi al lui Romulus Rusan.
Nu veţi mai vorbi despre el de mâine. Dar nici nu mai contează. Romulus Rusan a învăţat pe aceia care vrem să ştim şi să nu uităm că Răul absolut are un nume. Şi ne-a lăsat blestemul de a trimite memoria mai departe, în viitor, ca unică formă de justiţie.
Mulţumim, Romulus Rusan!
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
