Theresa May are căldura umană, umorul, elocvenţa şi şarmul unui congelator: aşa a scris Rod Liddle în săptămânalul conservator „The Spectator” în plină campanie electorală. Iar cotidianul belgian „Le Soir” o ironiza, într-un editorial la câteva ore după anunţarea rezultatelor oficiale: Theresa May este o Margaret Thatcher, dar dintr-un metal foarte moale. Pe fondul a ceea ce „The Times” titra drept „coşmarul lui May” dar şi a replicii tăioase a prim-ministrului acordate B.B.C., potrivit căreia nu ia în calcul o demisie, scena politică britanică pare acum chiar mai complicată decât după Brexitul de anul trecut. Ce e de făcut cu Theresa May? Mai poate sau nu să rămână în casa de pe Downing Street 10?
Alegerile parlamentare anticipate din Marea Britanie desfăşurate la 8 iunie 2017 au dus la o victorie relativă a Partidului Conservator, cu 318 din cele 650 de locuri ale Camerei Comunelor. Cu alte cuvinte, mai puțin decât a sperat prim-ministrul Theresa May când, în aprilie, a decis acest scrutin, şi mai mult dacă ţinem seama de ingredientele campaniei electorale.
Partidul Laburist a obţinut 262 de locuri în noul Legislativ (cu 32 mai multe) iar Partidul Liberal Democrat – 12 mandate (cu 3 mai multe). Partidul Naţional Scoţian, adept al independenţei, a suferit şi el o înfrângere usturătoare, reuşind o contraperformanţă, de doar 35 de deputaţi, cu 19 mai puţin ca la precedentul scrutin.
La un an după ce acelaşi electorat britanic a decis, cu o majoritate redusă, ieşirea ţării din Uniunea Europeană, alegerile parlamentare sunt departe de a da un răspuns straşnic Europei care aşteaptă declanşarea procedurilor pentru Brexit. Figurile ostenite şi penibile ale campaniei de anul trecut, precum ministrul de Externe, Boris Johnson, sau liderul eurofob Nigel Farage, nu au reuşit să mai imprime un curs logic acestei dezbateri iar ieşirile prim-ministrului May nu au avut deloc drept obiectiv acest punct major al agendei continentale. Căci, depre Brexit, în campania electorală pentru anticipate, s-a vorbit foarte discret, neconvingător şi fără un proiect solid construit. Dovadă, UKIP, Partidul Independenţei, foarte vocal dar fără impact în Camera Comunelor, a rămas de data aceasta fără reprezentare parlamentară.
Liderul Partidului Laburist, Jeremy Corbyn, comunist şi anti-monarhist convins, a câştigat nesperat mai multe mandate decât la alegerile precedente, ceea ce poate atrage concluzia că, de o perioadă, electoratul britanic poate fi suspectat de o reală confuzie a valorilor. Dacă în locul instituţiilor Uniunii Europene aduci, votând laburiştii, iluzia unui import de valori din Venezuela lui Hugo Chavez sau din ideologia Syrizei din Grecia, înseamnă că o parte a acestei societăţi aşteaptă fie noi lideri, fie noi programe, fie un proiect de ţară alternativ. Câştigurile laburiste în alegeri nu au, însă, legătură cu susţinerea publică a lui Corbyn pentru Hamas, radicalismul islamic, Vladimir Putin, Hugo Chavez şi mulţi alţi lideri totalitari. Şi nici cu ura acestuia faţă de monarhia britanică şi, mai ales, faţă de Regina Elisabeta a II-a. Mandatele obţinute suplimentar, cea mai importantă victorie de la Tony Blair încoace, sunt rezultatul unei strategii deloc convingătoare a conservatorilor şi, în acelaşi timp, a refuzului unei părţi a societăţii britanice de a-şi asuma consecinţele financiare ale ieşirii din Uniunea Europeană. Nici măcar Theresei May, vinovat de serviciu acum, nu i se pot imputa toate rezultatele din seara de 8 iunie.
Pe 19 iunie, Regina Elisabeta a II-a va citi un alt Mesaj al Tronului, de deschidere a unui alt Parlament. A văzut destule în viaţa politică britanică în cei peste 65 de ani de domnie şi, prin urmare, destinul viitor al Theresei May poate că nu i se pare atât de important. Prim-ministrul a anunţat că va forma o majoritate împreună cu micul partid unionist din Irlanda de Nord (Ulster). Această formulă nu va avea, însă, soliditatea necesară pentru negocierea şi ieşirea efectivă a Marii Britanii din Uniunea Europeană: tocmai obţinerea unui mandat puternic din partea electoratului, mai puternic decât acela de la alegerile precedente, a fost motivul convocării scrutinului anticipat. Nu este o regulă pentru aşezata Britanie să fii chemat intempestiv, înainte de termen, la urne. Predecesoarea lui May, Margaret Thatcher, a cerut un vot anticipat după ce a snopit militar Argentina, pe mare şi pe uscat, în 1982, în insulele Falkland.
De ce nu a câştigat Partidul Conservator o majoritate absolută, aşa cum era ea scontată în primăvară?
În primul rând, o chestiune de rutină. Britanicii nu sunt obişnuiţi să construiască anticipat Parlamente. Mai ales că, în trecuta Cameră a Comunelor, fostul premier David Cameron reuşise o majoritate absolută. Alegerile din 8 iunie au fost convocate cu trei ani înainte de termen, prea puţin timp pentru rodarea vechilor deputaţi şi cu mult prea mult timp înainte de finalizarea mandatului.
În al doilea rând, fără a socoti urmările, Theresa May a anunţat în campania electorală că Marea Britanie nu mai este cu sacul plin de bani şi că, mai ales pentru asistenţa socială, este nevoie de contribuţii suplimentare. Dementia Tax, proiectul de a creşte semnificativ sumele datorate de persoanele în vârstă, este, cel mai probabil, motivul principal al pierderii majorităţii absolute a Partidului Conservator în Camera Comunelor. Liderul Partidului Liberal Democrat, Nick Clegg, a şi recunoscut, în noaptea rezultatelor, că vede limpede „o mare fractură între tineri şi vârstnici” în ceea ce priveşte opţiunile politice. Marxistul Jeremy Corbyn, care a promis beneficii materiale solide fiecărui cetăţean britanic, nu putea să piardă oportunitatea şi a felicitat apariţia curentului anti-impozitare. Iar dezbaterea publică, prin care Theresa May s-a străduit să explice acest proiect, mai degrabă a adâncit coşmarul conservatorilor.
Cele trei atentate teroriste din ultimele trei luni, care au însângerat Londra şi Manchester, au avut şi ele contribuţia lor la erodarea puterii Partidului Conservator. Guvernul a fost interpelat în legătură cu securitatea naţională dar, mai ales, în legătură cu sumele pe care le-a pus la dispoziţie, în timp, pentru apărarea ţării. Şi, deşi reacţia instituţiilor a fost promptă, rapidă şi extrem de eficientă faţă de terorişti, discursul miniştrilor Theresei May a lăsat de dorit. Şi a câştigat puncte procentuale Jeremy Corbyn, cel care susţine legitimitatea mişcărilor islamiste radicale.
În al patrulea rând, dar nu ultimul, Partidul Conservator, Theresa May în special, au refuzat dezbaterile publice pe teme atât de sensibile britanicilor. Nu, nu a fost vorba aproape deloc despre ieşirea din Uniunea Europeană ci despre soluţii privind creşterea veniturilor după pensionare, starea asistenţei sociale în general, problema imigraţiei şi a securităţii locurilor de muncă pentru britanici şi, uneori, reformarea administraţiei statului. Lipsa de curaj şi de empatie a prim-ministrului May a fost compensată de promisiunile savuroase ale liderului laburist Jeremy Corbyn, potrivit cărora britanicii vor primi bani mulţi şi fără cine ştie ce implicare. Iar felul în care Corbyn apare şi vorbeşte în public este, şi el, un motiv de simpatie. Poate nu suficient dar, s-a dovedit, destul pentru a atrage puncte procentuale în alegeri.
Două dezastre au consemnat aceste alegeri parlamentare anticipate.
Dispariţia din Parlament a UKIP, Partidul Independenţei, este decontul Brexitului şi votului de anul trecut. După ce a militat, ostentativ şi isteric, pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, Nigel Farage a refuzat să părăsească şi fotoliul de deputat al Parlamentului European. Beneficiile materiale, politice şi personale ale unui astfel de post nu pot fi anulate, fie şi de suficientul mântuitor al independenţei britanice.
Al doilea eşec major aparţine atotprezentei şi vocalei şefe a guvernului Scoţiei, Nicola Sturgeon, în plină campanie de a obţine autorizaţia privind un nou referendum despre independenţă. Partidul Naţional Scoţian a obţinut cu 19 mandate mai puţin decât în scrutinul anterior, deţinând acum 35 de deputaţi. În Scoţia, liderii partidului au fost trimişi acasă de către candidaţii conservatori şi laburişti, cele mai notorii înfrângeri fiind cele încasate de Alex Salmond şi Angus Robertson. Bineînţeles, Nicola Sturgeon a anunţat că „Partidul Naţional Scoţian a câştigat alegerile din Scoţia” dar chiar şi un cotidian destul de echilibrat în problema referendumului independenţei scoţiene, precum „The Telegraph”, vorbea despre „pierderi masive, fără precedent”. În mod previzibil, cel mai probabil veşnica temă a independenţei Scoţiei, pe baza unui referendum, va fi atenuată pe o perioadă scurtă de timp deoarece dezastrul electoral al Partidului Naţional, chiar şi cosmetizat cum se cuvine de Nicola Sturgeon, nu poate fi ignorat.
Guvernul Theresa May va fi învestit şi va merge mai departe, în coaliţie cu unioniştii nord- irlandezi, după 19 iunie. Pe termen scurt, Marea Britanie are nevoie de forţă politică şi administrativă pentru a negocia ieşirea din Uniunea Europeană şi pentru a-şi reaşeza interesele continentale.
Problema centrală este: ce se poate face cu Theresa May?
Dacă pleacă, la scurtă vreme după realizarea formulei de coaliţie, va intra în istorie drept premierul cu cel mai scurt mandat din ultimul secol (mai precis, din 1924, când James Ramsay MacDonald a condus un Executiv cu o viaţă de zece luni). Demisia ei ar fragiliza enorm Marea Britanie în faţa Uniunii Europene şi ar răvăşi şi mai mult o viaţă politică şi aşa confuză. Mai ales pe fondul aşteptărilor Partidului Laburist, exprimate de chiar Jeremy Corbyn, potrivit cărora „suntem gata să intrăm în serviciul poporului care ne-a acordat încrederea”.
Dacă rămâne în fruntea guvernului şi a Partidului Conservator, aproape sigur îi vor lipsi autoritatea şi legitimitatea unor măsuri precise, dure şi radicale de reformă şi de negociere cu Europa. Totodată, formele de exprimare ale partidului vor rămâne îngheţate în tacticile mult prea serioase şi formale exprimate de prim-ministru, în contradicţie cu populismul şi ieşirile publice ale liderului opoziţiei laburiste. Şi acest lucru, pe termen lung, în lipsa unor rezultate remarcabile interne, va aduce costuri şi mai însemnate pentru conservatori. Şi cum va putea Theresa May să negocieze puternic la Bruxelles, Paris şi Berlin, cu lideri care cer enorm Marii Britanii, în condiţiile în care nu s-a putut impune acasă şi trăieşte politic în conjunctura unei alianţe cu unioniştii nord-irlandezi? Şi cum va răspunde May acestor irelevanţi aliaţi din Irlanda de Nord când, ieşită din Uniunea Europeană, Marea Britanie va fi obligată să reconstituie puncte de frontieră cu Republica Irlanda în detrimentul beneficiilor Irlandei de Nord? Un scenariu care a apărut deja în spaţiul de dezbatere este acela al unor alte alegeri anticipate, în a doua parte a anului, după plecarea Theresei May. Căci, acum, puţini pariază pe un mandat de patru ani al viitorului guvern.
Marea Britanie a jucat în ultimul an două partide de poker politic şi rămâne de văzut dacă le-a câştigat: Brexitul şi Theresa May. Cu ieşirea din Uniunea Europeană, după ce au trecut emoţiile, lucrurile par lămurite că se va face. Cum, asta este o bună întrebare.
De acum, însă, preocuparea majoră este alta: ce facem cu Theresa May?
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
