La 1 octombrie, Carles Puigdemont şi coaliţia de stânga-extrema stânga care conduce Catalonia din 2015 ar trebui să organizeze un alt referendum privind independenţa faţă de Spania. Al doilea în ultimii trei ani.
Carles Puigdemont este un fost jurnalist, primul director al agenţiei catalane de ştiri, primar în Girona, acolo unde şi-a găsit şi jumătatea conjugală, pe Marcela Topor, o artistă amatoare din Iaşi. De când a preluat conducerea la Barcelona, capitala provinciei, a militat activ pentru organizarea unei alte chestionări populare privind independenţa deşi rezultatele din 2014 şi 2015 au dovedit că abia 48% dintre cei prezenţi la vot ar dori o separare de Spania. Carles Puigdemont are alături de el 712 primari ai provinciei, dintre cei 947, dar nu şi pe edilul Barcelonei, Ada Colau. Aceasta din urmă, membră a coaliţiei de stânga- marxiste care conduce Catalonia, a devenit un critic al referendumului, susţinând că lipsesc, la fel ca în 2014, garanţiile minime ale organizării legale a votului popular. Guvernul catalan al lui Puigdemont – a declarat primarul Barcelonei – „ignoră cealaltă jumătate a Cataloniei” care nu vrea să se separe de Spania. La fel spune şi Miquel Iceta, preşedintele Partidului Socialist din Catalonia, care a cerut guvernului regional, în cele din urmă, să renunţe la referendum deoarece un conflict cronic cu autorităţile de la Madrid „ne duce spre un dezastru”. Aproape toţi membrii comisiilor electorale s-au retras din funcţii, astfel încât, deşi anunţat ca principal punct de guvernare în 2015, acest referendum are probleme cronice de organizare şi legitimitate.
Carles Puigdemont, al 130-lea preşedinte al Generalităţii Catalaniei, a lucrat la imaginea sa de lider al mişcării de independenţă, după învestire refuzând să depună jurământul de credinţă în faţa Regelui Felipe al VI-lea.
Mariano Rajoy, liderul Partidului Popular (conservator) şi şef al guvernului de la Madrid din 2011, a anunţat că referendumul nu va avea loc, că toţi cei implicaţi în încălcarea cu bună ştiinţă a legii vor răspunde penal iar Catalonia nu va mai beneficia de administrarea bugetelor locale. Iar această declaraţie nu a fost făcută oriunde ci chiar la Barcelona, la 15 septembrie, exact în provincia unde Partidul Popular nu are nici un fel de relevanţă politică, fiind abia a şasea forţă, cu doar 10% din opţiuni constante. Mariano Rajoy a întors Spania spre Dreapta politică în 2011, în condiţiile prăbuşirii ţării în abisul crizei financiare declanşate în 2008 şi a reuşit, în condiţii extrem de fragile politic, să readucă creşterea economică tonică şi optimismul investitorilor. Fără nici un fel de rezerve, Rajoy a trimis chestiunea Cataloniei în faţa Curţii Constituţionale şi le-a cerut liderilor de la Barcelona, în replici din ce în ce mai tăioase, să înceteze calea spre „prăpastia instituţională”. S-a şi întâmplat: guvernul central de la Madrid a anunţat că va controla bugetul Cataloniei şi va aviza orice cheltuieli publice, indiferent de cuantum, iar o parte dintre oficialii catalani, inclusiv membri ai guvernului regional, au fost reţinuţi şi trimişi în judecată pentru abuz în serviciu.
Luat prin surprindere, Carles Puigdemont a declarat presei, la 21 septembrie, că Spania a revenit la vremurile dictaturii lui Franco, fiind „suspendată de facto independenţa Cataloniei” după ce decizia cheltuirii banilor publici a trecut în responsabilitatea exclusivă a guvernului central.
Nu guvernul central de la Madrid, ci Curtea Constituţională a declarat ilegal referendumul din Catalonia. Lipsa legitimităţii democratice pentru consultarea populară anunţată de Carles Puigdemont, ca şi absenţa oricăror garanţii juridice privind viitorul (spre exemplu, U.E. şi NATO au exclus intrarea automată a Cataloniei independente în rândurile lor), au atras şi mai mult atenţia asupra efortului preşedintelui Generalităţii catalane de a impune un referendum. Cel mai important cotidian din Barcelona, „La Vanguardia”, atrăgea atenţia asupra greşelilor făcute de Puigdemont şi coaliţia lui de partide: „Nu este o soluţie un asalt asupra Constituţiei. Jumătate din Catalonia nu sprijină cauza separatistă”. Mai plastic, cotidianul catolic francez „La Croix” îl descrie pe liderul separatist drept „un Don Quijote catalan”, remarcat prin simpatia veche pentru independenţă, prin faptul că vorbeşte fluent trei limbi străine (franceză, engleză şi română) şi că a susţinut obsesiv modificarea numelui localităţii unde a fost edil: Gerona, în spaniolă, devenind Girona, în catalană). Şi cam atât.
Cel mai recent sondaj, efectuat de Centrul Catalan de Sondare a Opiniei Publice, dat publicităţii de cel mai important cotidian catalan, „La Vanguardia”, arată mai degrabă o catastrofă pentru tabăra susţinătorilor independenţei, fapt care ar explica zgomotul mediatic infernal din jurul referendumului: doar 41,1% ar vota pentru o Catalonie independentă, în vreme ce 49,9% vor să rămână în Spania. Conform acestor date, tabăra celor care se opun independenţei a câştigat, din decembrie 2016, aproape trei puncte procentuale (46,8%) in vreme ce susţinătorii separatiştilor au pierdut, în doar nouă luni, mai bine de patru puncte procentuale (45, 3%). Doar 34,7% dintre catalani şi-ar dori un stat independent, în vreme ce 52% doresc să rămână între frontierele Spaniei, fie într-un stat federal, fie cu autonomia de acum. Catastrofa pentru separatişti este iminentă deoarece sondajele de opinie ale institutelor catalane indică o scădere a preferinţelor electorale pentru separatişti, o creştere importantă pentru Partidul Socialist şi una modestă pentru Partidul Popular.
De ce este importantă Catalonia?
Situată în Nord-Estul Peninsulei Iberice, cu o suprafaţă de două ori cât a Dobrogei (32.000 de kilometri pătraţi) şi cu o populaţie de 7,5 milioane locuitori, provincia se consideră aparte de istoria comună a regiunilor istorice vecine. A fost integrată în Regatul Spaniei la 11 septembrie 1714, în urma unui război, când trupele catalane au capitulat în faţa Regelui Filip al V-lea. În timp, a ajuns cea mai bogată regiune a ţării: Catalonia are un Produs Intern Brut de 224 miliarde de euro (în 2016), adică 20% din cel al Spaniei, şi contribuie cu 26% din totalul exporturilor. Capitularea necondiţionată de acum trei veacuri şi dinamica bogăţiei de astăzi au făcut ca o parte dintre locuitorii din Barcelona şi din celelalte diviziuni administrative catalane să considere că nu au motive de a fi legaţi de guvernul central de la Madrid. Şi aşa a fost şi de-a lungul istoriei: în cumplitul război civil spaniol (1936-1939), Catalonia şi-a asumat ideile şi practicile politice şi ideologice ale Republicii Spaniole, aplecată evident spre comunism, şi a luptat cu îndârjire împotriva trupelor lui Francisco Franco. La Barcelona, în secolul al XX-lea, ideile de stânga şi de extremă stângă au fost mereu la modă. Dictatura care a urmat, dintre 1939 şi 1975, a anihilat administrativ puseele autonome ale catalanilor, a anulat legislativ identitatea catalană dar a configurat premisele bogăţiei de astăzi. Pentru că Barcelona, şi nu Madridul, a avut dezvoltarea cea mai impetuoasă în Spania postbelică, Catalonia beneficiind de investiţii masive vreme de câteva decenii, îndeosebi în infrastructură, servicii, turism şi industrie performantă. Rapid, prin efortul şi mintea creatoare a catalanilor, Barcelona a devenit un reper european şi mondial iar parcursul ei a fost recunoscut odată cu găzduirea Jocurilor Olimpice din 1992.
„După 40 de ani de constituţie spaniolă, credem că recunoaşterea Cataloniei în cadrul sistemului constituţional spaniol este imposibilă iar continuarea actualei stări de fapt ne va transforma în spanioli şi ne va opri să fim catalani”, declara Carles Puigdemont în februarie 2017, când a anunţat referendumul pentru independenţă, în interviul acordat celui mai important cotidian din Irlanda, „The Irish Times”. Iar la Sveriges Radio, postul naţional suedez, liderul independenţei provinciei făcea o lecţie de antropologie, explicând că diferenţele dintre Catalonia şi Spania se întâlnesc peste peste tot: în limbă, istorie, cultură, chiar şi în taxele care pleacă din regiune spre alte părţi, mai sărace. El, Carlos Puigdemont, şi-a asumat o „revoluţie paşnică”, şi anume proclamarea independenţei, cum afirma pentru „Newsweek”.
Este sau nu nevoie de o independenţă a Cataloniei?
În primul rând, în Catalonia nu există acum o majoritate pentru independenţă. Desigur, este posibil ca acesta să fie viitorul şi ca separarea să se facă la un moment dat. Totuşi, pe fondul eforturilor extrem de asidue ale separatiştilor, şi încurajaţi şi de încercările Scoţiei de a ieşi din Marea Britanie, la alegerile regionale din 2015, partidele secesioniste catalane nu au excelat în rezultatele electorale. Coaliţia de guvernământ de la Barcelona este un hibrid de grupări politice de stânga şi de extremă stânga, fără o platformă unitară, alta decât veşnica luptă cu Spania.
În al doilea rând, sistemul constituţional spaniol, deşi nu este unul federal, face din Regatul Spaniei unul dintre cele mai descentralizate state din Europa. Profesorul Benito Alaez Corral, specialist în probleme constituţionale la Universitatea din Oviedo, arată că, în momentul de faţă, Catalonia are mai multă autonomie politică decât ar avea într-un sistem federal obişnuit. În ce stat european, de pildă, vreun guvern regional nu ar da socoteală autorităţilor centrale pentru cheltuielile publice efectuate?
O bună parte a polemicii necordiale dintre Spania şi Catalonia a început în momentul crizei financiare din 2008-2012, care a afectat grav Europa şi S.U.A. Politic, Partidul Socialist Spaniol, care acordase în 2006 o mai mare libertate în utilizarea bugetelor de către regiuni, a fost înfrânt în alegeri, în 2011, de Partidul Popular al lui Mariano Rajoy. Anterior, în 2010, pe fondul prăbuşirii economice a Spaniei, Curtea Constituţională a decis că este momentul amendării Constituţiei din 1978, în ceea ce priveşte controlul cheltuielilor publice, o prerogativă care a devenit mai importantă pentru guvernul de la Madrid. Amendamentul a fost supus consultării publice şi a obţinut majoritatea opţiunilor, inclusiv în Catalonia. Când guvernele de Dreapta ale lui Mariano Rajoy au depăşit abisul crizei, catalanii şi-au adus aminte de banii care nu mai sunt controlaţi exclusiv de la Barcelona. În 2012, catalanii au cerut negocierea unui pact fiscal care să le confere vechea suveranitate în privinţa administrării taxelor şi impozitelor. Prim- ministrul Mariano Rajoy a refuzat. De atunci, intenţiile de separare au devenit din ce în ce mai mediatizate şi mai frecvente, deşi rezultatele politice şi electorale nu au dat câştig de cauză, niciodată până acum, acestei cauze. La alegerile regionale din 2015, coaliţia care sprijină independenţa a obţinut doar 72 de mandate din cele 135 ale parlamentului regional. Ca aproape orice edil care intră în politica mare, Carles Puigdemont este acuzat că, pe vremea mandatului de primar la Girona (oraş la 100 de km de Barcelona), ar fi negociat proiecte de aducţiune de apă potabilă în aşa fel încât să obţină o finanţare ilegală şi pentru propriul partid politic, Convergencia i Unio. „El Mundo” şi „La Razon” vorbesc despre un procent de 3% din contract. Prin urmare, ideea independenţei Cataloniei s-a aprins mediatic şi politic după ce guvernul de Dreapta, al Partidului Popular, şi-a asumat un control asupra bugetelor regionale, fără să impună ceva, însă.
Strategic, supravieţuirea politică a guvernului actual al Cataloniei depinde enorm de imaginea pe care o lasă opiniei publice, aceea că poate adopta oricând decizii unilaterale, inclusiv independenţa şi proclamarea Republicii. Conflictul dintre Spania şi Catalonia este mai degrabă emoţional, decât raţional şi sunt destule diferenţe faţă de modelul relaţiei dintre Marea Britanie şi Scoţia. Mai demult, când catalanii au anunţat războiul politic cu Spania, în 2012, într-un editorial tipărit de „El Pais”, Fernando Vallepin explica şi mai bine această situaţie: departe de a construi punţi de legătură, reacţiile viscerale ale celei mai mari părţi a instituţiilor şi presei de la Madrid, precum şi atitudinea din ce în ce mai intensă de eliberatori mesianici ai patriei, promovate de liderii succesivi catalani, au favorizat polarizarea. Păstrând proporţiile dimensiunilor istorice, este vorba despre o situaţie asemănătoare celei din timpul războiului civil din 1936-1939, când Catalonia a fost sprijinitoarea Republicii şi a extremei stângi iar o parte din cealaltă Spanie s-a adunat în jurul lui Franco, a Bisericii şi a monarhiei.
Astăzi, imaginea lui Carles Puigdemont este deja controversată şi, dacă referendumul eşuează, cariera lui politică devine istorie. Şi nu neapărat pentru incapacitatea de a organiza scrutinul ci, mai ales, pentru felul cum a gestionat politic această situaţie. Cel mai important cotidian spaniol, „El Pais”, tipărea la 21 septembrie un editorial necruţător la adresa lui Puigdemont, subliniind că „într-o democraţie, liderii nu pot spune minciuni beneficiind de impunitate”.
Independenţa Cataloniei nu este sprijinită la nivel european şi mondial. Uniunea Europeană şi NATO au anunţat deja că un stat catalan nu va fi în mod automat membru. Spania, la rândul ei, o forţă diplomatică sprijinită în Europa dar mai ales de SUA, nu va accepta o astfel de candidatură. În mod oficial, Uniunea Europeană a anunţat că „ordinea constituţională trebuie respectată”. Anunţul făcut de guvernul de la Budapesta, potrivit căruia Ungaria va ţine seama de „voinţa poporului” este mai degrabă unul electoral: se apropie şi acolo alegerile parlamentare iar Viktor Orban are nevoie de voturi din Transilvania şi Slovacia. Prim ministrul Scoţiei, Nicola Sturgeon, a anunţat de asemenea că sprijină Catalonia: alegerile parlamentare recente din Marea Britanie au adus, însă o înfrângere usturătoare pentru naţionaliştii scoţieni iar problemele lor sunt altele decât susţinerea necondiţionată a Cataloniei.
„Catalonia este o ţară a păcii şi deschisă pentru cei ce vin aici”, declara Carles Puigdemont imediat după atentatul terorist de la Barcelona, din august.
Aşa este.
Problema sutelor de mii de imigranţi economici din Catalonia, însă, abia acum a ieşit în atenţia opiniei publice, deşi este o situaţie veche de decenii. Mai mult decât oricare alte regiuni spaniole, Catalonia şi Barcelona, în special, găzduiesc între 10 şi 15% din totalul populaţiei, oameni veniţi din Europa de Est şi din statele Africii şi Asiei musulmane iar ghetourile confesionale şi etnice care înconjoară splendidele obiective turistice par a fi focare de infecţie în ceea ce priveşte ordinea publică şi securitatea, asemănătoare cu sordidele spaţii centrale din Paris sau Bruxelles. Aceasta este una dintre provocările majore ale administraţiei regionale şi recentele atentate au dovedit că nu există securitate fără colaborare. Mai exact, structurile catalane au fost depăşite de atentatele teroriste, nefiind capabile să structureze informaţii anterioare şi să prevină carnagiul de pe La Rambla.
Pe o pagină întreagă, în „Washington Post” din 22 septembrie, Carles Puigdemont a scris un articol intitulat „Îmi pare rău, Spania. Catalonia votează pentru independenţă, fie că îţi place, fie că nu”. Probabil că are dreptate. Acest adevăr nu va fi valabil, însă, pentru referendumul din 1 octombrie 2017.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții: