Italia şi Ungaria au mai făcut împreună politică externă în Europa, în interiorul unei alianţe strategice: în anii 1930 şi la începutul anilor 1940 liderii de la Roma şi Budapesta, Benitto Mussolini şi amiralul Miklos Horthy au împărţit mari succese geopolitice. Între ele, la 30 august 1940, intrarea în posesia Ungariei a unei jumătăţi din Transilvania. Cu toate acestea, alianţa dintre Italia şi Ungaria a ajuns în lada de gunoi a istoriei, în aceeaşi lună aprilie 1945: Benitto Mussolini a sfârşit împuşcat şi spânzurat într-o piaţă din Milano iar Ungaria a fost ocupată în întregime de Armata Roşie sovietică.
La 28 august a.c., tot la Milano, în clădirea Prefecturii, prim-ministrul Viktor Orban a fost oaspetele lui Matteo Salvini, viceprim-ministru şi ministru de Interne al Italiei. Exact în momentele în care guvernul italian refuză debarcarea imigranţilor ilegali africani aflaţi în portul sicilian Catania iar liderul de necontestat al Ungariei se pregăteşte de o nouă vizită la Moscova, la 18 septembrie.
Cotidianul conservator de la Budapesta, „Magyar Hirlap”, scria a doua zi despre „o alchimie reciprocă” realizată în oraşul italian iar oficiosul Kremlinului, Russia Today, care a urmărit atent, concluziona că tocmai ce s-a conturat o „situaţie suicidală” pentru preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, în bătălia acestuia cu Matteo Salvini şi Viktor Orban.
Prim-ministrul ungar a stat patru ore şi jumătate la Milano: a făcut un „şantaj la Europa”, cum scria a doua zi „Il Secolo XIX” din Torino, a vorbit o oră cu „eroul” său, Matteo Salvini, a ţinut o conferinţă de presă şi, la final, cei doi au mers în centrul oraşului, la „Brera”. Aici au comandat o porţie tradiţională de ossobuco (carne de viţel, cu os, pregătită în ulei) acompaniată de popularul orez milanez. Când a fost pus să comenteze despre ce s-a întâmplat la Milano, foarte seriosul fost prim-ministru belgian, liberalul Guy Verhofstadt (liderul ALDE din Parlamentul European) a spus doar atât: „o versiune modernă de comunism”.
„Construim o nouă axă, lucrăm la o nouă Europă” declara fericit Matteo Salvini după întâlnire, în faţa presei. Este, desigur, o altă imagine decât aceea relatată, la 28 august, de fostul prim-ministru şi comisar european, Mario Monti. „Italia a ales să fie strapontina de sud a grupului Vişegrad”, declara acesta în „Corriere della Sera”. „Italia a ars punţile cu aliaţii tradiţionali în numele unei afinităţi ideologice anti-imigraţie care nu corespunde adevăratelor interese naţionale”.
Mario Monti sigur nu se referea la faptul că întâlnirea Salvini-Orban se desfăşura la câţiva paşi de locul unde fusese spânzurat Benitto Mussolini, cel mai fidel aliat al Ungariei în anii 1930 şi începutul anilor 1940. Nu, este vorba acum despre „axa iliberală” a Europei.
„Iliberal” este un termen care a apărut pentru prima dată în politica mondială pe teritoriul României. Într-un discurs electrizant ţinut la Băile Tuşnad, în 26 iulie 2014, prim-ministrul Viktor Orban, în faţa cursanţilor unei şcoli de vară vorbea despre decrepitudinea vechilor instituţii europene şi despre necesitatea reformării democraţiei şi liberalismului. „Democraţia liberală – spunea liderul ungar – nu este capabilă să protejeze şi să asigure drepturile esenţiale pentru menţinerea unei naţiuni”.
Matteo Salvini conduce formaţiunea politică Liga, cândva promotoare a independenţei regiunilor din Nordul Italiei, astăzi un partid care insistă pe valorile naţionale, etnice şi catolice. În primăvara acestui an, FIDESZ (partidul liberal ungar) şi Viktor Orban au repurtat a treia victorie zdrobitoare în alegerile parlamentare în vreme ce Liga lui Salvini, a doua în alegerile din 4 martie, a recuperat masiv şi rapid din punct de vedere electoral, devenind astăzi principala forţă politică a Italiei.
Italia coaliţiei guvernamentale Mişcarea 5 Stele-Liga este promotoarea unor relaţii de deschidere faţă de Federaţia Rusă, cu dese şi violente accese antieuropene şi împotriva monedei euro şi priveşte cu simpatie colegială spre vecina Austrie, unde cancelarul federal Sebastian Kurz şi ministrul de Externe, Karin Kneissel, gândesc aceeaşi Europă ca la Roma şi Budapesta. Totodată, noul guvern de la Roma încearcă o reconsiderare din temelii a relaţiei cu SUA, după decenii de accese politice şi civice isteric antiamericane. O apropiere de preşedintele Donald Trump a fost vizibilă la 30 iulie când prim-ministrul Giuseppe Conte a intrat în Biroul Oval de la Casa Albă. „Noi doi suntem outsideri în politică” i-a spus, fericit, Donald Trump. „Guvernul pe care îl conduc – a răspuns fericit Giuseppe Conte – reprezintă schimbarea, la fel ca Administraţia Trump”. Sensurile politicii externe italiene au devenit publice în momentul în care prim-ministrul italian a transmis gazetarilor din grădina îngrijită a Casei Albe că „Italia este favorabilă dialogului cu Rusia dar Italia consideră că dialogul dintre SUA şi Rusia este fundamental”.
Şi, totuşi, ce îi uneşte pe Matteo Salvini şi pe Viktor Orban şi cum a luat fiinţă această „Internaţională iliberală” de unde nu poate lipsi, desigur, nici Austria?
Problema imigraţiei clandestine, declanşată cu acuitate în 2014 şi 2015, este aceea care a schimbat cursul vieţii politice în multe state aşezate ale Europei occidentale şi care a stârnit polemici în dezbaterile publice din Europa de Est.
Prim-ministrul Viktor Orban a intrat într-o opoziţie extrem de gălăgioasă public faţă de cancelarul federal german Angela Merkel, de liderii Franţei şi instituţiile de la Bruxelles când a atacat fără menajamente politica de deschidere a Europei pentru milioane de cetăţeni din Africa şi Asia. Garduri de sârmă ghimpată au fost ridicate la frontiera Ungariei cu Serbia pentru a opri, în 2015, sute de mii de oameni din Orientul Mijlociu să ajungă în Germania şi Austria. Viktor Orban a cerut să fie recunoscut drept apărătorul fundamentelor creştine ale continentului şi a cerut sprijinul liderilor europeni.
Mişcarea 5 Stele şi Liga au reuşit să prăbuşească partidele tradiţionale italiene tocmai cu o campanie electorală dominată de mesajul imigraţiei clandestine şi al opoziţiei faţă de intrarea în ţară de noi străini. Noul guvern a semnalat în forţă că migranţii reprezintă principala preocupare a societăţii, a acuzat direct organizaţiile non-guvernamentale umanitare că primesc bani de la traficanţii de persoane din Africa şi a impus închiderea totală şi necondiţionată a căilor de acces în insulele Lampedusa şi Sicilia. De câte ori navele din Mediterana cu sute de africani la bord nu mai pot acosta în porturile italiene, ministrul de Interne Matteo Salvini anunţă public că se pot duce în Malta sau Franţa. Până într-acolo încât prim-ministrul Maltei, cel mai mic stat al Uniunii Europene, a trimis un mesaj extrem de contondent către Roma, la mijlocul lunii iunie. „Nicio ţară – declara prim-ministrul Joseph Muscat pentru cel mai important cotidian din La Valletta, „Times of Malta” – nu poate să dea ordine în legătură cu vreo problemă legată de relaţiile externe ale Maltei”.
Italia a traversat, de la declanşarea crizei economice şi financiare din 2008 cea mai grea perioadă din ultimele şapte decenii. Clasa politică s-a dizolvat şi mai mult: dacă vreme de jumătate de secol după al Doilea Război Mondial italienii au ales continuu premieri cu legături anunţate cu Mafia (socialistul Bettino Craxi şi creştin-democratul Giulio Andreotti ar fi doar două exemple), după 2011 nici un premier nu a mai trecut testul electoral, ei fiind numiţi de partide. Datoria publică a Italiei a depăşit 132% din Produsul Intern Brut (mai bine de 2300 miliarde euro datorie externă) iar şomajul nu a scăzut sub 11% (dar peste 30% în Sud şi peste 35% în rândul tinerilor). Chiar dacă anunţă un Produs Intern Brut pe locuitor de aproape 40.000 de euro şi este a opta economie a lumii, Italia dă semne clare de oboseală. De pildă, în 2017 producţia industrială era încă cu 20% mai mică decât cu un deceniu în urmă iar, anual, peste 70 de miliarde euro trebuie plătiţi din buget pentru datoria externă. Şi, peste toate, în 2016 erau înregistraţi în Peninsulă peste 5 milioane de străini, la o populaţie de aproximativ 60 de milioane de locuitori. Dintre ei, cei mai mulţi au venit din România (1,2 milioane), Maroc (500.000), Albania (485.000) şi China (335.000).
Amploarea aşezării străinilor este extrem de motivantă emoţional: în 2002 erau înregistraţi în Peninsulă doar puţin peste un milion de imigranţi. Astăzi, procentajul ajunge la aproape 9% din totalul populaţiei.
Pe de altă parte, economia Italiei este învechită şi a dovedit-o recenta catastrofă de la Genova, când un viaduct construit acum şase decenii s-a prăbuşit, lăsând în urmă peste 40 de morţi. Întreaga infrastructură a Italiei este veche de cel puţin jumătate de secol iar autostrăzile, căile ferate, canalele, porturile, aeroporturile, conductele au nevoie de transformări, de modernizări şi de investiţii. Antonio Occhiuzzi, director al Institutului de tehnologie a construcţiilor din Roma, contura pentru presă un adevărat coşmar naţional: peste 60% dintre podurile de ciment ale ţării, adică câteva mii, sunt foarte vechi şi în pericol de prăbuşire iminentă. Ministrul Transporturilor a anunţat opinia publică, după accident, că tehnocraţii de la Bruxelles nu au fost niciodată de acord cu investiţii în infrastructură şi că o mare parte din fonduri sunt decise fără ca guvernul să poată reacţiona. Este un punct de vedere pentru că, pe de altă parte, investiţiile italiene în lucrări publice şi în modernizarea ţării au devenit din ce în ce mai reduse după 1989, când clasa politică a Italiei a fost trimisă acasă, la închisoare sau la pensie după campania Justiţiei, „Mani Puliti” („Mâini curate”).
Sau, cum bine concluziona Antonio Polito, editorialist la cel mai important cotidian al ţării, „Corriere della Sera”: „Italia este o ţară construită în anii 1960, abandonată în anii 1990 şi care a intrat în colaps în ultimul deceniu”.
Specialişti precum directorul INPS (institutul de asigurări sociale de la Roma), Tito Boeri, atrăgea atenţia într-un discurs ţinut în Parlament că fără acest flux de migranţi, în doar câţiva ani echilibrul fondului de pensii al Italiei se va prăbuşi sub povara datoriilor. „Dacă vom reduce fluxul de migranţi – declara Boeri – în cinci ani vom pierde o populaţie echivalentă cu numărul locuitorilor oraşului Torino. Migraţia asigură forţă de muncă acolo unde italienii nu mai vor demult să muncească”.
De cât sprijin are nevoie Viktor Orban?
La Milano, la 28 august, prim-ministrul ungar a reluat opinia potrivit căreia „politica Bruxelles-ului, respectiv a germanilor, francezilor şi spaniolilor, constă în modul în care poate fi manageriată imigraţia. Noi nu dorim să gestionăm mai bine acest fenomen, noi dorim să îl oprim”. Iar agenţia naţională ungară de presă MTI mai surprindea un pasaj la fel de relevant pentru relaţia cu Europa: „legat de imigranţii aflaţi deja în Europa, sarcina nu este să fie distribuiţi ci trimişi acasă. Dacă aceşti oameni vor fi repartizaţi în ţările UE, atunci victoria aparţine traficanţilor de carne vie, urmând să vină şi alte valuri de imigranţi.”
Guvernul său nu are probleme economice: de ani de zile Ungaria are o creştere anuală de 4% şi un şomaj la limite minime istorice (3,5%). Excedentele Ungariei sunt considerabile, date fiind dimensiunile mijlocii ale economiei sale şi sancţiunile economice la adresa Federaţiei Ruse, pe care Budapesta le respectă cu stricteţe: aproape 10 miliarde euro în 2016 şi peste 8 miliarde euro în 2017. Cu un salariu mediu de 1012 euro (în aprilie) şi cu o creştere constantă, anuală, a Produsului Intern Brut de peste 4%, Ungaria a trecut în prima jumătate a clasamentului economiilor Uniunii Europene. Banii mai mulţi în buzunarele ungurilor au anihilat criticile privind controlul aproape total al guvernului Orban asupra mass-media, justiţiei, instituţiilor administrative şi nu au provocat reacţii la ofensiva asupra organizării societăţii civile. Evoluţia economică a Ungariei trebuie privită într-un cadru complex: când, în 2010, a preluat conducerea guvernului, Viktor Orban a găsit un stat aproape falimentar, cu datorii, inflaţie şi incapacitatea de a face faţă serviciului datoriei externe. Astăzi, s-a instalat echilibrul deşi, desigur, creşterea economică nu este cea mai mare din regiune iar peste 500.000 de unguri (din cei zece milioane de locuitori ai ţării) au emigrat în ultimul deceniu.
În ciuda relaţiilor politice şi a declaraţiilor publice extrem de prietenoase cu Federaţia Rusă şi cu preşedintele Vladimir Putin, prim-ministrul Viktor Orban a respectat exemplar toate obligaţiile impuse de Uniunea Europeană în legătură cu sancţiunile la adresa Kremlinului, după ocuparea peninsulei Crimeea. Explicaţia este foarte simplă: mai mult de 80% din exporturile Ungariei se adresează pieţelor Uniunii Europene.
Întâlnirea de o oră din sala de consiliu a Prefecturii din Milano, dintre Matteo Salvini şi Viktor Orban, a reaşezat cel puţin trei teme fundamentale de dezbatere pentru Europa: imigraţia clandestină, relaţia cu „nucleul dur” al Uniunii Europene (reprezentat de Germania şi Franţa) şi viitoarele alegeri parlamentare europene din primăvara anului 2019.
Închiderea accesului fizic şi juridic al migraţiei clandestine în Europa este posibilă, în opinia celor doi interlocutori, cu condiţia izolării influenţelor preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron, asupra deciziilor unor state din Uniunea Europeană. „Axa iliberală” dintre Italia şi Ungaria a promis un desant politic pe tot continentul, pentru a convinge cât mai mulţi lideri de această necesitate. „De succesul lui Salvini ţine securitatea viitoare a Europei” explica presei italiene prim-ministrul Ungariei. „Ungaria a fost atacată de Uniunea Europeană pentru că a dovedit că frontierele pot fi apărate în faţa imigraţiei” continua Viktor Orban, preluat copios de agenţia naţională de presă a Italiei, ANSA.
Iar soluţia cea mai la îndemână pentru a pune în aplicare măsurile cerute de Budapesta şi Roma este o victorie a susţinătorilor lor în alegerile parlamentare europene din primăvara anului 2019 şi schimbarea radicală a structurii şi politicilor Comisiei Europene. Viktor Orban chiar a spus răspicat că un Parlament european şi o nouă Comisie vor putea „apăra frontierele Europei” şi vor putea stopa migraţia. Prin urmare, o concurenţă electorală între cei desemnaţi drept „populişti” şi vechea structură politică va fi mai concludentă decât veşnica dispută dintre Dreapta clasică şi social-democraţie.
Vara trecută, în iulie 2017, prim-ministrul Viktor Orban ţinea în România, la Tuşnad, un discurs în care invita elitele politice ale Europei să i se alăture într-un proiect ce trebuie să definească statutul naţional şi creştin al continentului, prin închiderea imigraţiei şi expulzarea unei bune părţi a celor sosiţi după 2014. „Acum 27 de ani – în momentul disoluţiei regimurilor comuniste – aici, în Europa Centrală, noi am crezut că Europa este viitorul nostru. Astăzi, credem că noi suntem viitorul Europei” transmitea liderul de la Budapesta.
Toate statele Uniunii Europene care au adus la putere guverne aflate în contradicţie cu politicile generale (Grecia, Ungaria, Polonia, Cehia, Italia) şi-au redimensionat considerabil relaţiile cu SUA, invocând o similitudine cu Administraţia Donald Trump. Politici interne isteric antiamericane până de curând, au devenit acum solicitante de strategii intime politice şi militare (de nu ar fi de amintit, aici, decât insistenţele Greciei şi Italiei).
Cu toate acestea, dincolo de intenţiile de apropiere sistematică de Washington, o mare parte a acestor guverne „iliberale” îşi doresc, fără argumente solide, altele decât cele ideologice şi financiare, o redefinire prietenească a relaţiilor cu Moscova. În spatele acestei „noi” Europe a „axelor” aşteaptă preşedintele Rusiei, Vladimir Putin. Cu sau fără folos?
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
