Vineri, 6 iulie 2018, a început războiul dintre SUA şi R.P. Chineză.
Cele mai importante forţe economice, militare şi strategice ale lumii au ales o formă de confruntare moderată pentru început: războiul comercial. Acumulările ultimilor ani, în special după ce Federaţia Rusă a devenit o putere mediocră în deciziile fundamentale mondiale, anunţau ascensiunea Chinei comuniste.
Foarte puţini îşi amintesc de istoricul grec Tucidide, care a trăit şi scris acum 2 500 de ani, şi mult mai puţini i-au citit lucrarea execepţională referitoare la războaie. În esenţă, spune autorul, o mare putere dominantă este interesată de status-quo, de menţinerea unei situaţii previzibile. Puterea care urcă, însă, are nevoie de notorietate şi de o voce puternică în comunitatea internaţională. Tocmai aceste ambiţii conduc, adesea, la ciocniri şi războaie cu puterea dominantă. Deşi, spune Tucidide, războaiele nu sunt prezente tot timpul.
Aşa este.
SUA au înlocuit Marea Britanie, în prima parte a secolului XX, fără nici un conflict major între ele iar disputa dintre SUA şi URSS, în timpul Războiului Rece, nu s-a soldat niciodată cu o luptă directă între sovietici şi americani. Când, însă, Germania a dorit să-şi impună supremaţia, de două ori în secolul XX, Europa şi o parte a lumii au cunoscut cele mai mari catastrofe din istorie.
Ce fel de război va fi între SUA şi R.P. Chineză?
Cu o populaţie de patru ori mai mare decât a SUA (aproximativ 1,5 miliarde de locuitori), cu o economie în plin avânt şi o infrastructură în proces de modernizare, cu un sistem de educaţie care începe să concureze pe cele din Europa sau statele asiatice dezvoltate (Japonia, Coreea de Sud, Singapore) şi un regim politic stabil şi predictibil, Republica Populară Chineză şi-a asigurat locul secund în lume într-un termen record în istorie.
Acum patru decenii, la începutul anilor 1980, Deng Xiaoping lansa reforma economică în China comunistă: uriaşul asiatic era, atunci, un stat din lumea a treia, lipsit de relevanţă modernă în oricare dintre domeniile sociale, economice, ştiinţifice sau militare. Comunismul lui Mao Zedong, o continuare a tiraniilor milenare din China, a prăbuşit imensa Republică Populară în sărăcie endemică şi izolare internaţională. Astăzi, această Chină este a doua putere a lumii şi rivalul strategic al SUA.
În 8 aprilie 2018 încă, preşedintele Donald Trump trimitea lumii un mesaj în care scria că el şi preşedintele chinez, Xi Jinping, sunt „prieteni”, „indiferent de ceea ce se va întâmpla în disputa noastră comercială”.
Nu doar comerţul este pretext în declanşarea războiului dintre cele două puteri.
De pildă, regiuni strategice întinse au trecut, prin investiţii majore chineze, în custodia geopolitică a Beijingului. Pakistan, puterea nucleară musulmană, aliat fidel vreme de decenii al SUA şi un rival fără compromisuri al Indiei vecine, este parte acum a „centurii” strategice chineze, cum la fel se întâmplă cu alţi vecini ai indienilor, Sri Lanka şi Nepal. Comunismul ermetic din RPD Coreeană şi dinastia Kim de la Phenian ar rămâne fără finanţare şi sprijin dacă nu ar exista interesul chinez. Iar Africa de-a întregul, în procesele ei de investiţii în modernizare, este o problemă a companiilor chinezeşti. De nouă ani consecutiv, RP Chineză este cel mai mare partener comercial al statelor africane (peste 170 miliarde dolari au fost schimburile în 2017) iar investiţiile chineze pe continent au depăşit 100 miliarde dolari. Căi ferate lungi de sute şi mii de kilometri, linii continentale strategice, unesc zone miniere importante de porturi dintre cele mai râvnite de toate puterile: calea ferată Adis Abeba-Djibouti, de pildă, construită cu bani chinezeşti, la fel ca şi metroul din capitala Etiopiei. Doar cu Angola finanţările chinezeşti au ajuns la peste 60 miliarde dolari în cele aproape patru decenii de la stabilirea relaţiilor diplomatice (12 ianuarie 1983).
Pe continentul american, China comunistă a ales să susţină un stat eşuat şi paralizat: Venezuela. Unul dintre cei mai importanţi producători de petrol din lume, republica latino-americană este în colaps economic şi instituţional, anul acesta inflaţia fiind aşteptată să se ridice la peste 1.000.000% iar salariul mediu să coboare la sub 2 dolari americani pe lună (echivalentul unei ceşti de cafea într-un local popular din New York). Regimul de la Beijing a adus în Venezuela, în ultimul deceniu, mai bine de 50 de miliarde de dolari şi fără această injecţie financiară este greu de crezut că regimurile lui Hugo Chavez şi Nicolas Maduro ar mai fi rămas în viaţă.
RPD Coreeană şi Venezuela reprezintă cele mai mari afronturi globale pe care RP Chineză le aduce SUA în acest război deşi regimurile de la Phenian şi Caracas sunt atât de izolate şi stăpânesc societăţi atât de sărace şi fragile încât nu te poţi întreba cine le-ar mai putea prelua de pe umerii Beijingului.
Totuşi, RP Chineze îi lipsesc aliaţii strategici în zone continentale precum Europa şi America, îi lipsesc şi alianţele politice şi militare din afara proximităţii. Conflictele cu statele din Asia de Est şi de Sud-Est pentru teritoriile din mările litorale sunt de nerezolvat şi de durată iar partenerii strategici ai Americii (Filipine, Taiwan, Vietnam) devin şi ei, în timp, forţe regionale. La începutul anului 2017, într-un discurs ţinut în Senatul de la Manila, ministrul de Externe al Filipinelor, Perfecto Yasay, după acuzaţii dure la adresa Beijingului în legătură cu pretenţiile asupra platformelor marine, admitea că „acest conflict teritorial cu China nu se va rezolva în această viaţă”.
Va avea RP Chineză resurse pentru a gestiona conflicte istorice pe perioade extrem de lungi în timp? Cât va costa?
Acum, RP Chineză nu reprezintă o forţă competitoare solicitantă pentru SUA. Din punct de vedere militar, cheltuielile Chinei comuniste, de patru ori mai mare decât SUA ca număr de locuitori, sunt de şase ori mai mici decât ale SUA.
În 2017 bugetul militar american a însumat peste 600 miliarde dolari, în vreme ce al RP Chineze doar 150 miliarde dolari. Cheltuielile americane sunt egale cu suma a aproape tuturor celorlalte state ale lumii. Inclusiv state cu pretenţii de supremaţie oferă sume ridicole în această competiţie: Rusia – 60 miliarde dolari, India – 53 miliarde dolari, Marea Britanie – 51 miliarde dolari, Franţa – 49 miliarde dolari. Preşedintele pe viaţă al Chinei comuniste, Xi Jinping, a recunoscut public acest decalaj dar a stabilit termene ambiţioase pentru viitor: armata chineză urmează să-şi finalizeze modernizarea până în 2035 şi să fie de „clasă mondială” până în 2050.
Previziunea aceasta a plecat de la faptul că, în viitoarele trei decenii, economia RP Chineze va merge fără sincope şi că în regiunile vecine, asiatice, nu se va întâmpla nimic. Şi, totuşi, istoria a dovedit că un interval de timp atât de mare poate acoperi extrem de multe crize regionale, economice, sociale, financiare sau chiar catastrofe naturale. Rămâne de văzut dacă ritmul de dezvoltare militară al Chinei comuniste va rămâne egal şi dacă puterea de la Beijing va fi ferită, vreme de trei decenii, de orice conflict militar sau strategic.
În plan economic şi financiar, câştigurile RP Chineze în ultimele patru decenii sunt, de-a dreptul, fără multe precedente în istoria modernă. Totuşi, dacă stabilim că puterea de la Beijing îşi doreşte supremaţia mondială, trebuie să stabilim că economia RP Chineze are un impact destul de redus în schimburile economice şi financiare, în ciuda sutelor de miliarde de produse etichetate „Made in China”. În comerţul mondial, moneda naţională a Chinei comuniste, yuan-ul, este utilizată în abia 5% dintre tranzacţii, în vreme ce euro (moneda a ceva mai mult de jumătate dintre statele Uniunii Europene, respectiv abia a cincea parte a Chinei) este preferată de 30% din comerţul mondial iar dolarul american, de 45%.
De ce a început războiul?
Nu RP Chineză l-a declanşat.
Actuala conjunctură internaţională şi, mai ales, fragilitatea poziţiei sale în relaţiile economice şi financiare cu SUA trimit la concluzia că regimul de la Beijing este lipsit de şanse la o victorie sau chiar la un armistiţiu avantajos.
Chinei comuniste îi lipsesc nu doar aliaţii strategici sau alianţele politice şi militare dar şi resursele economice şi financiare pentru a înfrunta, acum, SUA. Tocmai de aceea a ales preşedintele Donald Trump un moment benefic pentru a declanşa războiul.
De altfel, Administraţia de la Washington îşi reglementează în această perioadă, într-un mod puţin diplomatic, relaţiile cu Canada, cu NATO, cu aliaţi din Asia de Est, cu statele din Orientul Mijlociu. În acelaşi timp, America insistă pentru o alianţă cu Uniunea Europeană în acest „război”. La preluarea mandatului de ambasador al SUA pe lîngă UE, la Bruxelles, la începutul lunii iulie 2018, Gordon Sondland (între altele, un magnat al hotelurilor americane) declara fără ocolişuri că „văd oportunităţi reale ca relaţiile transatlantice să se transforme într-o forţă care va limita agresiunea economică şi practicile neloiale ale Chinei”.
Pentru a avea o imagine a situaţiei actuale de pe front, trebuie amintit că, în 2017, schimburile comerciale dintre SUA şi RP Chineză au ajuns la 620 miliarde dolari. Vânzările sucursalelor americane din RP Chineză au ajuns la aproape 300 miliarde dolari în vreme ce vânzările sucursalelor chineze din SUA abia au atins 10 miliarde dolari. Sau, şi mai precis: RP Chineză importă din SUA produse în valoare de peste 130 miliarde dolari iar SUA importă din RP Chineză produse în valoare de peste 500 miliarde dolari. Un război între ele conduce, desigur, la pierderi istorice pentru firmele chinezeşti, pierderi imposibil de acoperit cu alte pieţe.
Doar General Motors, de pildă, a vândut anul trecut mai multe automobile pe piaţa chineză (4 milioane exemplare) decât pe aceea nord-americană (3 milioane exemplare). Iar firma Boeing îşi vinde 30% din producţie, anual, pieţei chineze, a doua din lume. În lipsa companiei americane, nici firma europeană Airbus şi nici firmele mai mici, de construcţii aviatice, nu ar putea acoperi foamea acestei pieţe imense.
China comunistă are soluţii limitate de răspuns la atacul declanşat de preşedintele Donald Trump.
Este adevărat, Beijingul deţine bonuri de tezaur ale Trezoreriei americane în valoare de peste 1200 miliarde dolari (aproximativ 5% din datoria publică americană, evaluată la peste 21.000 miliarde dolari) dar un război comercial, inclusiv devalorizări ale monedelor naţionale şi boicoturi comerciale pot conduce la pierderi imense pentru chinezi.
Un boicot al produselor americane ar produce cutremure pentru economia chineză, care nu ar avea cui să vândă produse în valoare de peste 500 miliarde dolari. Măsurile luate în calcul de chinezi ar avea efecte minore pentru SUA: sancţionarea firmelor americane, oprirea turismului chinez spre America, revenirea în ţară a celor peste 350.000 de studenţi chinezi aflaţi în universităţile americane, devalorizarea yuan-ului, pentru sporirea competivităţii produselor chinezeşti de export.
Şi mai este ceva.
În unele situaţii, de-a dreptul SUA şi RP Chineză nu pot trăi una fără cealaltă.
Soia. Americanii sunt cei mai mari producători mondiali iar chinezii cei mai mari consumatori de pe planetă. Planta aceasta însumează peste 14 miliarde dolari exporturi anuale americane. Nicăieri, în nicio altă parte a lumii, chinezii nu pot înlocui oferta americană de soia, în cantităţile cerute şi în creştere continuă.
Smartphone-urile Apple. Cum ar arăta lumea fără ele? Americanii asigură tehnologia şi cercetarea, chinezii asamblează. Chiar şi postul naţional de radio de la Beijing, într-o emisiune din 30 august, invoca telefonul Apple drept exemplu pentru dialog în războiul declanşat de Donald Trump: „piesele acestui telefon sunt fabricate în zeci de ţări dar numai fiindcă produsul este finalizat în China, valoarea exporturilor se atribuie total Chinei. Prin urmare, deficitul comercial al SUA faţă de China ar trebui redus la jumătate”. Este, desigur, o declaraţie oficială de împăcare. Pentru că preşedintele Donald Trump a cerut oficial ca telefoanele Apple să revină acasă, în America, cu tot ceea ce înseamnă producţia şi comercializarea lor.
Ce va câştiga preşedintele Donald Trump?
Când a început războiul, vineri, 6 iulie 2018, au fost anunţate măriri de taxe vamale pentru produse chinezeşti în valoare de 34 miliarde dolari.
Prin rostogolire, acesta poate deveni, însă, cel mai mare război economic şi comercial din istorie.
Viceministrul chinez al Comerţului, Li Chenggang, declara imediat presei că „este un moment un pic haotic pentru comerţul mondial. Nimeni nu poate ieşi învingător dintr-un război comercial. Cooperarea este singura soluţie corectă pentru China şi SUA”. Intervenţia survine după o reacţie mai vehementă, susţinută la Beijing la câteva ore după anunţul lui Donald Trump. „China nu va ceda nici ameninţărilor, nici şantajului – spunea Gao Feng, purtător de cuvânt al Ministerului Comerţului. SUA sunt la originea acestui război comercial pe care noi nu ni l-am dorit”.
Donald Trump susţine că există „inechitate” în relaţiile economice cu RP Chineză, aspect care privează SUA de sute de miliarde de dolari şi de sute de mii de locuri de muncă. Taxele vamale aplicate produselor chinezeşti sau fabricate în China sunt foarte mici sau inexistente în vreme ce produsele americane ajung greu pe piaţa chineză şi sunt supuse şicanelor administrative. Tot aşa, Administraţia Trump mai relevă că RP Chineză blochează intrarea firmelor străine în domenii strategice pe teritoriul ei şi că preferă să subvenţioneze propriile firme. Totul este circumscris programului Made in China 2025, care propune transformarea Chinei în lider mondial de înaltă tehnologie.
Poate, însă, cea mai importantă explicaţie a declanşării războiului americano-chinez este aceea că, pur şi simplu, RP Chineză a devenit cea mai importantă rivală a SUA şi că, din punctul de vedere al Administraţiei de la Washington, a venit vremea unei confruntări de forţe, pentru rescrierea spaţiilor de influenţă.
Poate câştiga China?
Nu. În nici un caz acum.
În ciuda unei dezvoltări aproape fără precedent în istorie, RP Chineză mai are un drum lung, şi extenuant, pentru a deveni egala Europei, Americii de Nord şi a rivalelor sale asiatice (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore).
Nivelul de trai, valoarea câştigurilor populaţiei, sistemele de educaţie, de sănătate, de asistenţă socială, infrastructura, cheltuielile pentru protejarea mediului şi pentru industrii şi agricultură nepoluante, toate sunt mult în urma celor din SUA sau Europa. Nu putem prognoza ce poate rămâne din creşterea economică chineză în momentul în care cheltuielile sociale (pensii, asistenţă socială, ajutoare de stat) vor deveni o regulă pentru întreaga ţară. În plus, nimeni nu poate previziona ce impact pot avea introducerea normelor minimale ecologice în economia chineză: astăzi, oraşele industriale chinezeşti sunt adevărate bombe cu efecte devastatoare asupra mediului.
Nu uitaţi impactul continuării liberalizării regimului politic comunist. Deschiderea şi transformarea acestei dictaturi – dacă va fi posibilă tranziţia de la totalitarism la un regim liberal – vor avea impact năucitor asupra economiei: fostele state comuniste din Europa de Est şi din fosta URSS sunt exemple concrete.
Cât va mai dura comunismul chinez? Câtă vreme bunăstarea medie se va răspândi în toate regiunile ţării.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
