Mai întâi de toate: pentru că, vorba lui Codrin Ştefănescu, „PSD poate”.
În al doilea rînd, la fel de important: chiar dacă pare neverosimil, istoria prăbuşirilor nu are aproape niciodată logică. Nu o căutaţi, riscaţi să intraţi în scenariul provocator al supoziţiilor. Puteţi explica de ce Nicolae Ceauşescu a ţinut să organizeze mitingul din 21 decembrie 1989 din Piaţa Palatului?
Patru zile mai târziu era executat, împreună cu soţia lui, Elena.
Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, creaţie politică a PSD, a format dosarul penal 295/P/2019 în care Frans Timmermans, prim-vicepreşedinte al Comisiei Europene şi liderul socialiştilor europeni, împreună cu Augustin Lazăr, Procurorul General al României, Vera Jourova, comisar european pentru Justiţie şi Angela Cristea, şefa reprezentanţei Comisiei Europene la Bucureşti, sunt acuzaţi de „Lumea Justiţiei” că ar fi falsificat Raportul Mecanismului de Control şi Verificare (MCV) din 13 noiembrie 2018.
Denunţul „Lumii Justiţiei” susţine că Raportul Comisiei către Parlamentul European a încălcat atribuţiile de serviciu prescrise de Tratatul Uniunii Europene şi legislaţia în materie, prin falsificarea realităţilor privind domeniul justiţiei în România.
De ce „Lumea Justiţiei” a lui Răzvan Savaliuc şi Adina Anghelescu ţine să capete notorietate europeană, deschizând o dispută cu Frans Timmermans?
Pentru că, în acest moment, PSD este în procesul ireversibil al finalului.
Aţi putea să îmi argumentaţi, desigur, că noile ordonanţe de urgenţă adoptate de guvernul condus de Viorica Dăncilă, prin care o parte o parte a puterii juridice devine de-a dreptul independentă de mecanismele Ministerului Public şi pasibil de influenţă politică tocmai au mai îngropat ceva din speranţa unui stat de drept. Desigur, măsura legislativă a intrat în vigoare, fiind deja publicată în „Monitorul Oficial”. Va avea, însă, şi efecte? Mai precis: care vor fi, nominal, magistraţii care vor începe o astfel de aventură? Există? Şi aceasta este posibil. Vor putea, însă, să destructureze sistemul judiciar românesc?
Aici, răspunsul este al fiecăruia.
Va depinde, desigur, de tipul de reacţie al oamenilor din sistem. Totuşi, o privire atentă v-ar releva că nu se mai poate reveni la primele două decenii postcomuniste. Şi nu este vorba doar despre optimismul meu, pe care îl puteţi avansa drept incurabil. De un deceniu, oameni cu convingere, profesionişti, educaţi, care au văzut şi comparat, au intrat în sistemul judiciar, au candidat şi ocupat funcţii. O presiune politică, fie ea şi mai brutală, ar amâna dar nu ar retrograda mersul spre independenţa puterilor în stat. Ingerinţa politică şi matrapazlâcurile cerute, dacă vor fi, trebuie aduse la lumină şi sancţionate. Tăcerea magistraţilor nu ar fi nici de înţeles, dar nici explicată.
Apoi, poate la fel de important, lipsa de logică a reacţiei politice a PSD faţă de statul de drept are legătură cu anul politic 2019. Care este unul devastator pentru acest partid.
Ruperea PSD şi transferul unui procentaj către partidul condus de Victor Ponta este o realitate.
Cum o realitate de neocolit este şi aceea care arată, în toate opţiunile date publicităţii, că PSD a pierdut între 12% şi 20% dintre votanţi în doar doi ani de guvernare. Este enorm: în aceşti doi ani, România nu a trecut prin război sau criză economică. Şi mai mult: vin deconturile electorale. Adică, alegerile europarlamentare şi, la finele anului, cele prezidenţiale. Pentru prima dată în trei decenii, partidul care conduce România nu are candidat oficial la Cotroceni şi nici listă stabilită pentru Strasbourg. Credeţi că din motive legate de munca asiduă în Palatul Victoria, în actul de administraţie. Nu, deloc. Este realitatea fracturilor din teritoriu şi a derizoriului cu care liderul, Liviu Dragnea, priveşte către mecanismele de conducere ale formaţiunii lui politice. Viziunea, strict provincială, este aceea de „stăpân” şi nu de „preşedinte” al partidului. Mai zilele acestea, renominalizarea unui personaj precum Răzvan Cuc, traficat între organizaţiile din Giurgiu şi Neamţ pentru o funcţie guvernamentală, vă poate da fotografia unei părţi de realitate. După trei decenii de conducere aproape continuă, directă sau prin interpuşi, PSD s-a epuizat complet. Este, ce vedem, trecerea lină, dar fără echivoc, spre istoria politică. Viitorul nu-i mai aparţine. Există vreo predictibilitate, măcar una, în care PSD ar putea câştiga alegerile din 2019? Dar pe cele din 2020? Există vreun aliat cu care PSD s-ar putea afişa după aceste alegeri?
„Lumea Justiţiei” încearcă să facă şi un pic de program electoral pentru candidatul Liviu Dragnea. Nu, nu pentru Cotroceni. În 2019, până în octombrie, PSD trebuie să ţină congres şi să aleagă noul lider. Vor fi, atunci, doi ani şi jumătate de mandat guvernamental, trei guverne, peste 70 de miniştri şi o scădere de aproape 20% în opţiunile electorale. În doar 30 de luni. Socotiţi: este puţin? Doar ideea unui stat paralel european mai poate activa sentimente amorţite de vot în favoarea liderului Dragnea. Ce ar mai fi de spus aici?
Nici situaţia extrem de jenantă la nivel european nu ajută PSD.
În semestrul în care România conduce Consiliul Uniunii Europene, liderii formaţiunilor din Parlamentul european, Frans Timmermans şi Guy Verhofstadt, anunţă aproape zilnic că nu susţin partidele de guvernământ de la Bucureşti, PSD şi ALDE. Mai exact, nicio decizie guvernamentală română nu are acceptare europeană. Nu doar declaraţiile publice sunt importante aici, ci şi faptele. Aţi mai auzit vreo situaţie în care liderul Parlamentului să nu fie prezent la ceremonia publică de preluare a preşedinţiei Consiliului UE? Ei bine, în şase decenii, NU. Preşedintele Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, era pe 10 ianuarie 2019 în concediu în Maldive, cu Irina Tănase. Aşa susţine media. În realitate, pe undeva prin Oceanul Indian sau nu, Liviu Dragnea nu putea să apară la Ateneul Român. Ar fi fost un dezastru de imagine şi, cel mai sigur, silit să demisioneze. Or, intenţia lui este de a rămâne la conducerea PSD măcar până la un prim scrutin.
„Lumea Justiţiei” a făcut ceea ce PSD nu mai poate face: un strop de notorietate în preajma alegerilor europaralmentare. Un fel de şantaj teleormănean la adresa Bruxelles-ului. Credeţi că este confortabil la sediul PSD să ştii că partidul nu este nici măcar invitat la congresul socialiştilor europeni? Aşa, măcar, Frans Timmermans poate se gândeşte să facă un gest. Nu o va face: dacă ai avea experienţa politicii europene, ai fi ştiut atâta lucru. Dar PSD, din păcate, nu o mai are.
Ştiţi cu ce seamănă recentele ordonanţe de urgenţă ale guvernului condus de Viorica Dăncilă, pe temele justiţiei, dar mai ales ridicolul text scris de „Lumea Justiţiei” pentru noua secţie de investigare împotriva lui Frans Timmermans?
În ultima săptămână a comunismului românesc, la Timişoara oamenii au ieşit să protesteze, în stradă. Nicolae Ceauşescu avea certitudinea eternităţii: pe 18 decembrie 1989 a plecat în ultima lui vizită oficială, chiar în Republica Islamică Iran. Atunci, Elena Ceauşescu a ordonat împuşcarea, apoi incinerarea demonstranţilor anticomunişti. La revenirea de la Teheran, dictatorul a invocat „agenturili străine” care se coalizaseră împotriva României şi a convocat, pentru 21 decembrie 1989, un mare miting popular, care i-ar fi asigurat legitimitatea comunismului. Nu a mai fost să fie.
Iar ultima salvatoare a lui Nicolae Ceauşescu, membră a guvernului de la Bucureşti şi a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, i-a cerut voie şefului, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, să apere statul împotriva „huliganilor” cu o mătură găsită prin clădire. Nu a mai fost nevoie.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
