După alegerile locale din 2 iunie 2019, când partidul de guvernământ Syriza a pierdut 12 din cele 13 regiuni ale Greciei, publicaţia ateniană „Proto Thema” scria că „este deja evident că Stânga este problema şi nu soluţia problemei”. Iar în ziua scrutinului parlamentar anticipat, la 7 iulie, cotidianul „Ta Nea” tipărea un scurt editorial intitulat sugestiv „Alegeri cu gust de cenuşă”.
Revoluţia politică a lui Alexis Tsipras şi a formaţiunii lui marxiste, Syriza, a murit.
La 7 iulie, în cadrul scrutinului parlamentar anticipat, Noua Democraţie (conservatorii) a obţinut majoritatea mandatelor iar Syriza, formaţiunea politică marxistă a prim-ministrului Alexis Tsipras, şi-a recunoscut înfrângerea.
Revoluţia lui Alexis Tsipras a murit
Actul de deces fusese scris politic încă la alegerile europarlamentare, de la sfârşitul lunii mai, şi la cele locale, din 2 iunie. Syriza, partidul Stângii radicale care conduce Grecia din 25 ianuarie 2015, a pierdut.
Conservatorii de la Noua Democraţie au învins în scrutinul local de acum o lună: doar în insula Creta, socialistul Stavros Arnautakis, de la alianţa KINAL (fost PASOK, Partidul Socialist) a reuşit să-şi reînnoiască mandatul. La 2 iunie, la Atena şi Salonic, cu primari de stânga la alegerile din 2010 şi 2014, Noua Democraţie a zdrobit Syriza. În capitala Greciei, Kostas Bakoyannis, fiul fostului premier conservator Konstantin Mitsotakis (1990-1993) şi nepotul actualului lider al Noii Democraţii, Kyriakos Mitsotakis, a obţinut 65% dintre sufragii.
Înfrângerea Syriza şi a prim-ministrului Alexis Tsipras era atât de categorică încât, încă de la 2 iunie, nimeni în Grecia nu mai paria pe continuitate. Cotidianul „To Vima” publica, la 3 iunie, un editorial în care sublinia că: „atunci când un partid care este la guvernare nu poate sărbători nici măcar pentru un singur câştigător al său şi se bucură doar că au crescut procentele unor candidaţi învinşi, dar mai bine plasaţi, este evident că acest partid se află în recul şi în destructurare”. Iar concluzia, atunci, era frustă: „Cine analizează rezultatele în ansamblu, va constata că nu există nici un element care să dea speranţă partidului Syriza pentru următoarele alegeri”.
Revoluţia politică a lui Alexis Tsipras s-a stins în condiţiile în care, pentru al treilea an consecutiv, Grecia anunţă rezultate pozitive în economie.
Tăierile substanţiale ale bugetelor centrale şi locale, reformarea sistemului de impozite şi taxe, privatizarea masivă a companiilor de stat au fost doar câteva soluţii aplicate de prim-ministrul Alexis Tsipras pentru a stabiliza cea mai mare datorie publică din Uniunea Europeană: 180% din Produsul Intern Brut. Injecţiile de sute de miliarde de euro în bugetul Greciei, acordate de Uniunea Europeană, au avut darul de a stabiliza degringolada financiară din timpul crizei izbucnite în 2008 dar şi de a disciplina gestionarea banilor la Atena. În 2019, pentru al treilea an consecutiv, Grecia va consemna un excedent bugetar, lucru fără precedent în istoria ţării.
Reformele au fost extrem de dureroase şi în mare parte neînţelese de o societate puţin obişnuită cu proceduri stricte de impozitare şi taxare şi cu cheltuieli făcute în mod transparent. Înaintea alegerilor parlamentare anticipate, şomajul în Grecia încă atingea 20% din forţa de muncă. Enorm pentru Uniunea Europeană, la jumătate, însă, faţă de procentajul de aproape 40% înregistrat ani buni la rând după 2008.
Într-o ţară în care nici un guvern nu a performat în investiţii masive în infrastructură, abia privatizarea masivă aduce schimbări majore. De pildă, vânzarea a 2/3 din portul Pireu către compania chineză Cosco va aduce în perioada imediat următoare 300 milioane de euro pentru construirea de terminale noi şi pentru modernizarea actualelor dotări, vechi de peste jumătate de secol. Portul Salonic a fost vândut unui grup financiar german, care a anunţat deja o investiţie de peste un miliard de euro în modernizare, obiectivul fiind transformarea lui în cel mai important centru de export din Balcani. Într-o ţară în care, până în 2014-2015, nimeni nu mergea cu trenul, vânzarea companiei de cale ferată a dus la proiectarea unei reţele modernizate şi inclusiv la introducerea, în curând, de trenuri de mare viteză, unele dintre ele cu conexiuni în afara Greciei.
Cel mai important semnal al însănătoşirii este acela că, în 2018, au fost înregistrate cele mai multe investiţii directe străine în economia Greciei din ultimele două decenii: peste 3,6 miliarde euro.
Syriza a capitulat în faţa Uniunii Europene, deşi în ianuarie 2015, când Alexis Tsipras a devenit prim-ministru, promisiunea era mai degrabă cea a unei lupte fără condiţii cu Germania, FMI, Banca Mondială şi cu celelalte „forţe oculte” internaţionale. Nici vorbă de aşa ceva: Alexis Tsipras a păstrat doar o retorică agresivă faţă de cancelarul Angela Merkel dar a aplicat milimetric planul de restructurare impus de organismele financiare mondiale şi europene. Aceasta în condiţiile în care, de la începutul anului 2019, voci neobosite din media greceşti insistau că prim-ministrul este candidatul favorit al câştigării Premiului Nobel pentru Pace, după negocierea istorică a denumirii Republicii Macedonia de Nord, în textul acordului de la Prespa.
Apropierea alegerilor parlamentare şi înfrângerile zdrobitoare în înfruntările europarlamentare şi locale l-au determinat pe prim-ministrul Tsipras să încerce alte câteva lozinci obosite şi neajutorate.
De pildă, înaintea Paştelui ortodox, după 12 ore de dezbateri furibunde, Parlamentul de la Atena a votat o moţiune, introdusă de guvern, prin care Grecia solicita oficial Germaniei despăgubiri de război în valoare de aproape 300 miliarde euro, pentru ocupaţia şi distrugerile din Al Doilea Război Mondial. În 2015, când Alexis Tsipras a preluat guvernul, nota de plată valora 500 miliarde euro. Steffen Seibert, purtătorul de cuvânt al guvernului de la Berlin, a replicat sec că „problema reparaţiilor de război este reglementată în Tratatul de reunificare a Germaniei, semnat în 1990”.
O altă încercare a guvernului Syriza de a păstra puterea ţine de experienţa seculară a guvernelor din Grecia (dar nu numai): mituirea electoratului prin creşterea veniturilor şi scăderea impozitelor.
La începutul lunii iunie a fost dată publicităţii măsura legislativă de relaxare fiscală adoptată de guvernul de la Atena, care ar putea intra în vigoare la 1 ianuarie 2020. Potrivit ei, impozitul pe venitul până la 20.000 de euro anual urmează să scadă de la 22% la 20% iar taxa de solidaritate pentru veniturile de până la 30.000 de euro anual poate fi şi ea redusă. De exemplu, dacă un angajat care declară un venit anual de 30.000 de euro plăteşte în 2019 impozitul pe venit şi o contribuţie de solidaritate de 6.202 euro, de la 1 ianuarie 2020 la acelaşi venit taxa de solidaritate ar fi de 5.620 de euro.
La constituirea guvernului Syriza, în ianuarie 2015, prim-ministrul Alexis Tsipras a venit însoţit de o retorică extrem de violentă la adresa SUA şi a relaţiilor cu Casa Albă şi cu un tablou edulcorat al relaţiilor cu Federaţia Rusă. Grecia chiar a încercat o încălzire a legăturilor cu Moscova, străduindu-se să militeze pentru ridicarea sancţiunilor internaţionale la adresa ei. Cum, însă, preşedintele Vladimir Putin nu avea cum să scoată din bugetul Kremlinului câteva sute de miliarde de euro pentru a ajuta Grecia, Alexis Tsipras s-a repliat rapid. Guvernul Syriza a stabilit şi desfăşurat cele mai calde şi cordiale relaţii dintre Grecia şi SUA din istoria modernă de aproape două secole a ţării. Prim-ministrul Alexis Tsipras a făcut demersuri şi insistenţe pe lângă preşedintele Donald Trump pentru ca baza militară de la Incirlik (din Turcia) să fie transferată în insula Creta.
În acelaşi timp, Grecia lui Alexis Tsipras a abandonat recent orice perspectivă de colaborare cu Federaţia Rusă în domeniile geopolitic şi energetic: de aproape un an, Grecia, Cipru şi Israel funcţionează într-o alianţă a resurselor de gaze naturale şi petrol din Marea Mediterană, ce urmează să asigure nu doar consumul intern dar şi exporturi consistente spre pieţe precum Egipt, Liban sau statele balcanice.
Ce urmează în Grecia după experienţa marxistă cu bani împrumutaţi din Europa?
Alexis Tsipras este rezultatul prăbuşirii economice şi statale a Greciei, care a început în 2008. Când a început să guverneze, era adeptul dictatorului socialist Hugo Chavez, din Venezuela, pentru ca la finalul mandatului să ajungă unul dintre cei mai „siguri şi serioşi aliaţi” ai SUA în lume. În doar patru ani.
Grecia pe care o lasă în urmă este, însă, mult mai sănătoasă decât aceea pe care a primit-o: cu câteva zile înaintea scrutinului parlamentar, agenţia guvernamentală însărcinată cu portofoliul privatizărilor anunţa deschiderea licitaţiei pentru vânzarea a 30% din activele aeroportului din Atena. Un lucru de neimaginat acum cinci ani. „Nu le vom da înapoi cheile celor care au dus ţara noastră la faliment”, declara Alexis Tsipras în momentul votului din 7 iulie.
Grecia a ales, însă, să arunce la gunoi Syriza şi pe nonconformistul ei lider.
Nu doar acceptarea înţelegerii cu Republica Macedonia în privinţa numelui a atras nemulţumirile emoţionale ale societăţii greceşti, iritată de utilizarea termenului care consfinţeşte o parte a memoriei antice elene. La fel de mult, minciunile Syrizei sau, mai degrabă, ipocriziile liderilor ei. Pentru uzul intern, prim-ministrul Tsipras şi membrii cabinetului de la Atena s-au luptat, vreme de mai bine de patru ani, ca nişte eroi. Duşmanii erau aceeaşi ca în orice regim politic cu o autoritate simbolică: SUA, Israel, Fondul Monetar Internaţional, Germania, Angela Merkel, Uniunea Europeană. Cu toţi s-a luptat Alexis Tsipras. Cu toate acestea, toate programele de reformă, unele extrem de austere, impuse la Bruxelles şi Berlin pentru eradicarea dezastrului bugetar, au fost acceptate fără condiţii. A fost singura soluţie pentru ca Grecia să funcţioneze şi pentru a ieşi din falimentul de stat în care s-a prăbuşit în 2008. Acest discurs paralel, însă, a erodat masiv atât încrederea în Alexis Tsipras cât şi susţinerea pentru formaţiunea lui marxistă, Syriza.
Grecia a intrat, din 7 iulie, în istoria tradiţională a unei democraţii niciodată perfecte şi dispusă la oricâte compromisuri pentru a asigura o bunăstare artificială locuitorilor ei. De acum, însă, va fi mult mai greu pentru guvernul de la Atena să asigure această bunăstare: cea mai mare parte a companiilor şi proprietăţilor de stat au fost privatizate sau sunt gestionate de administraţii independente de liderii de partid.
Înfrângerea formaţiunii Syriza este, scria a doua zi după alegeri cotidianul atenian „Kathimerini”, un fel de sfârşit al Războiului Rece în Grecia. Abia la trei decenii după prăbuşirea comunismului în Europa el s-a declarat învins şi în Grecia, ţară care, deşi s-a aflat mereu în tabăra occidentală după 1945, a cochetat în permanenţă cu ideile totalitare şi, mai ales, cu ambiţiile de a fi aliat intim al Moscovei.
Alexis Tsipras şi Syriza au îngropat comunismul în Grecia, la 7 iulie 2019, iar revoluţia, declarată la 25 ianuarie 2015, a murit. Dumnezeu să odihnească gunoaiele istoriei!
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
