La 95 de ani a murit Robert Mugabe, preşedinte al Republicii Zimbabwe vreme de 30 de ani. Nejudecat, necondamnat, fără nici un regret pentru ce a făcut.
Fosta colonie britanică Rhodesia şi-a proclamat independenţa la 11 noiembrie 1965, cu un regim politic de apartheid, dominat de importanta comunitate albă din ţară, de aproximativ 300.000 de suflete. Marea Britanie nu a recunoscut decizia luată de conducătorul comunităţii albe, Ian Smith, şi a impus un regim de sancţiuni diplomatice şi economice. În ciuda acestora, până în aprilie 1980, la momentul celei de-a doua independenţe, ţara a devenit „coşul cu pâine al Africii”. Bogăţiile naturale imense au condus la o dezvoltare fără precedent a ţării, Rhodesia devenind multă vreme un miracol african.
În aprilie 1980, în urma unui război civil şi a peste 30.000 de vieţi pierdute, a fost proclamată independenţa Republicii Zimbabwe. Robert Mugabe, născut în 1924, sprijinit de întreaga lume comunistă de atunci, a devenit prim-ministru.
Obsesia dictaturii, cultul personalităţii, dispreţul faţă de semeni şi apetenţa patologică pentru corupţie au fost doar câteva dintre caracteristicile celor patru decenii de conducere discreţionară a ţării şi de distrugere a ei. Robert Mugabe a instituit modelul marxist, pe care l-a colorat cu puternice accente africane şi asiatice. De pildă, pentru a elimina opoziţia diferitelor grupuri sociale din ţară la măsurile ideologice şi economice anunţate, a chemat în 1983 unităţi ale armatei RPD Coreene. Soldaţii de la Phenian, împreună cu gărzile lui Mugabe, au ucis până în 1985 mai bine de 10.000 de persoane.
Politicile economice distructive ale lui Robert Mugabe au purtat titlul de Mugonomics. E drept că rata alfabetizării a atins 85% din totalul populaţiei ţării dar sectoarele economiei au fost conduse spre faliment, într-o direcţie cum doar Vladimir Ilici Lenin, în timpul războiului civil din Rusia, în 1917-1921, a reuşit. Robert Mugabe nu s-a priceput la mai nimic dar, în ciuda falimentării ţării, conturile familiei au devenit din ce în ce mai consistente.
În momentul de faţă, după 40 de ani de conducere a lui Robert Mugabe, Zimbabwe are o rată a şomajului de peste 80%, nici un fel de sector industrial şi trăieşte din ajutoarele alimentare ale lumii. Abia 1000 de dolari Produsul Intern Brut pe locuitor, în jur de 15% acces la internet şi resurse inexistente pentru traiul decent cotidian, chiar şi după standardele africane.
Ţara care hrănea odinioară Africa beneficiază de aproape două decenii de raţii alimentare ridicole, asemănătoare celor întâlnite în RPD Coreeană. În 2000, Robert Mugabe a ordonat lichidarea titlurilor de proprietate asupra pământului deţinute de cetăţenii albi. „Aşa cum albii au luat pământurile fără să plătească ceva la fel şi noi le luăm acum fără să le dăm nimic” a declarat Mugabe în faţa partizanilor săi, în 2000, promiţându-le că nu vor mai suferi de foame.
Din 2009 Zimbabwe a renunţat la moneda naţională. În acel an, lipsită de resurse şi de orice activitate economică, ţara a lansat ultima emisiune de bancnote. Este vorba despre o bancnotă de 10 trilioane de dolari Zimbabwe care valora aproape 8 dolari americani. Totul pe fondul unei inflaţii de 230.000.000%. De zece ani, sub conducerea lui Mugabe, ţara nu mai are nici inflaţie, nici monedă, nici schimburi comerciale.
Obsesia lui Robert Mugabe a fost puterea. „Zimbabwe sunt eu” obişnuia să spună aliaţilor şi criticilor, comparându-se frecvent cu liderii mişcărilor naţionale din Africa de Sud, Nelson Mandela, şi din India, precum Jawaharlal Nehru şi Mahatma Gandhi. Alături de obesia puterii, Robert Mugabe a avut grijă să aducă influenţă şi decizie în stat în mâinile soţiei sale, Grace Mugabe, o figură la fel de odioasă şi coruptă precum părintele fondator al statului.
Robert Mugabe a fost o creaţie a Războiului Rece şi a banilor investiţi de statele comuniste în anii 1970-1980 în mişcarea lui. În primul rând Uniunii Sovietice i-a datorat Mugabe accederea la putere; dar un prieten apropiat i-a fost, de asemenea, şi Nicolae Ceauşescu. După 1990, dictatorul din Zimbabwe a găsit din ce în ce mai puţină înţelegere internaţională. În 2015, de pildă, abia R.P. Chineză i-a acordat Premiul Confucius – un fel de Premiu Nobel chinezesc – pentru meritele politice de a-şi fi distrus ţara.
A plecat de la putere în noiembrie 2017, la aproape 94 de ani, în urma unor revolte politice interne dar, mai ales, sub ameninţarea unui proces pentru imensa fraudă financiară care a permis cuplului prezidenţial un trai indecent într-o ţară fără viitor şi prăbuşită definitiv.
Acum, la 95 de ani, după ce în final a plecat dintre noi, Robert Mugabe poate fi declarat exemplul perfect al liderului politic care îşi ucide ţara. Pentru că a avut dreptate când invoca „Zimbabwe sunt eu”.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
