„Cu chinezii, se ştie că au o regulă oficială de a nu se îmbrăţişa sau săruta cu oaspeţii lor. Preşedintele Xi Jinping, însă, mă îmbrăţişează călduros de fiecare dată când mă vede, ceea ce înseamnă că el respectă Serbia iar eu sunt foarte mândru de acest lucru”, spunea preşedintele Serbiei, Aleksandar Vucić, în faţa mass-media chineze în Marea Sală a Poporului din Beijing, la 25 aprilie 2019. Unii poate au zâmbit, aşa cum au fost reporterii canalului independent din Belgrad b92, dar lucrurile au mers mai departe.
Până acolo încât la 18 august 2019 şeful statului sârb şi ambasadorul R.P. Chineze la Belgrad, Chen Bo, au inaugurat autostrada E-763, denumită „Miloš cel Mare”, aceasta fiind prima autostradă construită de chinezi în Europa.
Autostrada E-763 face parte dintr-o reţea transeuropeană de drumuri care face legătura între Gdańsk (în Polonia, port la Marea Baltică) şi Atena, cu ramificaţii spre Istanbul şi portul Bar, la Marea Adriatică. În Serbia, drumul chinezesc leagă oraşele Obrenovac şi Lijg, are o lungime de 62,7 km şi a fost concepută pentru viteze de 130 km/h.
Chinezii spun că este doar începutul poveştii: mai au în portofel aproximativ 10 miliarde dolari pentru investiţii în Serbia.
Alianţa de oţel dintre Serbia şi R.P. Chineză s-a născut din bombardamentele NATO asupra Belgradului, în 1999
Când puterea comunistă s-a instalat la Beijing, la 1 octombrie 1949, Iugoslavia (stat federal comunist, din care făcea parte, la vremea aceea şi Serbia de astăzi) a recunoscut noul stat dar a evitat, cu străşnicie, să dezvolte relaţiile cu el. Se pare că Iosip Broz Tito, dictatorul comunist al Iugoslaviei (1945-1980), avea o părere foarte proastă despre Mao Zedong, satrapul de la Beijing. Ostilitatea era completată şi de protectoratul pe care liderii comunişti chinezi îl ofereau Albaniei şi dictatorului ei Enver Hoxha (1944-1985), stat cu care Iugoslavia era, oficial, în relaţii foarte reci.
Abia în pragul sfârşitului vieţii, şi doar după ce Mao a murit, Iosip Broz Tito a vizitat oficial China, în 1977.
La două decenii după vizita lui Tito, a fost rândul lui Slobodan Milošević, în 1997, ca ultim dictator al Iugoslaviei comuniste, să viziteze Beijingul. Iar când, în timpul bombardamentelor aviaţiei NATO asupra Belgradului, în 1999, bombe au căzut pe clădirea Ambasadei R. P. Chineze, s-a finalizat ceea ce actualul preşedinte al Serbiei desemna plastic legătura dintre cele două state: „alianţa de oţel”.
Serbia a intrat în orbita chineză de interese după 2014, mai precis după lansarea proiectului strategic „O Centură, Un Drum”, al preşedintelui Xi Jinping, şi după ce Aleksandar Vucić a devenit şef al statului. O spune clar şi ediţia în limba engleză a oficiosului Partidului Comunist Chinez, „Ziarul Poporului”, într-un editorial elogios din 11 iunie 2019 dedicat prieteniei cu Serbia. „Între 2014 şi 2018 – scriu oficialii comunişti de la Beijing – Serbia a făcut o remarcabilă mişcare , plecând de la o condiţie economică foarte proastă (în 2014) la o creştere economică anuală de 4,3%, adică între primele zece din Europa”. Este vorba, continuau analiştii chinezi, despre o „iniţiativă vizionară”.
De fapt, din 2014, prezenţa chineză la Belgrad a devenit din ce în ce mai vizibilă iar banii de la Beijing au început să vină în economia Serbiei, complicând mult procesul de aderare la Uniunea Europeană, deschis în 2012. Când a organizat la Belgrad, la sfârşitul lunii septembrie, o recepţie fastuoasă în cinstea aniversării a 70 de ani de la proclamarea statului comunist chinez, preşedintele Vucić a ţinut să amintească apăsat că Serbia este cel mai intim aliat al Chinei în Europa.
Serbia îşi caută viitorul între Moscova şi Beijing. Ruşii au venit cu politica, chinezii cu banii
Compania Huawei este cea care a deschis drumul colaborării dintre Serbia şi R.P. Chineză.
În R.P. Chineză, un locuitor din doi este supravegheat video în afara locuinţei, ţara dispunând de aproape 700 milioane aparate: din primele 10 oraşe ale lumii cu cele mai dense reţele de supraveghere publică digitală, 8 sunt chinezeşti. Huawei promite să facă din Serbia o copie în miniatură a Chinei continentale.
În 2009, între cele două guverne se încheia un acord privind securitatea publică, acord care, în 2014, se configura într-un memorandum semnat între compania Huawei şi guvernul de la Belgrad privind implementarea unui proiect intitulat Safe City. Adică, instalarea de camere video şi de monitorizare în toate localităţile Serbiei, cu precădere în Belgrad, inclusiv de recunoaştere digitală facială, care să asigure, din punctul de vedere al guvernului, o stare de confort şi siguranţă pentru toţi locuitorii. Toate datele Ministerului de Interne de la Belgrad sunt operate de Huawei, un caz singular, până acum, în Europa. Din 2019, compania Huawei a obţinut şi licenţa de a opera internet în Serbia şi de a gestiona reţelele de comunicaţii digitale ale acestei ţări.
În doar trei ani, companiile chineze au reuşit să cumpere cam tot ce a scos statul sârb la vânzare. În 2016, de pildă, combinatul siderurgic de la Smederevo, cu o sumă simbolică, de doar 46 milioane euro. Astăzi, în oraşul cu aproape 100.000 de locuitori, combinatul are peste 5.200 de muncitori. Au urmat, rapid, cumpărarea minelor de cupru de la Bor, plăţile pentru construcţia liniei de cale ferată rapidă dintre Belgrad şi Budapesta (proiect de 1,8 miliarde dolari, din care în Serbia 1,1 miliarde), pentru construirea unei linii de metrou în Belgrad, începând cu 2020 (cu compania China Power Construction Corporation) şi pentru ridicarea podurilor peste râurile Sava şi Kolubara (cu China Communication Construction Company, în valoare de 210 milioane euro).
Compania chineză Shandong Linglong va investi 1 miliard de dolari, începând cu aprilie 2019, pentru construirea Zonei Libere Comerciale Zrenjanin, cu finalizare în martie 2025. Aici vor veni cel puţin 1000 de companii chineze, în special din domeniul IT, high-tech şi cercetării de vârf. Toate acestea nu vor plăti statului sârb taxe şi impozite, având obligaţia de a localiza producţia doar în Serbia.
Mass-media chineze relatau că începând cu 2014, de când preşedintele Xi Jinping a invitat Serbia să facă parte din proiectul strategic „O Centură, Un Drum”, investiţiile de la Beijing în infrastructură şi-au propus o sumă ameţitoare: aproape 8 miliarde de dolari. Şi mai poate continua.
Şi comerţul bilateral a început să fie mai dinamic, ridicându-se în 2018 la 2,26 miliarde dolari, cu aproape 50% mai mult decât în 2014.
Nu doar Huawei stabileşte regulile generale ale prezenţei chineze în Serbia: la Belgrad a apărut şi o filială a Bank of China iar în cele mai mari universităţi sârbe (Belgrad şi Novi Sad) funcţionează deja institute Confucius. Şi, simbolic, pe locul pe care s-a aflat imobilul bombardat al ambasadei chineze la Belgrad se va ridica o clădire impozantă, care va găzdui Centrul Cultural al R.P. Chineze.
Recunoştinţa chineză pentru intrările pe care Serbia le asigură în Europa se manifestă deja. De pildă, recent, Belgradul a anunţat că a devenit a 73-a membră a Băncii Asiatice pentru Investiţii în Infrastructură, un for economic şi financiar cu sediul la Beijing şi în care foarte puţine state din afara continentului au acces. În orice caz, niciuna de dimensiunile teritoriale şi economice ale Serbiei.
Ce va alege Serbia: China sau Europa?
În Serbia, spre deosebire de aproape toate statele europene, turiştii chinezi pot intra fără viză. Ceea ce a determinat o creştere explozivă a ofertelor pentru aceştia, inclusiv cu beneficii materiale pentru operatorii din turism. Anul trecut, în Serbia au ajuns, conform datelor oficiale de la Beijing, 102.351 turişti chinezi. O cifră semnificativă pentru turismul sârb, o evoluţie optimistă pentru contactele dintre Serbia şi R.P. Chineză.
Banii chinezeşti nu accelerează deloc drumul aderării Serbiei la Uniunea Europeană. Chiar dacă proiectele de infrastructură mare sunt cumpărate de companiile din Beijing iar Huawei a instituit Safe City în toată Serbia, guvernul de la Belgrad are deconturi mari politice de făcut la Bruxelles. De pildă, cum se va închide capitolul 35 al dosarului de aderare, cel care prevede normalizarea relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo? Şi cum va rezova Serbia problemele legate de structurile militare, în condiţiile în care Rusia este decidentul major al politicilor de apărare la Belgrad?
73% din comerţul statelor balcanice se desfăşoară cu spaţiul Uniunii Europene, chiar dacă 40% din datoriile Muntenegrului erau contractate în 2018 către R.P. Chineză, ţară care a acordat şi 12% din datoria publică externă a Serbiei. În plus, în ciuda injecţiilor de bani chinezeşti în economia sârbă, aproape 70% din investiţiile străine directe încă provin din interiorul Uniunii Europene.
Nu este deloc de mirare că ultima vizită a unui preşedinte al SUA la Belgrad a avut loc acum mai bine de 40 de ani: în momentul de faţă, Serbia nu este o companie frecventabilă pentru niciuna dintre marile puteri occidentale.
Departe de a fi o democraţie funcţională, fie şi după standardele balcanice, Serbia are frustrările unui stat aşezat la marginea comunităţii internaţionale, după evoluţii care nu au făcut cinste nimănui în anii 1990. Fără să fie un partener de încredere în Europa sau SUA, Serbia a ales prietenia cu Rusia şi China, ridicând miza de fiecare dată când negocierile de aderare la UE solicită transparenţă şi corectitudine decizională şi instituţională. Repetatele şi insistentele declaraţii privind refuzul de a intra în NATO – deşi nimeni nu a invitat Serbia acolo – denotă singurătatea cu care guvernele de la Belgrad privesc în vecini. Aproape toată lumea din Balcani este în NATO sau în proceduri de aderare. Cum şi cursa spre Uniunea Europeană nu este prea sigură, în ciuda banilor chinezeşti din ultima vreme: Muntenegru, şi nu Serbia, este în ultima vreme candidatul ideal pentru blocul comunitar.
Şi mai este ceva, la fel de important. Lipsind instrumentele democratice de transformare a voinţei publice în decizie administrativă, se configurează o fractură importantă între viziunea strategică a elitei politice de la Belgrad, îndreptată spre alianţe cu Rusia şi China, şi aşteptarea electoratului şi a societăţii, în ansamblul ei. Un sondaj de opinie comandat de guvernul sârb, dat publicităţii la 23 august în cel mai important şi vechi cotidian al ţării, „Politika”, reliefează că 53% dintre sârbi doresc aderarea la Uniunea Europeană şi doar 25% nu sunt de acord. Mai important decât atât, 68% dintre sârbi susţin aplicarea tuturor reformelor necesare aderării, inclusiv cele legate de statul de drept, lupta împotriva corupţiei, transparenţa decizională, protecţia drepturilor omului. Ceea ce ar transforma Serbia, desigur, din mica Chină a Balcanilor într-una dintre democraţiile stabile ale regiunii.
Influenţa politică a Rusiei şi cea financiar-strategică a R.P. Chineze la Belgrad nu vor salva Serbia de la marile provocări ale viitorului. Căci, cu autostradă şi cale ferată rapidă spre Budapesta, sau nu, sârbii tot vor fi obligaţi să caute dialogul cu Kosovo, cu vecinii balcanici, cu memoria istorică a fostei Iugoslavii. Iar ce vor găsi acolo nu va scrie nicidecum cu litere chinezeşti şi nici nu vor fi melodii vechi, ruseşti.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
