Ambiţiile României de astăzi în Orientul Mijlociu sunt modeste în comparaţie cu perioada în care Nicolae Ceauşescu era partenerul de dialog al liderilor regionali. Nu doar relaţiile comerciale sunt în evident regres ci şi viziunea diplomatică în ansamblu, de ar fi de amintit doar tulburările anului 2019, când prim-ministrul social democrat Viorica Dăncilă şi preşedintele Klaus Iohannis au avut o dispută publică în legătură cu transferul ambasadei din Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim. Decontul a fost devastator pentru credibilitatea internaţională a României: a pierdut competiţia cu Estonia (o ţară de 1 milion de locuitori şi o diplomaţie de doar trei decenii) pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU iar Regele Abdallah al II-lea al Iordaniei a anulat o vizită oficială la Bucureşti.
Se putea şi mai mult?
România şi Iran: o poveste cu petrol şi geopolitică între Nicolae Ceauşescu şi un împărat care proiecta întregul Orient Mijlociu
„Relaţiile noastre cu şahul Mohamed Reza Pahlavi nu trebuie să îi oblige pe comuniştii din Iran să le copieze” menţiona Nicolae Ceauşescu în octombrie 1966 către liderul Partidului Comunist din Israel, Shmuel Mikunis, transmiţând un mesaj direct şi formaţiunii comuniste iraniene Tudeh. Nicolae Ceauşescu s-a simţit confortabil în relaţia cu şahul Iranului, Mohamed Reza Pahlavi (1941-1979), şi a avut o predilecţie pentru întâlnirile oficiale cu acesta şi cu reprezentanţii lui, la Bucureşti şi la Teheran.
România şi Iran au stabilit relaţii diplomatice în 1902, după ce în decembrie 1881 şahul de la Teheran a recunoscut oficial independenţa şi proclamarea Regatului României. Deja în 1940 se inaugura o linie maritimă directă între Constanţa şi portul iranian Trebizond, cu perspective excelente pentru viitor. În 1941 legăturile bilaterale au fost întrerupte şi reluate după Al Doilea Război Mondial, în 1946. La jumătate de an după deschiderea oficială a ambasadei României la Teheran (octombrie 1965) de către Ion Gheorghe Maurer, şahul Pahlavi a sosit la Bucureşti (mai 1966) pentru a se întâlni cu Nicolae Ceauşescu, proaspăt instalat la conducerea partidului şi statului. Întâlniri repetate, cu rezultate sau fără, au punctat relaţia dintre un dictator comunist şi un împărat: Ceauşescu a participat inclusiv la manifestările grandioase din octombrie 1971, de la Persepolis, care marcau împlinirea a 2.500 de ani de la apariţia primului stat persan. O idee numai bună pentru Partidul Comunist Român, care a preluat-o şi a introdus-o în circuitul public românesc, în anii 1980, cu privire la mitologica înfiinţare a statului geto-dac al lui Burebista, fix cu 2.050 de ani înaintea Congresului al XIII-lea al PCR (1984).
Ultima vizită oficială a lui Nicolae Ceauşescu, cu o săptămână înainte de a fi executat, a avut loc în Iran, la 18-20 decembrie 1989, după ce protestatarii de la Timişoara ieşiseră în stradă în număr din ce în ce mai mare. Ceauşescu a fost găzduit, în ultima lui acţiune externă, în Palatul Sadabad din Teheran şi, de acolo, a ţinut legătura cu Elena Ceauşescu, la Bucureşti, pentru a primi veşti despre acţiunile „agenturilor străine” pe teritoriul României.
Între aceste două momente – vizita şahului Reza Pahlavi în 1966 şi a lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 – s-a scris o poveste neverosimilă între un dictator comunist şi un împărat. Şi unul, şi celălalt formau elementele rebele ale instrumentelor Războiului Rece: Ceauşescu, un declarat partizan al „independenţei” în faţa URSS, şahul Iranului un fel de Charles de Gaulle al Orientului Mijlociu, un adept al apropierii de SUA şi Israel dar un vizitator obişnuit al Europei de Est comuniste. Cei doi au împărţit de multe ori aceeaşi viziune în chestiuni regionale fundamentale şi au avut, pentru statele lor, acelaşi dispreţ în legătură cu democraţia şi funcţionarea liberă a instituţiilor. Elena Ceauşescu, la rândul ei, a privit atentă la împărăteasa Farah şi a preluat de la aceasta instrumentele de funcţionare ale cabinetului nr. 2 în decizia în stat şi, poate, gustul pentru lux, destul de prost gestionat de rivala de la Bucureşti.
În anii 1970, cei mai importanţi în istoria acestei poveşti dintre România şi Iran, mii de specialişti români în agricultură, ingineria construcţiilor de maşini, construcţii edilitare, infrastructură, irigaţii s-au aflat în Iran şi au gestionat proiecte importante din economie. Astăzi pare de-a dreptul neverosimil că România a deschis, atunci, o uzină de tractoare la Tabriz, că a construit infrastructura unui port comercial sau că agronomii ei au făcut posibilă cultura florii soarelui în clima şi solul Iranului. Specialiştii români gestionau ferme agricole imense, aflate în proprietatea Ministerului iranian al Apărării, care produceau alimente pentru armata şahului. Inclusiv ferme ale membrilor familiei şahului erau conduse de agronomii trimişi de Nicolae Ceauşescu în Iran. Aproape 1 miliard de dolari valorau schimburile comerciale bilaterale şi ele erau, mai tot timpul, în avantajul României.
Rafinăria Petromidia, de la Năvodari, de pe litoralul Mării Negre, a fost concepută, construită şi inaugurată, în 1979, pentru petrolul ce urma să fie importat din Iran. Anterior, vreme de un deceniu, ţiţeiul iranian era transportat în tancuri petroliere între Golful Persic şi Golful Aqaba, de aici prin conducta israeliană Eilat-Ashkelon trimis în portul Haifa, de la Marea Mediterană, şi, în fine, pe linie directă, adus în portul Constanţa. Revoluţia islamică din 1979, cu eliminarea regimului politic al şahului Reza Pahlavi şi schimbările fundamentale de la Teheran, au anulat viitorul rafinăriei româneşti, astăzi cochetând cu firme din Kazahstan.
La 18 şi 19 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a bătut palma cu omologul său de la Teheran, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, pentru a aduce în România, în 1990, 5 milioane tone ţiţei şi 5 milioane metri cubi de gaze naturale. În schimb, Republica Islamică a cerut, şi a obţinut de la Ceauşescu, 3 milioane de tone de grâu. Abia la Bucureşti, în orele premergătoare fugii cu elicopterul, s-a aflat că rezervele totale de grâu ale României nu depăşeau 10 milioane tone grâu.
Şi, chiar dacă în 18-20 decembrie 1989 a părut că gazdele din Iran îl susţin pe Nicolae Ceauşescu în operaţiunea de lichidare a protestelor de la Timişoara şi de „liniştire” a populaţiei, nu a fost deloc aşa.
În ziua execuţiei lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, la 25 decembrie 1989, postul de radio Teheran difuza o declaraţie publică a ministrului de Externe al Republicii Islamice, Ali Akbar Velayati, care recunoştea oficial Frontul Salvării Naţionale, anunţat de Ion Iliescu la 22 decembrie 1989. Oficialul iranian mai anunţa şi că, în cursul întrevederilor cu Ceauşescu, liderii de la Teheran ar fi cerut acestuia „să accepte cererile poporului român”. Greu de crezut aşa ceva, în orice caz nimeni din delegaţia oficială română nu-şi aminteşte acest pasaj al discuţiilor.
România şi Iran astăzi: curmale, stafide şi sancţiuni internaţionale. Ce facem cu o relaţie centenară?
Când camera de comerţ româno-iraniană s-a apucat, în 2014, să scrie raportul final anual, a lăsat imaginea publică a unei relaţii insignifiante, care mai degrabă trăieşte din basmele fabuloase ale trecutului şi nu mai are speranţe pentru viitor. În România ajungeau, atunci, 327 tone de curmale şi smochine, 1.183 tone de struguri şi 709 tone de stafide. Totul valora nici 200 milioane dolari în schimburile bilaterale, o cifră care nu acoperă deloc mărimea celor două pieţe (Iranul are o populaţie de peste 80 milioane locuitori) şi nici cererea de produse.
Prima descoperire de petrol în Iran a fost semnalată în 1901 şi, de atunci, această ţară a devenit un element cheie al aprovizionării energetice mondiale. Cu o poziţie cheie la Golful Persic şi strâmtoarea Hormuz, cu porturi deschise spre comerţul cu Europa, Asia şi Africa, Iranul ocupă astăzi locul 1 în lume în ceea ce priveşte rezervele de gaz natural dovedite (18,2% din totalul global) şi locul 4 la rezervele de petrol (9,3% din totalul global). O astfel de situaţie nu a dus la un Iran prosper după revoluţia islamică din 1979. Dimpotrivă, nu doar libertăţile şi instituţiile au fost deteriorate profund şi chiar eliminate; nivelul de trai a continuat să scadă iar Iranul a ajuns, astăzi, mai degrabă un exportator de ideologie islamică în Irak, Yemen, Liban, Siria şi Iordania decât un producător de bunuri şi de confort material.
În anul 2018, schimburile comerciale dintre România şi Iran au ajuns la 335 milioane dolari, în scădere cu 38% faţă de 2017, după reimpunerea sancţiunilor americane, decizie luată de preşedintele Donald Trump. Nici transporturile de carne de oaie, demarate în februarie 2019, nu vor salva comerţul bilateral din starea muribundă în care se află de decenii.
Despre relaţii politice şi diplomatice între România şi Iran nici nu mai poate fi vorba. După Nicolae Ceauşescu nici un şef de stat român nu a mai ajuns la Teheran iar despre vizita vreunui preşedinte iranian la Bucureşti nici nu mai poate fi vorba. În cei 30 de ani de la ultima vizită a lui Ceauşescu la Teheran, cele mai intense contacte oficiale s-au derulat în timpul mandatului guvernului condus de Dacian Cioloş (noiembrie 2015-ianuarie 2017), în contextul semnării şi aplicării aşa-numitului acord nuclear cu Iranul (încheiat de SUA, Rusia, R.P. Chineză, Marea Britanie şi Franţa cu autorităţile de la Teheran). În martie 2016, ministrul de Externe Lazăr Comănescu a fost în Iran iar în noiembrie acelaşi an a sosit la Bucureşti şeful diplomaţiei iraniene, Mohammad Javad Zarif.
Desigur, nu doar natura radical diferită a regimurilor politice din România şi Iran este la originea extincţiei legăturilor bilaterale fructuoase. Relaţia extrem de apropiată a României faţă de SUA, mai ales din 2004-2005, şi construirea scutului anti-rachetă de la Deveselu, descris la prima vedere ca fiind unul anti-iranian, sunt argumente la fel de importante în măsurile de coborâre fără precedent a nivelului dialogului bilateral.
Într-o intervenţie în mass-media de la Bucureşti, din iunie 2011, fostul ambasador iranian Bahador Aminian Jazi a replicat că la Teheran scutul de la Deveselu nu ar avea importanţă în evaluarea relaţiilor bilaterale. „Ştim că România are relaţii foarte bune cu SUA, chiar şi în domeniul militar. Dar până ce asta nu va dăuna direct interesului naţional iranian, noi nu o considerăm ca fiind o ameninţare”. Mai precis, tot într-un interviu, din iulie 2019, ambasadorul Republicii Islamice la Bucureşti dădea şi un verdict pentru viitorul imediat: „Depinde de voi să aveţi relaţii cu alte ţări. Sunteţi liberi, suntem liberi!”.
Cu alte cuvinte, nu aşteptaţi nimic de la viitor în relaţia dintre România şi Iran. Povestea dintre Ceauşescu şi şahul Pahlavi va rămâne la nivelul unui mit, prezentul este unul modest iar viitorul pare chiar mai mediocru decât acum. Moştenirea ultimei vizite a lui Ceauşescu la Teheran, în 18-20 decembrie 1989, a fost anulată odată cu prăbuşirea comunismului. Căci, nu se ştie de ce, comunismul românesc şi ayatollahii iranieni au devenit strâns legați în definirea zilei de 22 decembrie 1989. Începutul unei alte lumi.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
