Pentru tătarii din întreaga lume, 18 mai 1944 este „Kara Kun” (ziua neagră), începutul „Sürgün”-ului (deportării). Este momentul în care șirul de tragedii din istoria tătarilor a atins punctul culminant. Atunci, 187.859, după sursele sovietice, 238.500 de persoane după sursele tătare crimeene, au fost deportate în Asia Centrală, Siberia și Urali.
Nu a fost o simplă strămutare. Felul în care a fost pus în aplicare ordinul arată clar că scopul oficialilor sovietici a fost eliminarea populației tătare crimeene. Pentru a fi siguri că nu le scapă nimeni, operațiunea a început în jurul orei trei dimineața. În numai câteva ore, deportații, în mare parte copii, femei și bătrâni, deoarece bărbații erau pe front, au fost urcați în vagoane folosite pentru transportul animalelor. Din cauza condițiilor inumane în care au fost transportați și a situației potrivnice din locurile din exil a pierit 46% din populația tătară crimeeană. Ucraina, Letonia și Lituania recunosc deja că întreaga acțiune a fost un genocid împotriva tătarilor crimeeni.
Ayşe Șerife, născută în orașul Oktiabrske (în tătărește Büyük Onlar) din raionul Kurman (astăzi Krasnohvardiiske, Crimeea), își amintea cu amărăciune acele momente, într-un interviu din 1999:
„De la atâta plâns am rămas fără lacrimi. Când am fost deportați aveam 24 de ani. Era dimineața în jurul orei 05:00. Eram acasă și dormeam împreună cu mama, tata și cei trei frați ai mei. Am sărit din pat când au bătut în ușa noastră ca și cum ar fi vrut să o rupă. Soldații ruși din fața ușii noastre ne-au spus că trebuie să ne adunăm în 15 minute în cimitirul satului și că cei care refuză vor fi omorâți în casele lor. Nu știam ce să facem. Nu am putut lua nimic cu noi. Mama mea bătrână și bolnavă a fost luată de tatăl și fratele meu care avea 18 ani, Seyit. Unul dintre soldați ne-a încuiat ușa casei și a băgat cheia în buzunar. În cimitirul din sat erau mame, tați, oameni care se îmbrățișau, plângeau, țipau (…) Noaptea am rămas în cimitir. Dimineața ne-au urcat în camioane ca pe niște turme de animale. Ne-au dus la gara din Kefe (azi Feodosia, Crimeea). Eram așteptați de trenuri negre cu vagoane care de obicei transportau animale. Am încercat să nu ne despărțim unii de ceilalți, ne-am ținut strâns de mână (…) Ușile vagoanelor au fost închise, încuiate, ba chiar le-au bătut în cuie. Așa au început zilele noastre negre. Nu știam în ce direcție, în ce zonă mergem. Știam doar că suntem deportați.
În timpul drumului ușile vagoanelor se deschideau o singură dată la două-trei zile pentru a ne arunca murdăriile. Mulți oameni au murit pe drum de foamete, sete și boală. Vagoanele care la început erau foarte aglomerate, au devenit normale. Am rezistat până la finalul călătoriei care a durat douăsprezece zile datorită merindelor aduse de tatăl meu. Trenul s-a oprit la Samarkand. Ne-au dat jos la Kattakurgan (azi în Uzbekistan, în apropiere de Samarkand). De acolo ne-au dus cu camioanele 12 km. până la Karadere.”
Dar greutățile pentru familia lui Ayșe Șerife nu s-au terminat aici. Familiile de tătari crimeeni deportați au fost obligate să locuiască în lagăre speciale. Nu aveau voie să iasă fără permisiune și erau obligați să muncească în condiții dificile:
„…fiecare familie a primit câte o cameră. Casa nu avea ușă, geamuri. Nu aveam nimic de mâncare (…) Din disperare tata a adunat spicurile de grâu rămase (după cosit), altfel eram în situația de a muri de foame. Pentru 3 kg. de spicuri de grâu l-au închis pe tata pentru doi ani. Apoi, printr-o decizie a judecătoriei l-au condamnat la un an de închisoare. Tata a plecat plângând și spunându-ne să ne descurcăm. Am primit veste că urmează să îl transfere de la Kattakurgan la închisoarea din Samarkand. Mama s-a dus să îl vadă. I-au spus că tata a fost dus la spital. Când mama a ajuns la spital i s-a spus că a murit și că i-au dus cadavrul la morgă. Nu am aflat niciodată cum a murit tata care seara era un om sănătos (…) Era iulie 1944. După mai puțin de un an, fratele meu în vârstă de 12 ani, Șevket, a murit de foame, din lipsă de alimente, în brațele mamei mele (…)”.
Ayșe Șerife și-a mai pierdut mama și încă un frate în primul an de la surghiun. A reușit să revină în Crimeea abia după 1977. Povestea vieții ei nu este un lucru ieșit din comun pentru tătarii crimeeni. Zecile de mii de deportați pot spune odisee ale tragismului asemănătoare. Trezitul în noapte de către soldați, vagoanele de tren supraaglomerate, lipsa aerului, a mâncării, setea, pauzele pentru a arunca cadavrele, lagărele de muncă, lupta pentru a se întoarce în teritoriul natal, Crimeea, sunt laitmotivele acestei odisee. Doar morții îngropați de-a lungul căilor ferate sau cei care au pierit în lagărele de muncă nu și-au mai putut spune povestea.
Astăzi, după șaptezeci și șase de ani, situația tătarilor din Crimeea nu este mult mai bună. Cei deportați și urmașii lor au reușit să se întoarcă în teritoriul lor natal, peninsula Crimeea, după îndelungi eforturi, cu lideri care au fost întemnițați, trimiși în Gulag și care, pentru a-și face auzită vocea, au fost în greva foamei.
Când în cele din urmă au reușit să se stabilească în peninsulă, tătarii crimeeni deportați și urmașii acestora nu și-au revendicat vechile case unde fuseseră aduși coloniști ruși. Și-au dorit doar sa trăiască în pace, păstrându-și identitatea, în teritoriul pe care ei îl numesc „Yeșil Ada” (insula verde). Chiar dacă au trecut prin momente grele, aveau speranța că își pot clădi un viitor mai bun. Optimismul lor a fost înăbușit în 2014, când Federația Rusă a anexat ilegal peninsula.
În ciuda promisiunilor făcute de Moscova, care a declarat că le va respecta drepturile, tătarii crimeeni, care de-a lungul istoriei lor au trăit experiența regimului țarist și a celui sovietic, știu că acest discurs este, de fapt, parte a strategiei ruse de a-și legitima acțiunile. Realitatea le dă dreptate. În Crimeea anexată de Moscova instituțiile reprezentative ale tătarilor crimeeni au fost interzise, liderii acestora au fost închiși sau nu li s-a mai permis să intre în peninsulă, media tătară independentă a fost redusă la tăcere.
Astăzi, după șaptezeci și șase de ani de la „Sürgün” și șase ani de la anexarea ilegală a Crimeei, tătarii crimeeni sunt din nou puși în situația de a-și salva viața și identitatea. Trebuie să fie dârzi ca atunci când au fost obligați să emigreze din cauza presiunilor țariste, să fie uniți ca în 1917-1918 când au pus bazele propriului stat, să fie integri ca în timpul „Marii Terori” staliniste și să întrevadă speranța, așa cum au făcut-o în 1944.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
