La 10 august 2014, pentru prima dată în istoria Republicii, turcii au ales preşedintele prin vot universal direct. Rezultatele date publicităţii au confirmat succesul primului mi-nistru Recep Tayip Erdogan, aflat în funcţie din 2003. Anunţul victoriei l-a găsit la Istanbul, unde
s-a rugat într-o moschee, asemenea foştilor sultani înainte de urcarea pe tron. „Voi fi preşedintele celor 77 de milioane de turci” declara, imediat, câştigătorul.
La finele lunii martie 2014, în alegerile locale, partidul primului ministru confirma relaţia devotată şi captivă pe care o are cu populaţia Anatoliei şi pierdea în localităţile de pe coastele egeene şi mediteraneene. Opoziţia a mizat, pentru alegerile prezidenţiale, şi pe locuitorii kurzi din Estul Turciei pentru a modifica structura puterii. Nu a fost să fie. Nici scandalurile de corupţie, nici demonstraţiile din câteva mari oraşe, nici ingerinţele guvernului în libertatea de exprimare şi de asociere, nici temerile de instituire a unui islamism moderat nu au afectat popularitatea celui mai emblematic lider al Turciei din ultimele opt decenii. De la Mustafa Kemal, Turcia nu a avut o perioadă atât de întinsă de stabilitate politică, de creştere economică accelerată şi de sporire a influenţei în plan extern. Recep Tayip Erdogan conduce ţara de mai bine de un deceniu şi, se pare, este departe de finalul carierei.
Ce Turcie va fi aceea de după 10 august?
Noul preşedinte a anunţat deja că îşi doreşte un control sporit asupra guvernului, ceea ce înseamnă o replică a modelului Vladimir Putin din Rusia. Adică, o implicare fără precedent în deciziile interne şi externe şi un control asupra principalelor direcţii de acţiune. În fapt, la Ankara, guvernul s-ar putea transforma într-o anexă a şefului statului, aşa cum Dmitri Medvedev conduce la Moscova în umbra opiniilor şefului de la Kremlin. Mai mult, Erdogan îşi propune o modelare a societăţii turceşti care să lase în urmă ceea ce a instituit Mustafa Kemal o dată cu proclamarea Republicii (1923). Adică, transformarea statului în spiritul Islamului moderat. Cel puţin până acum, de mai bine de un deceniu, turcii au apreciat mai degrabă sporirea fără precedent a veniturilor, investiţiilor şi a creşterii economice în dauna lacunelor din ce în ce mai dese în moştenirea politică a lui Ataturk. Este de aşteptat ca, la fel ca la Moscova, noul preşedinte să se implice direct în marile strategii economice şi financiare ale ţării şi să aleagă direcţia spre care acestea se îndreaptă. În momentul de faţă, creşterea economică din Turcia lasă loc de mari speranţe şi aşteptări, inclusiv în sensul devenirii unui pol de putere care să controleze Orientul Apropiat şi Mijlociu, Mediterana răsăriteană, Balcanii, Caucazul şi Asia Centrală.
Politica preconizată de Erdogan vine pe fondul unor pregătiri care au durat un deceniu. Ministrul de Externe, Ahmet Davutoglu, a instituit conceptul de „neo-otomanism” şi a afirmat în repetate rânduri că Turcia trebuie să preia, prin forţă economică, financiară şi culturală, cele mai multe dintre spaţiile care au aparţinut Imperiului Otoman. Inclusiv Dobrogea face parte din proiectele de recuperare a memoriei otomane, nu puţine fiind încercările de a restaura şi pune în valoare mo-numente şi cimitire cu adânci semnificaţii (Constanţa, Isaccea, Medgidia, Mangalia). Este, în fapt, şi ideea pe care o promovează, de la Moscova, Vladimir Putin care îşi doreşte, în acelaşi spirit, refacerea spaţiului rus de influenţă în Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală, acelea care au făcut parte, până în 1991, din Uniunea Sovietică.
Turcia lui Erdogan va acţiona mult mai reactiv în relaţiile cu Uniunea Europeană, NATO, SUA, Israel, Rusia, Armenia şi cu statele din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Ankara va negocia, cel mai probabil în forţă, cu organismele de la Bru-xelles şi va institui termene pentru continuarea negocierilor de aderare. Reticenţele Franţei şi Germaniei vor fi puse într-o postură ultimativă: Ankara lui Erdogan va cere răspunsuri răspicate şi clare. În momentul de faţă, el este în avantaj pentru că economia turcă o duce din ce în ce mai bine şi ar putea să apară discursuri războinice la adresa politicilor restricţioniste ale Uniunii Europene. În fapt, Erdogan ştie că, în momentul de faţă, Turcia are avntaje în afara UE: aderarea este, mai degrabă, un proiect care să garanteze un viitor pe termen mediu şi lung şi nu unul imediat.
Relaţiile cu NATO şi SUA vor avea, de asemenea, noi dimensiuni. Noul preşedinte îşi doreşte să rămână cel mai important lider regional după ce, din 2003, şi-a asigurat influenţă în cele mai multe dintre capitalele vecine. Este greu de crezut că Washingtonul va mai obţine lejer asigurări de colaborare militară necondiţionată din partea Turciei, chiar în contextul războaielor civile din vecini (Irak şi Siria). Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmunssen, s-a simţit dator să anunţe, la numai o zi după victoria lui Erdogan, că alianţa nord- atlantică este gata să apere Turcia de mişcările islamiste din Orient. Lipsa vreunei reacţii de la Ankara dovedeşte că noua putere nu-şi mai propune să rămână un simplu membru ci are în vedere să organizeze şi să instituie reguli proprii în regiune. În acest context, SUA şi NATO vor avea în Erdogan un partener care va pune condiţii şi nu va accepta soluţiile comune venite dinspre Ocean şi de la Bruxelles. Este, poate, şi motivul pentru care SUA, anticipând victoria de la Ankara, şi-au intensificat în ultima vreme prezenţele militare, politice şi diplomatice în Polonia, România şi statele baltice.
Israelul şi Armenia făceau parte, până acum, din agenda de priorităţi ale SUA şi UE în ceea ce priveşte colaborarea cu Turcia. Paşii timizi pe care Erdogan i-a făcut în sensul detensionării nu au fost apreciaţi la Washington şi Bruxelles. Turcia a rămas în aşteptarea unor răspunsuri favorabile de la Erevan şi Ierusalim şi, după succesul lui Erdogan, se poate asista şi la şantaje diplomatice pentru reglementarea raporturilor. Israelul a fost acuzat fără menajamente de „terorism de stat” şi „genocid” la adresa palestinienilor din Gaza, stârnind reacţia, calmă, a Departamentului de Stat al SUA. În aprilie 2014, primul ministru turc transmitea condoleanţe familiilor victimelor armenilor ucişi în 1915, vorbind public despre „evenimentele care au avut consecinţe inumane”.
Aşa cum Rusia a stabilit zone de influenţă directă în regiune (Belarus, Kazahstan, Armenia, Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Crimeea) la fel şi Turcia îşi va propune, sub noul preşedinte, spaţii în care să îşi desfăşoare politicile economice, financiare şi mijloacele diplomatice. Este de prevăzut o întărire a relaţiilor cu Azerbaidjan şi republicile Asiei Centrale, o sporire a prezenţei în Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord şi chiar în spaţiile balcanice.
Şi mai probabil, o reglementare a relaţiilor cu Armenia nu se va mai face sub egida SUA ci prin negocieri directe cu Rusia. O înţelegere ruso-turcă va mai privi, fireşte, şi o perspectivă de colaborare în spaţiul Mării Negre, al Caucazului şi al Asiei Centrale. Prin urmare, este de aşteptat o redimensionare a relaţiilor dintre Ankara şi Moscova, mai ales în contextul izolării din ce în ce mai accentuate a Kremlinului. Până la urmă, între cele două state va funcţiona această apropiere şi din perspectiva sentimentului acut că sunt ţări marginalizate, excluse de la marile decizii ale relaţiilor internaţionale şi nedorite în comunitatea euro- atlantică din cauza derapajelor de politică internă şi externă.
În Orientul Apropiat şi Mijlociu, Turcia va tinde să devină cel mai important factor de decizie, atât în reglementarea conflictelor interne care devastează unele state (Irak, Siria, Egipt) dar şi în modelarea regimurilor politice. Erdogan a instituit conduita Islamului moderat, un bun produs de export pentru regiune şi, de ce nu, un mijloc de control financiar şi strategic. Implicarea directă a Ankarei în stingerea situaţiei de război din Gaza conduce la ideea că noua putere şi-ar stabili chiar o diminuare a influenţei Israelului în proiectele strategice de organizare a păcii într-una dintre cele mai complicate geopolitici mondiale. O ambiţie extraordinară, în contextul în care Erdogan nu şi-a propus o relaţie de subordonare cu Washingtonul.
Evident, aceste proiecte pe termen scurt şi mediu trebuie să ia în calcul şi anumite aspecte care ţin de politicile interne. În momentul de faţă, electoratul turc este ferm împărţit atât ca opinii politice cât şi în ceea ce priveşte aşezarea regională. Populaţia prosperă, cu educaţie laică, deschisă la influenţele europene (zonele de litoral, Istanbulul) va milita, în continuare, pentru păstrarea unui stat modern, legat de moştenirea politică şi culturală a lui Mustafa Kemal Ataturk. Anatolia, factorul decident şi captiv al lui Erdogan, va susţine puterea de la Ankara. Atâta vreme, însă, cât creşterea economică, sporirea salariilor şi influenţele benefice ale puterii în creşterea gradului de civilizaţie în regiuni înapoiate vor funcţiona.
Întrebarea care rămâne: dacă toate previziunile de politică externă se vor îndeplini, va mai găsi Turcia lui Erdogan resursele unei dezvoltări interne fără precedent? Şi dacă această explozie economică se va diminua, vor rezista sultanul de la Ankara şi ambiţiile lui?
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
