Preşedintele SUA, Joe Biden, a anunţat la 24 aprilie că masacrele împotriva armenilor din Imperiul Otoman, din 1915, constituie un „genocid”. Această decizie istorică a rupt deceniile de declaraţii prudente ale Casei Albe, a devoalat ceea ce toată lumea vedea dar nu spunea, încă, şi anume existenţa unor „relaţii crispate” între SUA şi Turcia şi a stabilit începutul deteriorării controlate, pe termen lung, a legăturilor dintre Washington şi Ankara.
Declaraţia lui Joe Biden nu este o surpriză. Anterior, secretarul de stat Antony Blinken pregătise terenul, invocând „aşa-zişii parteneri strategici” care „în numeroase situaţii nu se comportă ca nişte aliaţi” pentru SUA.
Ruperea parteneriatului strategic dintre SUA şi Turcia, care datează de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi integrarea Ankarei în NATO (1952), a fost anunţată de mai multe măsuri decise la Washington în ultimul an. În decembrie 2019, un vot istoric al Congresului aducea în discuţie textul unei rezoluţii care cuprindea şi termenul de „genocid armean”. În prima jumătate a anului 2020, Israel, Grecia şi Cipru au încheiat o alianţă strategică energetică în Mediterana Orientală împotriva Turciei şi a partenerului ei nerecunoscut internaţional, Republica Turcă a Ciprului de Nord. În fine, dar nu în cele din urmă, SUA au anunţat sancţiuni la adresa Turciei la sfârşitul anului 2020, după ce aceasta a achiziţionat rachete şi echipament militar din Federaţia Rusă. Există din ce în ce mai multe informaţii potrivit cărora Turcia este exclusă deja din toate programele strategice de dezvoltare şi inovare militară ale NATO, inclusiv în ceea ce priveşte construcţia avionului F-35.
Alianţa strategică dintre SUA şi Turcia se stinge pe fundalul interesului tot mai scăzut al Washingtonului, al politicilor autoritare ale preşedintelui Recep Tayyip Erdogan şi al prezenţei Turciei în spatele Rusiei în toate conflictele regionale actuale (Siria, Libia, Ucraina). În plus, la Marea Neagră, acum, România a devenit pionul strategic american.
Ce înseamnă „genocid armean”?
Comunităţile de armeni au fost de secole o prezenţă în Imperiul Otoman, cei mai mulţi dintre ei locuind în regiunea Caucazului, în marile oraşe din Anatolia şi în centrele urbane aflate de-a lungul coastelor otomane. Sistemul tradiţional de guvernare otoman presupunea o conducere autonomă a provinciilor şi comunităţilor şi aşa a rămas vreme de mai multe veacuri. În secolul al XIX-lea, după ce în Imperiul Otoman au fost demarate reforme politice, economice şi sociale, menite să modernizeze instituţiile statului şi să înfiinţeze spiritul administrativ pan-otoman, sistemul de guvernare autonomă a fost abandonat în favoarea celui centralizat, după model european. Din 1876, Imperiul Otoman a fost dotat şi cu o Constituţie.
Aceste modificări, în timp, au sporit intensitatea curentelor naţionaliste. În 1894, sultanul Abdulhamid al II-lea, un avocat fervent al pan-islamismului, a generat acţiuni ostile ale administraţiei sale şi ale populaţiei de origine turcă la adresa armenilor. Surse independente, europene şi americane, au cuantificat la 80.000- 300.000 de armeni numărul morţilor, ca urmare a mişcărilor abuzive din Anatolia, patronate de aşa-numitul „Sultan Roşu”. Apoi, în 1908, la conducerea Imperiului a fost adusă mişcarea naţionalistă a „Junilor Turci”, care şi-a propus transformarea statului într-unul liberal şi laic. În acelaşi timp, însă, comunităţile naţionale şi confesionale au fost direct vizate, în ideea restrângerii libertăţilor, şi aşa puţine, de până atunci.
În Primul Război Mondial, Imperiul Otoman a fost aliatul Germaniei şi al Austro-Ungariei şi a luptat împotriva vecinului său, Imperiul rus. La 26 mai 1915, în condiţiile războiului şi ale suspiciunilor potrivit cărora comunităţile creştine din Imperiul Otoman susţin Rusia, la Constantinopol a fost adoptată Legea Deportării. Pe baza ei, sute de mii de armeni au fost deportaţi din Anatolia şi din regiunile răsăritene, din proximitatea Imperiului rus, direct în deşertul sirian. În această operaţiune, la care s-au adăugat abuzurile militarilor şi civililor, s-au produs pierderi de vieţi omeneşti. Armenii au numărat 1,5 milioane de victime şi au stabilit că este vorba despre un „genocid”. Turcia, legatara Imperiului Otoman, recunoaşte masacrele dar respinge termenul de „genocid”, evocând condiţiile specifice ale războiului în Anatolia, alături de foamete, şi acceptă că între 300.000 şi 500.000 de armeni au murit.
Mai bine de 30 de state ale lumii au recunoscut „genocidul armean”. În decembrie 2019, Congresul SUA a votat o rezoluţie în acest sens. Preşedintele republican, Donald Trump, a oprit „legalizarea” termenului dar, pe fondul deteriorării ireversibile a relaţiilor dintre Turcia şi SUA, preşedintele democrat Joe Biden a vorbit pentru prima dată de la Casa Albă, la 24 aprilie 2021, despre „genocidul armean”.
În faţa Turciei, SUA au ales Armenia. De ce?
Decizia preşedintelui Joe Biden de a anunţa „genocidul armean” este istorică dar era şi previzibilă.
Relaţiile dintre SUA şi Turcia au început să se deterioreze vizibil după 2014, la momentul în care Ankara a decis să acţioneze militar în Siria, sprijinind Rusia şi, pe alocuri, chiar grupări paramilitare finanţate de Iran. Preşedintele Recep Tayyip Erdogan a ales să renunţe la sistemul democratic şi a trecut la măsuri autoritare, mai ales după tentativa de lovitură de stat din vara anului 2016. În plus, de mai mulţi ani, Turcia a devenit o aliată fidelă a Rusiei în conflictele regionale, inclusiv în Siria, Libia şi Ucraina.
Baza militară de la Incirlik, din apropierea frontierei cu Siria, a reprezentat vreme de câteva decenii un avanpost al NATO şi SUA pentru regiunea Orientului Mijlociu. De mai mulţi ani, însă, preşedintele Erdogan pare stânjenit de existenţa ei şi, nu de puţine ori, a fost adusă în dezbatere fie relocarea ei, fie chiar închiderea unilaterală. Cum pentru Washington conflictele Orientului Mijlociu au nevoie de o prezenţă americană, şantajul Ankarei a adus prejudicii grave parteneriatului strategic bilateral. Acestuia i s-au adăugat tendinţele tot mai vizibile ale Turciei de a renunţa la politicile de colaborare cu Uniunea Europeană şi cu alţi aliaţi ai SUA.
Chiar dacă Administraţia republicană a lui Donald Trump nu a ţinut să facă publică despărţirea de Turcia, decizia de întărire a prezenţei americane în România, inclusiv a construirii şi dezvoltării bazei militare de la Mihail Kogălniceanu, are legătură cu relocarea intereselor majore. Astăzi, nu Turcia este importantă pentru SUA la Marea Neagră, ci România. Izolarea Turciei, pe fondul modificărilor de politică externă de la Ankara, a fost anunţată de voci puternice, aliate ale SUA. Între ele, Israel şi Grecia, care au cerut măsuri mai „ferme” de stabilizare a Mediteranei Orientale şi de „pedepsire” a acţiunilor Turciei de a exploata resurse energetice în coastele unui stat nerecunoscut, Republica Turcă a Ciprului de Nord.
Înfrângerea Armeniei în războiul din Nagorno Karabah, din 2020, în faţa Azerbaidjanului vecin, aliat al Turciei, a reprezentat începutul unei modificări geopolitice substanţiale. Armenia a fost, după obţinerea independenţei, în 1991, cea mai loială anexă a Federaţiei Ruse. De pe urma acestei situaţii, nu a beneficiat de nimic. Economic, Armenia este astăzi cu mult în urma vecinelor sale, Azerbaidjan şi Georgia. De asemenea, dacă Georgia este extrem de activă în spaţiul NATO şi al Uniunii Europene, existând premise serioase privind începutul negocierilor de aderare, Armenia a rămas un stat captiv Moscovei, izolat şi sărac. Abia războiul pierdut în 2020 în faţa Azerbaidjanului a reflectat realitatea potrivit căreia fidelitatea faţă de Rusia nu îi garantează Armeniei nici măcar frontierele.
SUA îşi propun un control al Caucazului, o regiune extrem de importantă pentru vecinătatea faţă de Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Marea Caspică. În plus, Georgia şi Azerbaidjan sunt foarte apropiate Washingtonului, autorităţile de la Tbilisi militând pentru aderarea la NATO şi UE. O schimbare majoră a politicilor Armeniei, prin pierderea controlului rusesc, ar aduce avantaje Washingtonului. Administraţia democrată a lui Joe Biden a declarat, şi probabil va pune în aplicare, un program de politică externă din care drepturile omului nu doar că nu vor lipsi dar vor deveni prioritare. Or, acum, Armenia şi nu Turcia promite pentru un astfel de viitor.
În afară de aceasta, o implicare americană majoră în Armenia, în Caucaz, ar aduce şi mai multe greutăţi politicilor regionale ale Rusiei, confruntată cu ostilitatea internaţională faţă de preşedintele Vladimir Putin şi cu sancţiunile economice şi diplomatice.
Turcia a trecut extrem de greu peste gestul preşedintelui Joe Biden. Ministrul de Externe de la Ankara, Mevlüt Çavuşoğlu, a scris pe Tweet că ţara sa „nu acceptă lecţii de la nimeni în ceea ce priveşte istoria”. Într-un interviu acordat agenţiei de presă Reuters, Ibrahim Kalin, purtătorul de cuvânt al preşedintelui Recep Tayyip Erdogan, a anunţat şi el că „în zilele şi lunile următoare vor veni reacţii pe măsură”.
Turcia, însă, nu are la îndemână nici „reacţii”, nici instrumente pentru a convinge SUA şi aliaţii lor.
Demersul autoritar al Ankarei, în politica internă, şi alianţa cu Federaţia Rusă, în politica externă, au condus la un divorţ de Uniunea Europeană şi este în curs separarea formală de NATO. Deteriorarea relaţiilor dintre Turcia şi SUA nu este un fapt pe termen scurt, ci lung: Washingtonul şi Ankara nu se mai înţeleg, practic, de aproape un deceniu. Recunoaşterea „genocidului armean” de către preşedintele Joe Biden este, în fapt, anunţul public al divorţului dintre SUA şi Turcia, după un parteneriat strategic care a durat şapte decenii.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
