Cum a ajuns Klaus Iohannis președintele României?

Președintele care a unit România împotriva tiparelor

Alegerile prezidențiale din 2014 vor rămâne în memoria colectivă ca fiind mai importante decât cele din 1996, iar în istoria politică a României vor ocupa un loc deosebit de important. Am fost contemporani cu momentul în care tiparele construite de-a lungul ultimelor două decenii au fost demitizate. Am deschis larg ochii, am rămas cu gurile căscate și ni s-a părut că nu auzim bine în multe episoade, secvențe și scene electorale din seara de 16 noiembrie, dar pentru a căror desfășurare ”logică” am fi putut să băgăm mâna în foc.

Scenariul, în linii mari, era așa: Ponta iese președinte ”la mustață”, Blaga reclamă fraudarea alegerilor, Iohannis e măturat politic, ACL se rupe și rămâne cea mai slabă alianță politică de până atunci, primarii și parlamentarii dau fuga la PSD și UNPR, PNL și PDL ajung la maximum 10% fiecare, se reface USL, de data aceasta un monstru-gigant care acaparează puterea absolută pentru mult timp de-acum încolo, Antena 3 și România Tv își împart ministerul propagandei, presa mimează opoziția, Justiția e ”curățată” de ”slugoii băsiști” care judecă ”oameni nevinovați” și îi bagă la pușcărie, iar noi trăim sau retrăim anii 90.

Mulți amici și prieteni mă întrebau dacă mă aștept la vreo veste bombă sau la vreo surpriză care să schimbe scenariul. Până în ultima clipă am crezut că da. Intuiția îmi spunea că ceva se va întâmpla, electoratul va fi electrizat de vreo declarație, de vreo informație apărută ”pe surse”, de arestarea vreunei căpetenii, ori că Traian Băsescu va scoate asul din mânecă, la fel ca altădată. N-am avut parte de nimic din toate acestea. Campania a fost complet atipică, de la dezbateri, până la lipsa momentelor cheie, surprize. Nimic. Nimic senzațional, nimic din ce-a fost până acum. Cu toate acestea, intuiția mea spunea că ceva se va întâmpla. Și am avut dreptate. Surpriza a venit, doar că altfel. În fapt, asta a fost, de fapt, surpriza. Până și eu, care mă așteptam la o surpriză, am primit una.

Publicitate electorală

Scenariul trebuia să se aplice acum mai mult ca niciodată. Recunosc, până și eu am crezut, la un moment dat, după ce îmi ascultam prietenii care îmi vorbeau de statistici, tipare, analize sociologice și alte chestii raționale, că numele viitorului meu președinte ar putea fi Victor Ponta.

Candidatul PSD din anul 2014 a avut tot. Tot ce și-ar fi putut dori un candidat la prezidențiale. Tot ce, dacă ar fi avut, l-ar fi făcut pe Mircea Geoană președinte în 2009: Liviu Dragnea în fruntea campaniei cu ale sale ordonanțe controversate, sprijinul BOR, un guvern ai cărui miniștri se înghesuiau să anunțe excedent bugetar și măsuri care mai de care mai benefice pentru electorat. Altfel spus a avut bani grei pe mână pe care i-a transformat în pomeni pentru mămici, pensionari și oameni cu rate la bănci. Milioane de voturi în plus socoteau, astfel, strategii PSD și televiziunile de casă.

Victor Ponta avea primari mulți și puternici, majoritate parlamentară, susținerea fățișă și, pe alocuri grețoasă, a unor personalități care au făcut istorie pentru România (Cel mai rău îmi pare pentru Ilie Năstase, Radu Beligan, Helmut Dukadam și Tudor Gheorghe. Încă încerc să-mi explic de ce și pentru ce au acceptat să coboare în mocirla politicii românești), televiziuni părtinitoare, inclusiv cele ”de opoziție”, un contracandidat tăcut și defensiv, gafe ale președintelui Băsescu pe care avea să le exploateze și așa mai departe.

Nimic din toate acestea însă nu l-a ajutat pe Victor Ponta. Ba dimpotrivă, toate aceste lucruri pe care prietenii mei și majoritatea electoratului le considerau atuuri pentru PSD, l-au îngenuncheat, pe 16 noiembrie, ora 23:00, pe Victor Ponta. Totul s-a întors împotriva lui. Toate tiparele pe care s-a bazat Victor Ponta s-au prăbușit sub propria greutate politică. În fapt, asta a fost surpriza: Victor Ponta a reușit să facă ”marea unire”, doar că împotriva lui. Iar Iohannis este președintele care a unit România. Împotriva tiparelor.

Și asta pentru că poți controla totul, în afară de om. Dacă ajungi să crezi că deții controlul asupra statisticilor, tiparelor și analizelor sociologice, dar uiți că acestea sunt făcute de și pe oameni, atunci pierzi. Pe de altă parte, la asta se mai adăugă și faptul că, din punctul meu de vedere, pentru prima dată în istoria electorală a României postdecembriste, în sfârșit, s-a demonstrat că puterea electoratului este mai mare decât puterea politicienilor.

Acesta este precedentul ce a încurajat electoratul care nu a ieșit la vot până acum. Acest electorat nu se va mai plafona la următoarele scrutinuri. Ba dimpotrivă, de-acum încolo urmează o avalanșă de alegeri ”atipice”, la localele și parlamentarele din 2016. Demitizarea șabloanelor ne poate face să credem că România a ieșit din ”tranziție” și intră pe drumul normalității. Adică pe cel al majorității care legitimează aleșii, nu doar îi învestește.

Am fost șocați, impresionați sau uimiți că Iohannis l-a surclasat pe Ponta cu o diferență de aproape 10%, nu-i așa? Parcă nu ne venea să credem că un candidat pe care îl consideram slab pentru că nu e spartan politic și pentru că ”n-are vorbele la el” poate să înfrângă un candidat care găsise echilibrul perfect dintre Traian Băsescu și Ion Iliescu? Iată însă, în rândurile de mai jos, cele 7 lucruri atipice care au caracterizat rezultatul final:

1. Președinte înainte de miezul nopții. Chiar și a doua zi.

Mă chinuiam să îi explic unei prietene, de profesie cardiolog, că poate dormi liniștită pentru că a doua zi tot Iohannis o să fie președinte. Era agitată și îmi spunea că ”îi este frică să se bucure” pentru că știe ce s-a întâmplat cu cei care s-au bucurat în 2009, la miezul nopții. De data aceasta alegerile au fost tranșate înainte cu o oră de miezul nopții, atunci când candidatul PSD a făcut un gest atipic, care ne-a lăsat pe toți cu gura căscată. A ales să fie el cel care pune punct agoniei, la doar două ore după închiderea urnelor, și nu Biroul Electoral Central, a doua zi.

2. Discursul perdantului.

Declarația de câteva zeci de secunde a lui Victor Ponta a tăiat respirația electoratului. A fost pentru prima oară, după 1989, când un perdant nu acuză fraudarea alegerilor și rostește niște cuvinte memorabile care vor face istorie și care marchează începutul schimbării: ”Poporul are întotdeauna dreptate”. Semn al normalității sau încercare de minimalizare și distragere a atenției de la propriul dezastru? Rezultatul a fost validat mai întâi de perdanți, pentru prima dată și într-un timp record. Ulterior, Victor Ponta face o a doua declarație-șoc: ”PSD a primit un mesaj puternic de la electorat”.

3. ”Revoluția preventivă” a tinerilor

Protestatarii nu ”au fost scoși” în stradă. Oamenii din stradă nu sunt nici băsiști, nici altfel. Cred că de pe 16 noiembrie nu mai există discriminări legate de simpatiile politice sau opțiunea de vot. Vreau să cred că va exista o alternanță între ”dreapta” și ”stânga”, absolut normală într-o tânără democrație pe care tinerii au apărat-o ieșind în stradă preventiv. Mobilizarea lor a arătat că aceștia credeau în scenariul inițial, în care, de altfel, credeau toți cei care au votat anti-Ponta și nu pro-Iohannis și care au reprezentat cea mai mare parte din cei 54%: Ponta câștigă ”la mustață”, pentru că diaspora n-a reușit să voteze. Dacă scenariul se adeverea, iar alegerile se înscriau în tiparul clasic, atunci da, am fi asistat la o nouă revoluție, fără victime evident, după fix un sfert de secol de la fatidicul 1989. Doar că revoluția votului i-a luat prin surprindere până și pe tinerii ”revoluționari”.

4. Votul celor care ”stau pe Facebook și nu votează”

Iată că și acest mit a fost spulberat. În turul doi, cei care ”stau pe Facebook” și care au conștientizat că sunt puși în fața provocării de a decide, au ales să-și dea o șansă. Și au câștigat. Electoratul nehotărât a căpătat încredere în propriile forțe. Este motivul pentru care Iohannis are obligația, față de el și față de cetățenii care l-au votat, să nu dezamăgească. De-aici va veni povara lui cea mai mare. Pentru că electoratul nehotărât, odată ”trezit”, are forța, așa cum a dovedit, de a decide. Iar dacă Iohannis va greși, totul se va întoarce împotriva lui. Exponențial.

5. Puterea generației 89 și a ne-asistaților social vs. influența propagandei televiziunilor

Iohannis a fost izolat de mass-media. În turul I, personajele principale erau Udrea și Ponta. Pe toate televiziunile, la orice oră. Monica Macovei și Klaus Iohannis erau copiii abandonați ai mass-media. Lipsa de profesionalism și propaganda ieftină, execrabilă, a televiziunilor de casă a știrbit presei românești și ultimele fărâme de credibilitate. Internetul și rețelele de socializare sunt acum refugiul celor care nu acceptă să fie spălați pe creier de marii ”jurnaliști” și ”formatori de opinie” de pe sticlă. Puterea generației 89 a făcut diferența. Tinerii care nu au crescut în metehnele comunismului au spus pas propagandei, pomenilor electorale și zilelor de vacanță primite cu puțin timp înainte de turul II și au identificat demagogia politică. Tinerii și cei ”cu școală” au învins, pentru prima oară, manelizarea politică, puiul și sticla de ulei.

6. Câștigarea alegerilor de un președinte atipic

Klaus Iohannis este un președinte atipic. Și ne dăm seama de asta prin simplul fapt că am fost foarte mirați când a câștigat. Și am fost și mai mirați când am aflat că a câștigat detașat. E legitim. Din fericire pentru el, pentru noi și pentru democrația din România, au recunoscut-o și rivalii lui. Lideri marcanți ai PSD au umplut paginile ziarelor cu declarații despre cum ”poporul a ales asta și noi recunoaștem că am pierdut”. Klaus Iohannis este de origine germană, provine din interiorul arcului carpatic, nu este ortodox, este tăcut, nu face show, nu e savuros, nu e arțăgos, nu fierbe sângele latin în el, nu se înscrie cu nimic în profilul președinților de până acum, cu singura excepție că e de sex masculin și trecut de 50 de ani. Iar eu nu cred că este un nou ”accident”, asemenea episodului Emil Constantinescu. Da, atunci a fost un accident. Dar în 2019, contracandidatului lui Iohannis îi va fi cumplit de greu să înfrângă tiparul nemțesc.

7. Diferența uriașă dintre cei doi candidați

Cea mai mare bucurie a lui Klaus Iohannis nu este prezența mare la vot, ci diferența mare dintre el și Victor Ponta. Pentru că tocmai această diferență i-a îngenuncheat pe rivalii săi de la PSD. Până în 2% poți să vorbești despre fraudare, până în 3% poți să speri sau să invoci lipsa votului din diaspora sau, în fine, mai există portițe de scăpare. Dar dacă invoci fraudarea alegerilor la o diferență de peste 3% te numești Vadim Tudor. Iar Victor Ponta și liderii PSD sunt destul de abili încât să managerieze chiar și un cataclism de 10%.

România a votat nemțește

În 1914, acum un secol, în Palatul Cotroceni intra, în calitate de şef de stat, ultimul german care a condus România: Regele Ferdinand. În timpul domniei lui, până în 1927, istoria s-a desfăşurat cu repeziciune neobişnuită: participarea la Primul Război Mondial, Marea Unire din 1918, Constituţia din 1923, importantele legi sociale, economice, administrative. Toate, la un loc, au redesenat statul român modern şi l-au transformat în spirit european.

În 16 noiembrie 2014, România a votat nemţeşte: un etnic german, de confesiune luterană, primar al Sibiului, fără experienţă politică şi cu o notorietate relativă. Klaus Iohannis a învins categoric pe contracandidatul său, prim ministrul PSD Victor Ponta, şi va fi, din 22 decembrie, gazda Cotrocenilor.

Rezultatele turului al doilea al alegerilor prezidenţiale au surprins, cel mai probabil, şi pe partizanii ACL, şi pe liderii PSD şi, la fel de mult, opinia publică şi mass -media din România. În mod categoric, o surpriză de proporţii a fost prezenţa masivă a populaţiei la actul electoral, diferenţa dintre cele două tururi fiind de zece puncte procentuale, ceea ce a anulat orice abateri (dacă ele au existat) de la corectitudinea scrutinului.

Klaus Iohannis a câştigat pe un fond extrem de emoţional. Opinia publică românească, extrem de sensibilă, a reacţionat masiv la obstrucţionarea votului cetăţenilor din afara României, în special din statele Uniunii Europene. Discursurile, strategiile, proiectele au lipsit aproape cu desăvârşire în campania electorală. Niciunul dintre candidaţi nu a reuşit să se identifice, până în ziua alegerilor, cu o temă majoră şi nici nu stabilit agenda de discuţii.

Doar insistenţa lui Iohannis, în dezbaterile televizate dintre cele două tururi de scrutin, privind o şedinţă urgentă a Parlamentului prin care să se elimine proiectul legii amnistiei a mai animat cadrul dialogului cu societatea. Instituţiile statului, în special DNA şi ANI, au decapitat, pe rând şi din ambele tabere, personaje din imediata apropiere a liderilor de partid sau din administraţia locală, aspect ce a marcat insuficienta mobilizare a activelor din judeţe sau comunităţi până acum captive.

Rezultatele politice ale lui Victor Ponta au fost firave şi, în general, negative în ciuda unei propagande deşănţate din mass- media şi în spaţiile de discuţii publice. Nici atitudinea adoptată de şeful guvernului nu pare a-l fi avantajat: greşelile nu au fost recunoscute, erorile au fost transformate în succese, relaţiile cu partenerii politici au fost compromise prin discurs mai degrabă combativ şi nu unul care să accepte şi ideea de consens.

USL, o alianţă care îl propunea pe Crin Antonescu (fost preşedinte PNL) la candidatura prezidenţială, a obţinut un scor autoritar la alegerile parlamentare din vara anului 2012. În mod necesar, păstrarea relaţiei PSD-PNL ar fi a-nulat orice tentativă de eşec din partea coaliţiei. Destrămarea proiectului social democrat – liberal, la începutul acestui an, a reprezentat şi începutul sfârşitului marilor speranţe din partea PSD de a reveni la Cotroceni.

Suspendarea preşedintelui Traian Băsescu, în vara anului 2012, şi votul masiv din partea cetăţenilor pentru acest act, nu au fost gestio-nate de USL şi de Victor Ponta după decizia negativă a Curţii Constituţionale. Marea victorie de atunci s-a transformat într-o imensă povară, mai ales prin vocea unei mici părţi a societăţii civile şi, mai mult, a liderilor Uniunii Europene şi S.U.A.

Nici eforturile de a trage lideri ai administraţiei locale în tabăra puterii, printr-o ordonanţă de urgenţă din toamna acestui an, nu a adus mai multă siguranţă PSD şi candidatului său. Rezultatele obţinute la alegerile europarlamentare au fost îmbunătăţite în primul tur al alegerilor prezidenţiale, din 2 noiembrie, dar acel 40% obţinut de Victor Ponta, în contextul unei prezenţe modeste la vot, a fost spaţiul maxim al bazinului electoral.

De partea cealaltă, Klaus Iohannis a intrat recent în marea politică: funcţia de lider al PNL şi candidat al ACL pentru prezidenţiale păreau, în vară, un provizorat pentru a salva fragmentarea Dreptei. Lipsa de notorietate, un discurs atipic pentru aşteptările electoratului, o viziune necunoscută asupra relaţiilor politice, toate îl conduceau pe primarul Sibiului spre o poziţie de outsider. Nici PNL, nici PDL nu au reuşit să ofere lideri credibili care să intervină în sprijinul acestei candidaturi: ambele partide au, la fel, ca PSD, structuri de conducere osificate şi lipsite de transparenţă, dinamism, legături cu aşteptările reale ale unei bune părţi din societate. Acest lucru a fost extrem de vizibil pe parcursul întregii campanii electorale: nicio idee, niciun proiect, dispariţia intempestivă a liderilor cu notorietate din cele două partide din preajma candidatului ACL.

Şansele lui Klaus Iohannis au venit din spaţii publice atipice de susţinere. Nimic mai normal pentru un candidat atipic. Activele de partid au reuşit pentru primarul Sibiului doar acel 30%, scorul primului tur. Emoţia profundă produsă de incapacitatea sau reaua credinţă a guvernului în legătură cu organizarea votului din diaspora, refuzul credibil de a negocia cu ceilalţi învinşi de la Dreapta, discursul decent şi aplicat în cele două dezbateri televizate şi capacitatea de a rezista tiradelor prim-ministrului Victor Ponta au condus spre un impact major.

La alegerile prezidenţiale, România este de regulă împărţită în două tabere inconfundabile: PSD şi anti-PSD. Scorul este dat dat de capacitatea candidatului anti-PSD de a gestiona ofensiva celui mai important partid al României. Singurul câştigător al PSD, Ion Iliescu (cu mandate obţinute în 1990, 1992 şi 2000), nu a agreat nici candidatul din 2009 (Mircea Geoană, pe care l-a calificat drept „prostănac”), nici pe acela din 2014 (Victor Ponta a fost calificat drept „cârlan”). Ieşirea lui din sfera decizională a partidului pare că este o greşeală strategică pentru capacitarea electoratului şi a simpatizanţilor de Stânga.

De data aceasta, Klaus Iohannis a mizat pe consecvenţă, transparenţă şi susţinerea unei părţi din electorat (cei plecaţi în Uniunea Europeană pentru a munci) care au condus la o mobilizare fără precedent în zona grupurilor de nehotărâţi, care nu ar fi intrat în jocul electoral în mod obişnuit. Românii din străinătate, de regulă proveniţi din zonele sărace ale ţării şi potenţial asistaţi în ţară (deci, mai credibil, posibil alegători ai PSD dacă s-ar fi aflat în România) au capacitat emoţional electoratul urban şi rural mai mult decât în alte ocazii. Transformarea acestui potenţial electorat de stânga, din afara ţării, într-o zestre indubitabilă a Dreptei este una dintre cele mai mari erori ale PSD după 1990.

Practic, victoria lui Klaus Ioha-nnis provine din unificarea naturală a voturilor Dreptei şi din zona acelor peste zece puncte procentuale care au diferenţiat participarea la vot dintre cele două tururi. În plus, prezenţa unui segment important de electorat tânăr pare a fi o victorie a campaniei anti-sistem dezvoltată cu precădere pe platformele online de socializare. Din punct de vedere al declaraţiilor publice, el nu s-a bucurat de simpatia preşedintelui Traian Băsescu şi nici al partidului susţinut de acesta, PMP. Este un câştig extraordinar pentru un candidat neobişnuit cu marea politică.

Sunt multe provocările manda-tului viitorului preşedinte. În primul rând, va trebui să arate agenda politică pe care o susţine, proiectele majore pentru ţară. Acestea nu au fost devoalate cu generozitate până acum. Apoi, Klaus Iohannis va trebui să se sprijine pe o alianţă politică, de preferat majoritară. Acest lucru, în momentul de faţă, ar însemna trecerea partenerilor PSD în jurul ACL. Cum acest lucru nu ar fi îndeajuns, liderii marcanţi ai PNL şi PDL vor dori să obţină puterea de decizie în stat. Aceiaşi lideri care, rând pe rând, au compromis ideea de politică până în acest moment.

Deloc mai simplu, noul preşedinte va trebui să găsească acele mijloace convenabile de a rămâne preferatul unui electorat atipic, al acelora care au făcut diferenţa în 16 noiembrie, şi care are aşteptări enorme în ceea ce priveşte reformarea statului şi, mai ales, viteza schimbării. Profilul lui Klaus Iohannis este opus aceluia al predecesorilor săi, poate cu excepţia lui Emil Constantinescu. În mod e-vident, datele ne-ar încuraja să admitem că Palatul Cotroceni nu va mai fi decidentul principal al instituţiilor statului în multe dintre problemele majore ale ţării şi că noul preşedinte va căuta, mai degrabă, un consens. Un aspect extrem de important pentru că în viaţa politică a României acest lucru înseamnă o sumă de compromisuri.

O coabitare cu un guvern PSD până la alegerile parlamentare din vara anului 2016 ar elimina mult din câştigul de acum. O schimbare la Dreapta imediat după instalarea la Cotroceni ar conduce la constituirea unei alianţe necredibile, cu lideri care au trecut prin toate guvernele începând cu 2004 (PNL, PDL, UNPR, UDMR) şi care au colaborat, pe rând, cu PSD. Nici măcar un guvern de tehnocraţi nu poate fi o idee salvatoare pentru că şi acesta ar trebui să aibă susţinerea celui mai numeros Parlament din istoria României.

Cum va arăta România lucrului bine făcut? Un mandat de cinci ani care nu va semăna cu niciuna dintre preşedenţiile din ultimul sfert de secol.

Românii au amendat politicienii prin vot
SOCIETATEA CIVILĂ (1) – CLASA POLITICĂ (0)

Românii au decis: Klaus Iohannis va fi președintele României pentru următorii cinci ani.

Au avut de ales între doi candidați care se aflau la poli opuși, între două tipologii diferite, între două abordări contrastante.

Pe de o parte, Victor Ponta a reprezentat cu succes modelul politicianului prin excelență, crescut la școala Partidului Social Democrat, promovat în „liga“ de seniori de chiar Adrian Năstase și propulsat, mai apoi, în funcții de decizie. În iulie 2004, înainte de alegerile prezidenţiale pe care prim- ministrul PSD de atunci le-a pierdut în favoarea lui Traian Băsescu, Ponta, foarte tânăr pe atunci, din funcția de ministru delegat pentru controlul implementării programelor cu finanțare internațională în guvernul Năstase, susţinea că va opta pentru funcția politică în detrimentul celei executive, în cazul în care va trebui să aleagă între cele două.

Pe de altă parte, experiența firavă a lui Klaus Iohannis în politica mare îl plasa pe neamț, alături de predecesorul său, Emil Constantinescu, printre candidații „altfel“ în istoria scrutinelor prezidențiale de după Revoluție. Experiența profesională și administrativă l-au propulsat pe primarul Sibiului printre greii politicii românești abia în 2014, când a reușit să câștige șefia Partidului Național Liberal. La acea vreme, Victor Ponta avea o experiență de doi ani în fruntea Executivului. Profesor, inspector școlar și mai apoi primar al Sibiului, Klaus Iohannis părea o victimă sigură în momentul în care Alianța Creștin Liberală, în criză de timp, l-a aruncat în lupta pentru Cotroceni.

Noul lider PNL venea în fața electoratului cu un discurs greoi, moale, inedit pentru spectacolul politic obişnuit din România. Îi lipsea carisma și nu avea în spate nici un proiect consistent, în afara realizărilor din oraşul pe care l-a administrat. A evitat dezbaterile pe teme majore, care priveau direct prerogativele prezidenţiale. În acelaşi timp, a refuzat constant să dea curs atacurilor politice venite dinspre PSD şi mass-media aservite și părea că a uitat să riposteze, de câte ori era încolțit. Mai trebuie adăugat şi că profilul candidatului Iohannis nu avea nimic în comun cu acelea ale foştilor preşedinţi sau ale concurenţilor acestuia. Pentru prima dată în istoria României un etnic neromân, de confesiune luterană şi provenit din Transilvania a ajuns să conducă ţara în urma unui vot popular.

A fost diferit, a surprins prin faptul că a fost altfel.

Spre norocul său și profitând de erorile strategice ale contracandida-tului Victor Ponta, România a votat altfel și l-a trimis pe Klaus Iohannis pe fotoliul de la Cotroceni.

Victoriile electoratului din România

Este de prisos să mai vorbim astăzi de cei doi candidați, de atuurile pe care le-a avut fiecare, de slăbiciunile care îi împiedica să devină președinte sau de strategiile de campanie ale celor două tabere politice. Votul a demonstrat că aceste lucruri au contat într-o mică măsură, cel puţin comparativ cu campaniile precedente. De această dată, prezența la vot a făcut diferenţa dintre cei doi şi a marcat înfrângerea categorică a prim-ministrului PSD.

A fost cea mai usturătoare sancţiune la adresa Partidului Social Democrat din toate timpurile: Victor Ponta, în cei doi ani şi jumătate de guvernare, a reușit să unească 6 mi-lioane de români împotriva lui. Reacția staffului de campanie al candidatului PSD, la o oră după închiderea urnelor, a fost concludentă. Este şi motivul pentru care, pentru prima dată în istoria campaniilor prezidenţiale din al doilea tur de scrutin, învinsul a declarat public că acceptă înfrângerea şi că l-a felicitat pe învingător.

Societatea civilă s-a mobilizat, oamenii au strâns rândurile și au demonstrat că pot învinge politicul prin vot. Românii l-au ales pe Klaus Iohannis, dar mai presus de acest lucru, au stabilit că PSD este vinovat pentru actul guvernării.

Obstrucţionarea fără precedent a posibilităţii de vot în diaspora l-a ajutat pe Klaus Iohannis. Utilizarea acestei teme de campanie a stabilit o emoţie profundă în rândul societăţii şi a condus nu numai la sporirea neaşteptată a numărului de alegători dar a stabilit şi diferenţa enormă dintre cei doi candidaţi. În cele mai optimiste scenarii, ACL viza cel mult două procente din rândul comunităţii româneşti din afara graniţelor. Presiunea exercitată de românii stabiliţi în statele europene, emoţională fără îndoială, a pecetluit soarta alegerilor şi a devenit evident, înainte chiar de anunţarea rezultatelor, că Victor Ponta nu mai putea ajunge la Cotroceni.

Electoratul din România a obținut două mari victorii în seara de 16 noiembrie: a demonstrat că votul românilor contează (chiar dacă unii încă sunt sceptici) și a reușit să pună partidele politice pe gânduri.

Oamenii care au ieșit la vot i-au făcut pe Dragnea, Blaga, Flutur, Frunzăverde, Orban, Șova, Oprescu, Mazăre, Negoiță, Oprea să înțelagă că alegerile nu mai pot fi câștigate cu ajutorul alianțelor politice, a mobilizării prin intermediul activelor de partid și manipulării electoratului captiv. La rândul său, electoratul a arătat că își dorește ca partidele politice din România să dea semnale clare că sprijină democrația, că luptă împotriva corupției, că lucrează în folosul oamenilor și nu a intereselor de grup.

Românii au hotărât că prioritățile partidelor politice trebuiesc schimbate. După rezultatele de duminică, Victor Ponta a înțeles mesajul electoratului și a anunțat că își dorește cât mai rapid respingerea legii amnistiei și grațierii în Parlament. Ce-rerea exprimată de câştigătorul alegerilor prezidenţiale, Klaus Iohannis, a fost acceptată de liderul PSD în contextul în care nu este foarte limpede cât timp mai poate rămâne Victor Ponta în fruntea guvernului şi a partidului pe care îl conduce.

Victoria lui Klaus Iohannis este un semnal că românii care doresc o altfel de politică au fost câștigătorii alegerilor prezidențiale din 2014.

Lupta politică abia acum începe

Nu a fost nici măcar victoria lui Vasile Blaga, șeful de campanie al lui Klaus Iohannis, deoarece, după scrutinul prezidențial, în planul politic intern, nimeni nu a avut de câștigat.

PSD s-a zdruncinat din temelii și are nevoie de sânge proaspăt. Încă nu a renunțat la guvernare, dar nici nu mai poate rezista mult. Acțiunile DNA din ultima vreme au lăsat partidul, pentru moment, fără cei mai importanți lideri. Nici noul PNL nu poate să zâmbească. Deși candidatul lor a câștigat alegerile cu un scor confortabil, liderii liberali știu că rezultatul partidului nu este nicidecum același cu ceea ce a obținut Iohannis.

Chiar dacă ar prelua guvernarea, liderii PNL sunt conștienți că vor avea de suferit din cauza efectelor guvernării PSD, efecte ce vor fi resimțite în 2015 și 2016. Rămâne de văzut cine își va asuma guvernarea în continuare.

Vom avea un președinte echidistant la Cotroceni?

Dacă ne întoarcem la proaspătul ales în funcția de președinte a României, putem presupune că profilul lui de om politic de tip occidental va aduce liniștea în relaţia dintre Cotroceni, Palatul Victoria şi Parlament. Contextul economic și politic nu îi este deloc favorabil lui Klaus Iohannis, cu puţină experienţă la nivelul politicii înalte de stat. Este aproape sigur că disputele se vor înteți pe măsură ce va creşte presiunea Dreptei pentru a obţine conducerea Executivului.

Rămâne de văzut în ce fel noul preşedinte va găsi soluţii de coabitare cu un guvern PSD care ar putea rămâne până în 2016 sau cum va ajunge la o majoritate de Dreapta, încercând să găsească un consens cu o mulţime de partide şi formaţiuni, unele dintre ele astăzi aflate la guvernare alături de Victor Ponta. Noul președinte va avea sarcina dificilă să ducă mai departe principalele direcții ale României în poli-tica externă: alianța transatlantică și parteneriatul european. Lipsa de experiență și anvergura lui Traian Băsescu vor face ca misiunea lui Klaus Iohannis să fie extrem de dificilă.

Dincolo de iminența unei crize economice, dincolo de lupta politică care afectează direct cetățeanul, dincolo de faptul că avem un nou președinte, pe 16 noiembrie 2014 România a făcut un pas uriaș spre o democrație consolidată.

Votul masiv al românilor forțează partidele să se restructureze, să caute soluții pentru a putea convinge, cu adevărat, că politicile lor sunt cele mai potrivite pentru România, să ofere electoratului candidați credibili, să pună mai mult preț pe ceea ce își dorește omul înarmat cu arma votului și, nu în ultimul rând, să încerce să nu se mai asocieze cu oameni corupți.

Alegerile prezidențiale din 2014 ne-au oferit un scor îmbucurător: societatea civilă – mediul politic, 1 la 0.