Vizita lui Francois Hollande în SUA – o relansare a ,,problematicei’’ alianțe franco-americane

Credințele liberale în unitatea Occidentului și înlocuirea politicii de forță cu formula dialogului civilizat de către democrațiile clasice în cadrul relațiilor reciproce reprezintă o aserțiune care, odată cu scurgerea timpului, devine tot mai testată și mai justificată din punct de vedere al adevărului care îl exprimă. Într-adevăr, nu vom găsi altercații militare între state democratice în sensul real al cuvântului în întreaga epocă contemporană, dar aceasta nu exclude existența divergențelor de ordin politic care să influențeze relațiile dintre ele.
Paradigma relațiilor franco-americane de la sfârșitul Războiului Rece și până în prezent exprimă dovada certă a evoluției raporturilor dintre două democrații cu roluri de lideri în lume, centrată pe disensiunea privind gestionarea crizelor internaționale. Din acest punct de vedere, recenta vizită a președintelui francez Francois Hollande în SUA (prima în ultimii 18 ani) se prezintă a fi ,,un cap de linie’’ pentru diferendele ce au distanțat Parisul de Washington, în ultimele două decenii, în planul politicii internaționale. Mai întâi de toate însă este foarte importantă prezentarea istoricului diferendelor franco-americane care, afară de ultimii 18 ani de distanțare, își au rădăcinile în a doua jumătate a secolului XX.

  Amprenta lui Charles de Gaulle asupra relațiilor dintre Franța și SUA  

Primele simptome ale răcirii relațiilor franco-americane se atestă în anii de început ai celei de-a V-a Republici Franceze, atunci când politica externă franceză a fost profund instrumentată de emblematica personalitate a generalului de Gaulle în calitate de președinte. Deși inițial nu era caracterizată de o atitudine antiamericană, ci mai degrabă de ambiția colosală de a readuce Franța în prim planul prestigiului mondial ca mare putere, doctrina lui Charles de Gaulle a influențat semnificativ raporturile dintre democrațiile occidentale (Franța pe de o parte, Anglia și SUA de cealaltă parte), astfel încât Franța gaullistă se va consacra în timp drept cel mai înverșunat opozant occidental al blocului anglo-american.
În primă instanță, atitudinea anti-britanică a lui de Gaulle se va manifesta în contextul construcției europene. Eticheta de ,,cal troian al SUA’’ în Europa pe care președintele francez i-o pune Marii Britanii va determina opunerea Franței în fața aderării Regatului Unit la Comunitatea Economică Europeană, fapt interpretat de Paris drept un prim pas de subminare a rolului de lider al Franței pe continentul european. Astfel, atât timp cât de Gaulle a condus Franța, Londra s-a găsit izolată de continentul european care tindea spre unitate economică în formula CEE, tentativele sale de aderare din 1963 și 1967 fiind blocate de veto-ul francez, ce reflectă în fapt celebra blocadă continentală impusă Angliei de către Napoleon.
Odată ce Londra era decuplată de la afacerile europene, Franța gaullistă a adoptat o atitudine forte în relațiile sale cu principalul meca-nism de proiecție a securității occidentale – NATO. Refuzul de a i se acorda paritate politică cu Marea Britanie și SUA în cadrul NATO a reprezentat momentul de cotitură al relațiilor dintre Franța și SUA, astfel încât, începând cu 1968, Parisul s-a retras din structurile militare ale NATO (nu și din cele politice), urmând propria sa strategie militară. Conflictul din interiorul Organizației Atlanticului de Nord nu a însemnat decât terenul de desfășurare a conflictului franco-american. În politica sa de devenire o putere cu rol de lider în asigurarea securității europene, Franța lui de Gaulle a impus Washingtonului retragerea prezenței sale nucleare de pe teritoriul francez,   implicit lovind în rolul SUA de patron al securității Europei.

  Moștenirea gaullismului în politica externă a lui Mitterand și Chirac față de SUA  

Doctrina promovată de Charles de Gaulle în politica externă a devenit în timp o matrice tradițională de promovare a intereselor franceze pentru Quai d’Orsay (Ministerul de Externe din Franța). În noul context internațional apărut după destrămarea URSS, Franța președintelui Francois Mitterrand emite primele semnale ale gaullismului. În primul rând, administrația Mitterrand își setează ca prioritate consolidarea relațiilor cu fostele colonii pentru a nu le scăpa sub dominația anglo-saxonă. În consecință, rolul controversat asumat de Paris în gestionarea conflictului din Rwanda va atrage după sine nemulțumirea Washingtonului.
Crizele internaționale post Război Rece au reflectat viziunile divergente ale Franței și SUA asupra mecanismelor de gestionare a acestora. Acest fapt va lua amploare odată cu declanșarea conflictului din Kosovo și va fi evident după ce Conferința de Pace de la Rambouillet (dată în gestionare Franței) va eșua să instaureze pacea în spațiul iugoslav determinând, în consecință, intervenția militară a NATO în Kosovo. Administrația franceză a noului președinte Jacques Chirac va fi cea care va desăvârși conflictul dintre Franța și SUA în forma lui cea mai profundă și mai anemică. Chirac va deveni portavoce a opoziției grupului de state format din Franța, Germania, Belgia, China și Rusia față de organizarea și desfășurarea coaliției anglo-americane în Irak pentru lichidarea regimului Saddam Hussein. Poziția Franței conform căreia ,,Irakul astăzi nu reprezintă un pericol imediat ce justifică un război imediat’’ a adus Parisului aplauzele multor state, dar au distanțat Franța de principalii piloni ai securității mondiale, SUA și Marea Britanie.

Publicitate electorală
publicitate electorală

  Sarkozy încearcă relansarea relațiilor cu SUA  

Meritul lui Nicolas Sarkozy (succesorul lui Chirac la Champs – Elysees din 2007) de a fi inițiatorul detensionării relațiilor franco-ame-ricane nu poate fi contestat, chiar dacă raporturile dintre Paris și Washington evoluau în umbra și emoția episodului irakian. Inspirația liderului francez de a ,,repara’’ greșeala generalului de Gaulle a simbolizat, pe lângă revizuirea relațiilor dintre Franța și NATO, un gest de des-chidere față de SUA. Decizia lui Sarkozy de a readuce Franța în structurile militare ale NATO în 2008 a avut un efect benefic asupra relansării vechii alianțe franco-americane. Odată ce abstinența Franței de la gestionarea militară a conflictelor internaționale a fost anulată, Parisul va adopta o politică activă de promovare a rolului său de apărare a ,,democrației și a libertății’’ (valori des invocate de oamenii politici americani). Materializarea acestei politici se va produce prin asumarea responsabilității de către Franța în stoparea războiului civil din Libia, când Sarkozy va fi arhitectul coaliției de intervenție în Libia mandatată de ONU. Astfel, un al doilea pas important spre normalizarea relațiilor franco-americane a fost realizat, Franța revenind la genul de politică internațională sub dezideratul american ,,al democrației și libertății umane’’.

  Francois Hollande culege roadele ultimilor ani  

Desfășurarea vizitei oficiale a președintelui francez Francois Hollande în Statele Unite s-a produs pe fundalul unei cordialități ce a depășit cadrul protocolar și oficial al întâlnirii între liderul de la Paris și Barack Obama. Apelul la istoria ,,neagră’’ prin invocarea faptului că ,,nu întotdeauna este ușor să ai un aliat ca Franța, dar nici pentru Franța să aibă drept aliat Statele Unite’’ și amintirea prieteniei istorice prin care ,,de la Yorktown, în Războiul Ame-rican de Independență, la plajele debarcării în Normandia în cel de-al II-lea Război Mondial, fiecare dintre țările noastre știe ce-i datorează celeilalte: libertatea’’ au reflectat disponibilitatea părților de a evalua relațiile seculare dintre SUA și Franța și de a le acorda o perspectivă de continuitate în numele prieteniei ce le leagă.
Mai mult decât politică, întrevederea dintre Hollande și Obama poartă amprenta simbolică a ,,reconcilierii’’ și relansării unei prietenii puse ,,în slujba umanității’’. Lecțiile trecutului au demonstrat că Franța și SUA nu pot merge în paralel, iar atât timp cât provocările internaționale necesită o abordare colectivă și un consens bine închegat, cele două state purtătoare a valorilor democratice constituie piesele de bază pentru garantarea progresului umanității pe scheletul păcii și a securității mondiale.

Ne bucurăm că ne citești!

Dacă vrei să ne și susții: