La aproape un an de la declanşarea războiului Crimeei, între Rusia şi Ucraina, pe linia frontului este din ce în ce mai sigur că preţul petrolului l-a învins categoric pe Vladimir Putin. Kremlinul este obligat să ia rapid măsuri decisive pentru reconstrucţia sistemului politic, economic şi social şi are nevoie de redobândirea unei minime încrederi în relaţiile cu statele europene şi din afara continentului. Rusia se află, pentru prima dată în istoria sa, în faţa unei opţiuni de răscruce: renunţarea la ambiţiile imperiale şi configurarea unei structuri naţionale. Preţul barilului de petrol a anulat, astfel, istoria de peste trei secole a imperialismului moscovit.
Cum s-a ajuns atât de rapid la agonia ultimului imperiu din istorie?
În 1991, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat oficial, Rusia s-a văzut redusă la dimensiunile ei cele mai mici, de dinaintea domniei Ecaterinei cea Mare. Intenţia evidentă a SUA, NATO şi Uniunii Europene de a avansa în Răsăritul Europei, prin integrarea Republicii Moldova, Georgiei şi Ucrainei a provocat reacţia fără precedent a Kremlinului. Atitudinea lui Vladimir Putin nu trebuie citită în cheia ofensivei ci, mai clar, trebuie percepută ca un război de apărare a unei tradiţii statale care nu a fost niciodată naţională, ci doar imperială. Patronul de la Kremlin se străduieşte de un deceniu şi jumătate să recupereze, atât cât mai este posibil, o identitate rusă, necesară supravieţuirii într-o lume extrem de competitivă. Moscova a pierdut, fără menajamente, toate bătăliile pentru influenţă majoră în Europa Centrală şi de Sud Est pentru că nu a putut oferi modele culturale, economice sau de evoluţie socială. Acolo unde a cîştigat, în coloniile ruseşti actuale, Belarus sau Armenia, realităţile sunt dovada cea mai concludentă a eşecului opţiunii pentru Kremlin.
Uniunea Euroasiatică, o altă iluzie rusă plantată de ani buni în diplomaţia internaţională, este la fel de moartă din punct de vedere instituţional ca şi intenţia de a reface statutul de mare putere generatoare de alternativă în context global. Statele ex-sovietice din Asia Centrală au acceptat o colaborare dar au evitat o subordonare economică şi politică, mai ales că rezervele energetice ale acestora concurează cu succes cu acelea ale Rusiei.
Armele nucleare, armata şi resursele energetice au constituit, de un sfert de secol, singurele argumente ruseşti în voinţa de a redesena spaţiile de influenţă în Europa şi în afara ei. Clasa politică, societatea, mass- media, tinerele generaţii au fost educate şi activate în spiritul revenirii la statutul imperial pierdut la finalul anilor 80 ai secolului al XX- lea. O revanşă promovată intens, susţinută dar niciodată alimentată cu reforme de profun-zime, necesare unei competiţii acerbe internaţionale. Politicul şi acţiunea civică au refuzat să agreeze ideea contrucţiei unui stat naţional modern, cu instituţii transparente şi reformate. Tentaţia nocivă a istoriei imperiului a prins societatea rusă într-o capcană fără ieşire şi, în acest sens, de un sfert de secol, acţiunile Kremlinului sunt gândite global, cu resurse extrem de precare şi cu influenţă mondială extrem de redusă.
Factorii decidenţi de la Moscova s-au dovedit interesaţi în a exploata politic, diplomatic şi militar re-zervele uriaşe de energie pentru a-şi reface procentele geopolitice de mare putere. Rezultatele sunt devastatoare: stagnare, pierderea competiţiei pe pieţele internaţionale, corupţia fără margini a administraţiei, devalizarea fondurilor publice, politici publice fără viitor, o societate resemnată de scădere demografică, sărăcie endemică alăturată luxului trivial, alcoolism şi precaritatea serviciilor publice. Acestei societăţi, fără niciun ideal şi fără aşteptări palpabile, cenzurată sever în a-şi exprima opţiunile de deschidere şi reformare, clasa politică rusă i-a vândut iluzia bogăţiilor incomensurabile de petrol şi gaze cu care Rusia ar fi putut obţine orice, la o adică, din partea Europei şi ar fi putut trata egal cu vechea ei inamică, SUA.
Ambiţia lui Vladimir Putin de a reda demnitatea imperială a reprezentat începutul sfârşitului ultimului imperiu. Olimpiada de iarnă de la Soci, o demonstraţie ideologică de imagine, în care s-au angajat zeci de miliarde de euro fără intenţia de a fi recuperaţi vreodată şi declanşarea războiului împotriva Ucrainei, în primăvara anului trecut, au fost motorul speranţei Kremlinului că Rusia, în cele din urmă, va fi privită din nou ca un egal al puterilor europene şi din afara continentului. Petrolul şi gazele naturale au fost utilizate drept arme strategice, de şantaj şi umilire. Unele state europene, precum Ungaria sau Serbia, au acceptat să se alieze Moscovei, cel mai adesea ca un răspuns la cri-ticile Uniunii Europene şi SUA faţă de derapajele de la normele general acceptate.
Pentru cine privea mai atent, însă, războiul Kremlinului era pierdut dinainte de declanşare. Companiile americane au demarat de câţiva ani ample campanii de prospectare a rezervelor de gaze de şist tocmai la frontierele UE şi NATO (Polonia, Lituania, România). Guvernele unor state din Uniunea Europeană, care mai agreau South Stream, precum cel de la Sofia, au fost demise şi înlocuite. La Kiev, Chişinău şi Tbilisi voinţa societăţii, laolaltă, în bună măsură, cu o parte a clasei politice, au stabilit strategii de integrare în instituţiile euroatlantice. Statele de la frontiera UE şi NATO (România, Polonia, statele baltice) au devenit parteneri strategici şi prioritari pentru SUA, armata americană instalându-şi aici baze stabile, terestre şi aeriene.
Anexarea Crimeei a condus la sancţiuni diplomatice şi economice fără precedent faţă de Rusia. Sub influenţa deciziei americane, întreaga Europă şi multe alte state au acceptat că Moscova a încălcat cele mai elementare reguli de conduită în relaţiile internaţionale, modificând un status-quo care data de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Arma predilectă a Kremlinului, petrolul, a reprezentat, în cele din urmă, varianta prin care Federaţia Rusă a ales să piardă fără condiţii un război.
Competitoare la început, Rusia şi SUA au apelat, pe rând, la soluţiile pe care le aveau la îndemână. În vara anului 2014, când Moscova a cunoscut primele lovituri din partea comunităţii internaţionale, preţul barilului de petrol ajungea la 120 de dolari. Suficient pentru Kremlin în a susţine propaganda externă, administraţia ilegală din Crimeea şi Estul Ucrainei şi, mai ales, stabilitatea clasei politice şi a economiei rudimentare. La începutul acestui an, dezastrul este iminent: barilul de petrol se prăbuşeşte la aproape 45 de dolari şi mai poate să scadă. Cu alte cuvinte, Rusia va suferi pierderi a-nuale de 100 de miliarde de euro iar populaţia SUA economiseşte 250 de milioane de dolari zilnic. Degringolada preţului petrolului este şi mai importantă dacă se iau în calcul creşterile economice modeste din Europa şi oboseala Chinei. În plus, aliaţii strategici ai SUA, în special Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, au anunţat sporirea cotelor de export şi au convenit că nu se mai poate ajunge la un preţ de 100 de dolari pentru un baril de petrol. Situaţii care împing Rusia în depresie economică adâncă, fără viitor.
Veştile de la Moscova sunt pe măsura preţului barilului de petrol şi, mai ales, sunt imaginea luptei pe care Rusia a ales să o poarte cu comunitatea internaţională: prăbuşirea rublei, incapacitatea de a asigura un minim necesar alimentar în multe dintre regiuni, scăderea dramatică a veniturilor, incapacitatea de plată a multor bănci, pierderi imense pentru magnaţi, pierderea pieţelor de export.
Societatea rusă nu este obişnuită cu opoziţia, cu dezbaterile în contradictoriu, cu libertatea de expresie. Clasa politică este un apendice al intereselor Kremlinului şi potentaţilor care finanţează decidenţii. Nu sunt demonstraţii de protest faţă de inconştienţa regimului. Dimpotrivă, cea mai mare parte a tinerilor ruşi exclud, în momentul de faţă, o apropiere de Uniunea Europeană şi, conform unui sondaj de opinie publicat la finele lui 2014, 71% dintre cetăţenii Federaţiei apreciază că Vladimir Putin este personalitatea anului. Cu alte cuvinte, în spiritul mitului societăţii asediate, ruşii au ales să cauţioneze anexarea Crimeei şi războiul împotriva Ucrainei. Pro-paganda deşănţată şi infatuarea adoptate în plan intern şi extern au agravat fără istoric încrederea în Rusia şi în valorile promovate de ea. Pe termen lung, este greu de întrevăzut vreo alianţă strategică în care Moscova să fie partener. Somaţiile permanente ale NATO şi UE privind retragerea din bazinul Donbas şi încetarea agresiunii faţă de puterea de la Kiev au fost ignorate: Kremlinul a anulat, practic, orice ofertă de restabilire a dialogului.
Puterea politică de la Moscova şi Vladimir Putin au suferit cea mai grozavă înfrângere din istoria Rusiei. Nu armatele străine au câştigat acest război ci barilul de petrol. Orice amânare a reformelor economice şi politice va accelera desprinderea de trecutul de imperiu şi de mare putere. Actuala structură a clasei politice este, chiar dacă nu pare, în pragul dezintegrării. Rezervele de petrol şi de gaze naturale, oricât de imense, nu mai pot asigura nici stabilitatea socială şi nici tresăririle naţionale şi naţionaliste ale unei populaţii docile şi nemotivate.
Preţul barilului de petrol a îngropat ultimul imperiu al istoriei.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții: