Catastrofă în limba greacă se numește Syriza

Recent, când Rena Dourou, prietena lui Alexis Tsipras, a luat în primire postul de prefect al provinciei Attica, cea mai mare şi mai bogată din Grecia, evenimentul a fost comparat cu căderea Bastiliei, în 1789, şi începutul Revoluţiei Franceze. Attica este o provincie cu peste patru milioane de locuitori, care cuprinde Atena, Pireu şi alte câteva insule importante. Victoria alianţei de extremă stângă Syriza în alegerile locale venea după succesul incontestabil la alegerile europarlamentare din 2014 şi după ce, în 2012, devenea a doua formaţiune politică a ţării. Era pentru prima dată în istoria Greciei când administraţia locală de la Atena nu mai aparţinea oamenilor politici cu tradiţie, proveniţi din PASOK (Mişcarea Socialistă Panelenă, de stânga) sau Noua Democraţie (de dreapta).

La 25 ianuarie Syriza a obţinut o victorie previzibilă, aşteptată, după o ascensiune rapidă. Peste 35% dintre alegători au considerat că alianţa de extremă stânga este opţiunea de a ieşi din situaţia complicată în care se găseşte ţara. Au mai trecut pragul electoral Noua Democraţie a premierului Antonis Samaras, radicalii de stânga de la To Potami, extrema dreaptă de la Zori Aurii şi partidul socialist PASOK, cândva formaţiune de guvernământ, azi în anonimat.

Syriza, o îmbinare de comunism, populism şi curente de stânga extremiste, este condusă de Alexis Tsipras, un tânăr politician de 40 de ani. Carismatic şi captivant prin discurs, nonconformist în comparaţie cu figurile obosite şi şterse ale conducătorilor pereni, activist al Partidului Comunist încă din adolescenţă, despre Tsipras se vorbeşte azi, în ţară şi în Europa, mai mult decât despre oricare lider elen.

Publicitate electorală

Succesul incontestabil la electorat, dovedit în scrutinele repetate din 2012 şi până astăzi, dovedeşte catastrofa profundă în care s-a scufundat Grecia după 2010 şi incapacitatea clasei politice tradiţionale de a găsi soluţii pentru a ieşi din cea mai importantă criză economică şi financiară a ultimului secol. Statul elen are o tradiţie neobişnuită în Europa de a intra în incapacitate de plată şi de a deveni falimentar: fiecare cetăţean, pe parcursul vieţii lui, a trăit măcar o dată această experienţă. Istoria spune că această ţară a fost favorita creditorilor. Spre exemplu, după al Doilea Război Mondial, Grecia a primit mai mulţi bani pe locuitor, pentru reconstrucţie, decât oricare altă ţară din Europa.

Alegerile parlamentare din Grecia s-au desfăşurat pe fondul unei situaţii dramatice, neobişnuite în Uniunea Europeană. Rata şomajului depăşeşte 26% iar în rândul tinerilor, inclusiv al celor cu o diplomă universitară, trece de 50%. De patru ani, pensiile au fost tăiate cu mai bine de 40% în vreme ce Produsul Intern Brut (PIB) pe locuitor a scăzut dramatic, cu 30%, faţă de 2008. Datoria publică a statului elen este echivalentă azi cu 175% din PIB (Tratatul de la Maastricht impune un maxim de 60%) iar organismele financiare internaţionale, sprijinite de Germania, au acordat Atenei un împrumut urgent de 240 de miliarde de euro. Datoria externă a Greciei trece de 320 miliarde de euro. Fără împrumuturi masive, statul ar înceta să funcţioneze instituţional în câteva zile. La Atena sărăcia a devenit comună, cu mii de oameni fără venituri şi fără adăpost, cu o mulţime de cantine sociale şi adăposturi sezoniere.

Coaliţia guvernamentală condusă din 2012 de liderul Noii Democraţii, Antonis Samaras, a aplicat cu rigoare programele de austeritate necesare pentru asanarea intempestivă a statului. Drumul de parcurs este, însă, lung şi foarte dureros din punct de vedere social. O tradiţie politică excentrică, dar mai ales coruptă, a fost instalată în Grecia după revenirea la democraţie, în 1974. În plus, proiecte megalomanice, nesustenabile, au afundat ţara în situaţii financiare de neimaginat: Olimpiada de la Atena, din 2004, este un exemplu de incompetenţă, haos administrativ şi delapidare. La fel, intrarea în clubul monedei euro deşi, la acel moment, şi clasa politică şi opinia publică ştiau că performanţele economice nu recomandă acest pas.

Divizarea fără precedent a scenei politice este o evidenţă. Partidele tradiţionale sunt în degringoladă iar exemplul cel mai convingător este PASOK. Socialiştii au dominat scena decizională decenii la rând dar intrarea Greciei în criză a marcat începutul destrămării. Fostul premier, Georgios Papandreu, care a condus până în 2011, este fiul fostului şef al guvernului, Andreas Papandreu, care a condus aproape două decenii. În Grecia, până acum, nu existau doar partide tradiţionale ci şi familii care îşi transmiteau conducerea ţării. Divizarea PASOK a scos în evidenţă o situaţie fără precedent pentru stânga elenă, fiind pentru prima dată în istoria recentă când a obţinut rezultate atât de modeste. Acest lucru se întâmplă după ce, în 20o9, înaintea crizei, acelaşi PASOK obţinea 44% dintre sufragiile electoratului. Astăzi, stânga elenă este dominată exclusiv de partide radicale şi populiste.

Societatea greacă este dezamăgită de criza economică, de ofertele nerealiste ale partidelor politice, de imixtiunea străină în deciziile administraţiei centrale şi, mai ales de faptul că austeritatea nu doar că a tăiat un nivel de trai necuviincios pentru productivitatea economiei dar şi că nu are, încă, efectele dorite. Falimentul statului este greu de digerat pentru o populaţie obişnuită cu grandoarea şi orgoliul unei tradiţii istorice fără egal. Extremele politice- comuniştii radicali din Syriza şi fasciştii din „Zori aurii”- au beneficiat de o susţinere fără precedent tocmai pentru platformele politice antisistem, critice la adresa regulilor de până acum. Şi, mai trebuie subliniat, acest electorat nu este doar al cetăţenilor săraci şi needucaţi.

Alexis Tsipras este perceput, în acest moment, drept eroul salvator al Greciei. „Ţara noastră, dotată cu un guvern Syriza, îşi va negocia ferm, cu determinare şi împreună cu aliaţii săi din Europa, datoria scumpă şi nesustenabilă” a declara el în timpul campaniei electorale. Syriza vizează restructurarea datoriei publice şi încetarea politicilor de austeritate impuse de troica financiară care împrumută Grecia (Uniunea Europeană- Fondul Monetar Internaţional- Banca Centrală Europeană). Mai mult, Tsipras a promis şi reforme sociale imediate, în valoare de 13,5 miliarde de euro, pentru atenuarea sărăciei. Bani pe care Grecia, însă, nu îi are. Liderul Syriza nu a ţinut să dea detalii despre modul cum îi va procura. Şi, un amănunt important este acela că pe 28 februarie expiră acordul creditorilor cu statul elen. Cu alte cuvinte, există o posibilitate ca, de la 1 martie, Grecia să intre din nou în incapacitate de plată. De aceea, este greu de crezut că Alexis Tsipras se va ţine de cuvânt şi va scoate ţara din zona monedei euro.

Programul electoral cuceritor al lui Tsipras cuprinde teme precum facilităţi de ajutorare a celor cu venituri foarte mici şi apensionarilor, eliminarea taxelor pe proprietate (cu care grecii nu sunt foarte obişnuiţi), înfiinţarea a 300.000 de noi locuri de muncă în sectorul public şi stoparea vânzării companiilor de stat, creşterea imediată a salariului minim de la 580 de euro la 751 de euro. O altă temă favorită este reducerea la cel puţin jumătate a datoriilor Greciei, după modelul de după al Doilea Război Mondial când Occidentul a anulat o bună parte din despăgubirile impuse R.F. Germania.

Influentul cotidian „I Kathimerini” avertiza, înainte de alegeri că „ţara nu mai poate suporta alte drame, locuitorii săi sunt epuizaţi şi disperaţi, iar instituţiile lor şi cele care trebuie să îi servească sunt terminate”. Premierul conservator Samaras a vorbit despre Tsipras, la ultimul miting electoral, ca despre un „accident”, avertizând că „nu ne putem muta în Coreea de Nord pentru că aşa vrea Syriza”. Alte voci atrag atenţia că Grecia ar putea să nu aibă nevoie de un referendum pentru a hotărî dacă mai doreşte sau nu să rămână în zona euro deoarece o nouă criză bancară ar însemna, practic, luarea deciziei.

Criza politică actuală a început de la incapacitatea Parlamentului de a desemna un nou preşedinte al Republicii, la sfârşitul anului 2014, în persoana fostului comisar european Stavros Dimas, candidat susţinut de guvernul condus de Antonis Samaras. La fel de adevărat, însă, este şi faptul că problema celor două principale forţe ale momentului (Syriza şi Noua Democraţie) va fi dificultatea formării unei coaliţii guvernamentale. Există un risc real ca aria largă de curente politice- de la extrema stângă la fasciştii din „Zori aurii”- să împiedice alcătuirea unui nou guvern, ceea ce ar conduce la noi alegeri şi ar agrava criza politică. Regulile constituţionale elene susţin că fiecare partid are la dispoziţie doar trei zile pentru a pune la dispoziţie lista cabinetului, care trebuie să beneficieze de o susţinere parlamentară. La 15 zile după alegerile parlamentare, Executivul trebuie să se întrunească pentru a desemna pe viitorul preşedinte al Republicii, funcţie azi vacantă.

Ce va fi Grecia pe mâna Syriza? O cursă nebună condusă de Alexis Tsipras în încercarea de a forma o majoritate şi, mai ales, de a împacheta promisiunile excentrice din campanie într-un realism politic dur şi clar. Electoratul Syriza nu vrea să ştie dar liderul ei cunoaşte foarte bine că ţara nu are nici măcar o singură variantă de a merge pe o cale proprie de reforme şi în afara zonei euro, aşa cum s-a promis în campania electorală. Ar fi de ales, cel mult, alternativa închiderii porţilor şi a declanşării adevăratei catastrofe.