Autor al volumelor „Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene“, „Umbrele paradisului. Scriitori români şi francezi în Uniunea Sovietică” și „Cultura faliei şi modernitatea românească“, Angelo Mitchievici este președintele Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea și conferențiar al Facultății de Litere din cadrul Universității „Ovidius“ din Constanța.
Doctor summa cum laudae în Filologie al Facultății de Litere din Bucureşti cu teza „Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti (sfârşitul secolului XIX, a doua jumătate a secolului XX), sub coordonarea reputatului profesor Sorin Alexandrescu, Angelo Mitchievici a dedicat comunismului un spațiu larg în opera sa. Această latură a cercetării sale a culminat cu prezența în Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, cunoscută și sub numele de „Comisia Tismăneanu“, coordonată de profesorul Vladimir Tismăneanu. În urma raportului acestei comisii, președintele Traian Băsescu a condamnat comunismul, în anul 2006, drept un regim ilegitim și criminal.
Timp de doi ani (mai 2010 – mai 2012), Angelo Mitchievici a fost director al Departamentului „Ideologie şi Cultură”, din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
De-a lungul carierei a câștigat nenumărate premii: Premiul filialei USR pentru debut, cu volumul „În căutarea comunismului pierdut“, Premiul revistei «Cuvântul» în 2005 pentru volumul „Explorări în comunismul românesc“, Premiul «Ion Cantacuzino» pentru profesionalismul întregii activităţii publicistice al Uniunii Cineaştilor din România, Asociaţia Criticilor de Film, Premiul pentru literatură debut al revistei «Observator cultural» pentru „Mateiu I.Caragiale – fizionomii decadente“, Premiul «Cartea anului 2009» a USR Filiala Dobrogea pentru volumul „Cinema“, Premiul ALGCR pe 2011 pentru „Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene“, Premiul Filialei USR Dobrogea în 2011 pentru „Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene“.
Critic de film cu cronică permanentă şi redactor adjunct la revista „România literară”, redactor la revista „Ex Ponto”, membru RAAS (Asociaţia de Studii Americane din România), membru al Uniunii Cineaştilor din România, membru FIPRESCI (The International Federation of Film Critics) și membru al Asociaţiei de literatură generală şi comparată din România, Angelo Mitchievici a creionat, prin intermediul acestui interviu, un tablou al societății românești după 25 de ani de la căderea comunismului.
Despre comunism, politică, stânga radicală din Europa, dar și despre literatura din Dobrogea și cultura constănțeană, într-un interviu pe larg cu Angelo Mitchievici.
COMUNISMUL și SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ
„În mod cert nu au fost suficienți 25 de ani pentru ca România să facă tranziția de la regimul comunist la o democrație autentică, iar în ce privește avansarea unei cifre sunt rezervat“
ISE: Ce mai este astăzi comunismul, la 25 de ani după dispariţia lui Nicolae Ceauşescu? Un „paradis pierdut”, un „loc al memoriei”, o trecere a „diavolului în istorie” cum îl definea, recent, Vladimir Tismăneanu?
Angelo Mitchievici: Comunismul este inevitabil un lieu de memoire cu termenii lui Pierre Nora, dar suntem departe de muzeificarea lui și de prezentarea cadravrului ca obiect pentru disecții în contextul unei arheologii forensice. A murit de bătrânețe? Avea cancer? Sau a fost otrăvit? Recenta carte a celor trei, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Horia Roman-Patapievici, O idee care ne sucește mințile, evocă tocmai o posteritate voioasă a ideii comuniste, scoasă din joben ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Andrei Pleșu remarca cantitatea imensă de paradox pe care trebuie să o admită și s-o metabolizeze un loial al Partidului Comunist, pornind de la observația că ceea ce se află la baza ideologiei, marxismul, „e o doctrină care legitimează și îndeamnă la asasinat”, iar scriitorul face o trecere în revistă a unor slogane și apoftegme revelatoare în acest sens. Și cu toate acestea… Comunismul reușește să-și exercite seducția prin minciună și prin forța iluziilor pe care le propune ca realizabile, cu alte cuvinte prin forța utopiei: o lume egală, lipsită de contradicții, – deși dialectica nu se poate lipsi de ele – , în care fiecare își găsește fericirea și se mulțumește cu puțin pentru că are totul, inclusiv aproapele mai aproape de el ca niciodată. Nici Pleșu și nici Liiceanu nu ascund faptul că acolo unde nu e vorba de minciună pur și simplu, de propagandă, e vorba de imaturitate, spune Pleșu, sau de prostie, o spune mai deschis Liiceanu.
Eu cred, în siajul studiilor unor mari politologi precum Robert C. Tucker sau Eric Voegelin, că ideologia comunistă este o „religie politică”, o mutație monstruoasă a unei sensibilități religioase. Într-o lume tot mai secularizată, acestă nevoie de credință poate și a fost deturnată în beneficiul unei utopii deghizată într-un neoumanism. Pe de altă parte, dincolo de idealiști, pe baricade se mai află și resentimentarii care se afiliază astfel la comunism ca, așa cum o numea Liiceanu, „ură organizată politic”. „Comunismul a fost o formă de resentiment”, iată o propoziție-cheie din cartea Despre comunism. Destinul unei religii politice a lui Vladimir Tismăneanu. Nu doar cei care visează la un viitor mai bun se încolonează în spatele Partidului, ci și cei care detestă sau chiar se detestă, cei care nu au destul și ar vrea mai mult, cei care din diverse motive au eșuat în viață sau consideră succesul lor mediocru, cei care în mod „natural” și adeseori visceral detestă tot ceea ce le depășește condiția. Pentru aceștia, comunismul promite dacă nu marea recompensă a egalității prin nivelare, măcar „răzbunarea” pe cei care au înzestrări mai mari. Un complex Salieri se află sau se dezvoltă în adâncul clasei muncitoare. Pentru că, dacă suntem egali în fața legii, deziderat al oricărei societăți democratice, nu suntem altfel deloc egali. Comunismul propune rezolvarea acestei distribuții inegale în jocul social și biologic în favoarea resentimentarilor.
Demonizat la începutul anilor 90, comunismul a fost confundat cu liderii unui Partid care-și pierduse demult legitimitatea, PCR, și în special cu cuplul dictatorial Ceauşescu și câțiva politruci. Odată cu dispariția acestora de pe scena politică, deși tocmai cei ostracizați în partid se întorceau să-l conducă, România părea că a scăpat de comunism. Eroarea acestor identificări punctuale a fost voluntar întreținută și a avut efectul unei orbiri în masă. Comunismul ca „paradis pierdut” a constituit răspunsul la dificultățile unei tranziții prelungite și defectuoase de la o economie etatizată la economia de piață în condițiile unui stat slab, corupt și împins spre mexicanizare, mai ales în perioada 2000- 2004, sub președinția lui Ion Iliescu, avându-l ca prim ministru pe Adrian Năstase. În condițiile unui „capitalism sălbatic”, comunismul s-a colorat idilic, asperitățile, antecedențele lui criminale, incongruențele, inechitățile, precaritatea vieții și absurdul ei estompându-se pentru foarte mulți dintre cetățeni, încă o probă că Revoluția din decembrie nu a însemnat și un consens asupra a ceea ce înseamnă eliminarea din societate a comunismului nu doar ca dictatură, ci și ca reflex mentalitar, ca practică cotidiană. Aproape în totalitate cei care se declară nostalgici după comunism nu au o apreciere clară asupra viabilității ideologiei sau a sistemului, dar au o doză însemnată de resentiment. De la resentiment se poate porni oricând într-o direcție revoluționară, iar ambele extremisme, comunismul și fascismul se bat pe acest om al resentimetului cum îl numea Max Scheler.
„Ceea ce s-a făcut pentru memoria Holocaustului trebuie făcut, cu o și mai mare implicare, pentru memoria comunismului“
ISE: Care au fost urmările după dezbaterea publică a raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România („Comisia Tismăneanu“)? Aţi simţit semne ale vindecării morale sau politice după aceea? Este societatea românească, acum, în cunoştinţă de cauză, mai asanată de fantomele unui trecut sinistru?
A. M.: Nu au existat urmări imediate în ceea ce privește dobândirea unor alte reflexe mentalitare, însă măsura în care o înțelegere a ceea ce a însemnat dictatura comunistă pentru România necesită o educație sistematică pe durată medie și lungă, o evaluare în timp este un proces complicat. Politic a însemnat scoaterea la rampă a unor „susținători” înverșunați, manifestarea lor violentă a făcut mai mult decât o mie de cărți. Natura intimă a doctrinei este violența pură. Asta s-a văzut la scenă deschisă în Parlament, pentru a nu mai vorbi de tăceri stânjenitoare. Însă rostul unui document prezentat în plenul celor două Camere, mai ales unul bazat pe o documentare amplă, consistentă, chiar departe de a fi perfectă, are o valoare simbolică aflată în așteptarea unei acoperiri în plan real prin reforme în educație.
Ceea ce s-a făcut pentru memoria Holocaustului, trebuie făcut, cu o și mai mare implicare, pentru memoria comunismului. În perioada în care am fost director de departament la IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), în 2010-2012, am inițiat un astfel de program numit Caravana Cinematografică, prin care am încercat în câteva dintre cele mai bune licee din țară abordarea istoriei recente prin intermediul cinematografiei, ca mijloc mai permeabil pentru a trece mesajul, pentru a capta atenția unui public tânăr. Cunosc inițiativele de la Cluj ale profesorului Ruxandra Cesereanu la cursul despre literatura închisorilor, cursuri pe care le-a asociat cu vizite la închisoarea de la Râmnicu Sărat. „Vindecarea” e un proces de durată, dar este bine să avem și repere „istorice”.
„Comunismul de ieri este dacă nu egal, cel puțin sinonim cu corupția de azi“
ISE: De cât timp are nevoie România pentru a face tranziția de la regimul comunist la o democrație autentică? Au fost suficienți 25 de ani?
A. M.: În mod cert nu, iar în ce privește avansarea unei cifre sunt rezervat. Nu am fost dăruit cu darul profeției precum mulți dintre simpatizanții actuali ai stângii. Ceva se poate vedea însă. Toate societățile postcomuniste au cunoscut această fază de tranziție, uneori de o ferocitate neașteptată din moment ce se spune că ne-am dorit cu toții același lucru, un regim democratic consolidat. Comunismul de ieri este dacă nu egal, cel puțin sinonim cu corupția de azi. Corupția nu este un produs al democrației și în niciun caz unul al capitalismului. Este un virus care vine dinspre societatea totalitară în care am trăit, unde am învățat să mințim sistematic, să furăm din „avutul obștesc” al tuturor, deci al nimănui, să ne urâm sistematic pentru puținul plus pe care unii dintre noi îl aveam, să ne temem de străini etc. Cu această moștenire am intrat în noul Cannan și cu multă naivitate sau, altfel spus, cu lipsa experienței și al unei existențe civice normale. Cred că diferența pe care o simțim acum ține nu numai de o determinare a celor care lucrează în instituții-cheie ale statului – DNA, SRI, ANI, Justiție – de a „face curățenie”, de a o rupe cu trecutul, dar și de faptul că a apărut acest public spiritual cum îl numesc englezii sau mai simplu s-a dezvoltat o societate civilă. Milioane de români lucrează în Occident și se întorc de acolo altfel, pot sesiza diferența și vor altceva. Porțile lumii sunt deschise, cetățenii români circulă liberi în spațiul european, și nu numai, și au putut face diferența. A avut loc o alfabetizare civică de proporții, ceea ce politicienii nu par să înțeleagă, și anume că lumea s-a schimbat și ei au rămas pe loc în mocirla corupției și compromisurilor cu creierul primitiv al dinozaurului veșnic înfometat. Vestea bună este tocmai aceasta, românii se transformă pe zi ce trece într-un popor, încetând să mai fie o populație.
„În fond, România altfel pe care ne-o propune Klaus Iohannis trebuie iremediabil despărțită de trecutul său comunist“
ISE: Care este principala măsură, din punctul dumneavoastră de vedere, pentru ca societatea românească să nu mai privească clasa politică de astăzi drept o continuare a comunismului? De ce predomină, în continuare, această idee?
A. M.: Neașteptat, cuvântul a început să fie vehiculat în legătură cu practicile de factură dictatorială ale lui Victor Ponta, culminând cu încercarea de a limita votul din diaspora la cele două scrutinuri ale alegerilor prezidențiale (din noiembrie 2014, n.red.). Ulterior, Victor Ponta a încercat să orienteze inelegant și fals acest calificativ care-i era adresat lui și echipei sale către depozitarul simbolic al moștenirii comuniste, Ion Iliescu. Cred că reluarea cuvântului în acest context vizează mai puțin o ideologie sau resurecția comunismului ca doctrină politică, cât un anumit mod de lucru, o practică a regimurilor dictatoriale cum a fost și regimul comunist, practici bazate pe minciună, diversiune, manipulare, dezinformare, suspendare sau blocare a drepturilor democratice, cum este și dreptul la vot și utilizarea ilegală a instituțiilor statului în acest sens. Din acest punct de vedere, aprecierea unui public larg a fost corectă. Dacă Victor Ponta ar fi putut falsifica rezultatul alegerilor precum comuniștii în 1946, ar fi făcut-o, așa cum a încercat să submineze statul de drept cu doi ani în urmă, reușind doar parțial.
ISE: Cum comentați declarațiile președintelui Klaus Iohannis după vizita de la CNSAS? Am putea stabili o legătură simbolică, şi care ar fi aceea, că vizita a avut loc în chiar ziua în care Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 97 de ani?
A. M.: Așa cum președintele Băsescu a căutat o formă de legitimare politică prin condamnarea comunismului pe data de 18 decembrie 2006, pe baza raportului Tismăneanu, – să ne a-mintim fraza cheie „Condamn explicit și categoric regimul comunist din România” -, câștigând o susținere foarte largă din partea intelighenției și marcând, trebuie să o recunoaștem, un moment istoric, Klaus Iohannis înțelege importanța unui astfel de gest cu valoare simbolic-fondatoare pentru începutul său de mandat. În fond, România altfel pe care ne-o propune Klaus Iohannis trebuie iremediabil despărțită de trecutul său comunist. Am făcut mai sus legătura dintre sistemul corupt, clientelar și comunist și putem înțelege de ce cele două puncte de pe agenda sa politică se suprapun, despărțirea de trecutul comunist și eradicarea corupției. În plus, în kilometrii de dosare de la CNSAS se află multe răspunsuri la interogațiile zilei. Să nu uităm, vechiul regim comunist este încă solid asociat cu PSD-ul și mai ales cu practicile sale politice.
ISE: Stânga radicală pare a fi, azi, răspunsul electoral la politicile de austeritate aplicate după greşelile consecutive ale unor clase politice succesive. Cum comentați rezultatele alegerilor parlamentare din Grecia? Câte șanse are stânga radicală să câștige teren în Europa?
A. M.: Grecia reprezintă un context istorico-politic special al succesului ideilor de stânga, inclusiv stânga radicală. Nu cred că stânga radicală este singurul răspuns periculos și iresponsabil, pentru că nu oferă soluții, ci demagogie, la politicile de austeritate. Dreapta radicală către care pare să fie orientată sensibilitatea politică a lui Victor Orban în Ungaria este , de asemenea, un astfel de răspuns. Și într-un caz și în celălalt, ne aflăm pe un traseu ascendent al limitării jocului democratic, al suspendării libertăților, a escaladării violenței care merge mână în mână cu nerespectarea acordurilor fiscale și politice pe care aceste state și le-au asumat în cadrul UE. Ele reprezintă teste de încercare a coeziunii și viabilității acestui construct politic ambițios pe care-l reprezintă Uniunea Europeană. De altfel, stânga radicală și dreapta radicală au multe în comun printre care disprețul pentru regulile jocului democratic, antiliberalismul și, mergând mai departe, și anticapitalismul. Apariția unor lideri carismatici, care promit prosperitatea fără a avea mijloacele de a o susține crează un orizont de așteptare imens și niște energii care sunt canalizate către o serie de victime de substitut, de vinovați imaginari, cum ar fi Troica Uniunii Europene, eventual o rasă perfidă care subminează eforturile oneste ale etnicilor puri.
Pe fondul oricărei crize economice, de legitimitate, se instalează grupările radicale care văd inspirat soluția salvatoare, acolo unde nu se află decât un parcurs dificil și orientat. La noi CriticAtac joacă acest rol profetic, revânzând iluzia comunistă reîmpachetată altfel, scontând pe fondul de resentiment ale unor categorii defavorizate economic și beneficiind de contextul scoaterii la suprafață a corupției endemice pe care o asociază capitalismului ca sistem politic. Una dintre măsurile care se pot opune acestor mistificări utopist-revoluționare ale stângii radicale este o cât mai bună funcționare a instituțiilor statului pentru limitarea corupției, un sistem de educație cât mai bun și creșterea nivelului de prosperitate concomitent cu formarea unei puternice clase de mijloc.
Pe fondul sărăciei, corupției și educației precare apar demonii utopiei și resentimentului și soluțiile salvatoare și profeții care le predică fără să spună și cum vor dărui fericirea tuturor, se înțelege, după ce vor îneca în sânge pe sceptici. Tsipras joacă vechiul joc al demagogiei și populismului într-un context geopolitic dificil, dacă nu chiar periculos, și în contextul dezastrului economic care-i bate la ușă.
Stânga radicală are șanse acolo unde există mizerie, unde a existat o proastă implementare a politicilor europene, în statele cu un grad ridicat de corupție. Spre exemplu, Franța cunoaște sub președinția lui F. Hollande o dezamăgire considerabilă, pentru că politicile acestuia de îmbunătățire a condițiilor de viață, a reducerii șomajului, a gestionării imigrației au eșuat. Aceasta nu e o veste bună, vestea rea decurge de aici. Atât în Franţa cât și în Germania extrema dreaptă ia amploare, este vizibil xenofobă, antisemită cu mai multă precauție. Nici Marea Britanie nu a fost ferită de un val de xenofobie, legată de deschiderea granițelor țării pentru muncitorii români și bulgari, descriși ca niște năvălitori barbari. Nu știu șansele reale ale stângii radicale de a câștiga sufragiile cetățenilor europeni, dar știu că stânga radicală a eșuat economic lamentabil peste tot. Mai devreme sau mai târziu și grecii se vor trezi din beție. Însă în mod cert, stânga radicală își va disputa puterea politică cu extrema dreaptă ca soluții revoluționare, antiliberale și antidemocratice.
LITERATURA în DOBROGEA
„Există modalități de a încuraja o activitate culturală altfel decât tăind fondurile unor instituții de cultură sau impunând oameni mediocri la conducerea lor“
ISE: Ce fel de oraş cultural este Constanţa? Ce tip de literatură se scrie în Dobrogea? Are o particularitate faţă de celelalte regiuni istorice?
A. M.: Constanța este un oraș multicultural, iar așezarea diferitelor culturi aici nu s-a făcut niciodată conflictual, ci armonios, metabolizând diferențele într-un permanent dialog. Nu știu dacă pot defini un „tip” de literatură dobrogeană. Există o plăcintă cu brânză care se numește „plăcintă dobrogeană”, dar am suspectat întotdeauna faptul că ea se regăsește și în alte tradiții… culinare. Putem vorbi de curente literare, de orientări sau programe estetice, dar dincolo de acestea se află acele individualități numite scriitori care scriu cum le dictează sensibilitatea. Dacă însă punem literatura în contextul geografiilor literare cu sintagma importată la noi de Cornel Ungureanu, atunci putem spune că literatura dobrogeană cartografiază acest teritoriu fabulos dintre Dunăre și Mare, teritoriu imprecis, specular, misterios de care m-am îndrăgostit cândva și care nu încetează să mă fascineze. Dacă vorbim despre un anume particularism acesta vine, cred, tocmai de la o identificare mitico-istorică a acestei geografii literare.
Nu este facultativ în roman sau nuvelă „unde se petrece acțiunea”, uneori peisajul vorbește mai bine despre personaje, decât o fac ele însele. Cred că spațiul dobrogean își alege vocile atunci când vrea să ne vorbească și aș numi aici câteva dintre ele dintre numeroasele care pot fi invocate: Pavel Chihaia, Ovidiu Dunăreanu, Paul Sârbu, Florin Șlapac, Marian Dopcea, Liviu Lungu, Dan Perșa.
ISE: Cum caracterizați literatura postdecembristă, respectiv pe cea douămiistă? Credeți că va fi studiată aceasta în viitoarele manuale de limba română? (Dacă da, ce autori și titluri puteți să previzionați că vor fi obligatorii pentru liceeni)
A. M.: Cred că întrebarea dumneavoastră ar merita un eseu amplu pe care nu-l pot livra aici. Însă, în mod cert, câteva cuvinte-cheie au contribuit la fixarea acestei literaturi în conștiința publicului ei, dar și dincolo de acest public. S -a vorbit despre biografism, minimalism, hiperrealism sau chiar neorealism și mă gândesc deopotrivă la poezie și la proză. Înainte de ’89 s-a practicat o literatură esopică, încifrată, pentru a transmite codificat ceea ce nu putea fi spus direct. Nu adevărul celor transmise conta, un secret al lui Polichinelle, ci faptul că lucrurile erau rostite „public”, chiar dacă oblic, pentru că literatura configura atunci o autentică agora. Odată ridicată cenzura, scriitorii au profitat de o libertate a mesajului, dar și a limbajului, au redescoperit erotismul, au descoperit plăcerea de a investiga cele mai diverse medii sociale, multe dintre ele mediile create de ingineriile sociale ale tranziției, au descoperit plăcerea unui joc liber cu realul. Ceea ce nu înseamnă că fondul mitic din care o literatură se alimentează subteran a dispărut. Cred că această literatură nouă datorează foarte mult optzecismului nu atât ca formulă, deși…, cât mai ales ca asumare a realului.
Dacă urmărim poezia douămiistă, în mare parte ea este o poezie de notație a stărilor tranziente, un mod de a articula „eu” într-un fel care eliberează de constrângerile lirismului, pentru a plonja adesea în proza sau chiar prozaicul banalului unei existențe banale. Proza douămiistă este mai ales una a dezinhibărilor de toate felurile, anticalofilă și în priză directă la real a cărui fabulă nu mai încearcă s-o înțeleagă.
Nu știu cine va intra în noile manuale, așa cum sunt ele structurate; cel puțin în liceu, autorul și cronologia strictă în predarea istoriei literare au dispărut. Ni se propune o metodă, studierea unui gen literar, etc. care pot fi exemplificate cu autori și opere la alegere. Rămân în prim plan marii clasici și la propriu și la figurat, canonicii de prim rang ai literaturii române. Restul vor trebui redescoperiți sau pur și simplu descoperiți. Problema este alta. Va mai fi lectura un element definitoriu în educația noilor generații? Spațiul mediatic din ce în ce mai larg, lasă tot mai puțin loc literaturii ca mod de cunoaștere. Nu sunt pesimist, dar nici din cale afară de optimist, sunt doar atent la schimbări.
ISE: Sunt şansele afirmării unui grup important literar în Dobrogea? Poate a unei reviste de anvergură? Situaţia modestă actuală a presei literare dobrogene se datorează neimplicării administraţiei, este o realitate a relaţiei cu cititorul sau o comoditate din partea oamenilor de litere? Ajută cineva literatura în Dobrogea?
A. M.: În momentul de față nu. A existat un grup de poeți din care au făcut parte Mircea Țuglea, Mugur Grosu, Grigore Șoitu, George Vasilievici, Sorin Dinco, animați inițial de profesorul Marin Mincu în cadrul a ceea ce s-a numit Cenaclul de Marți și continuând apoi pe cont propriu. Ulterior acest grup nu a mai funcționat ca atare, deși fiecare și-a continuat cumva drumul literar, cu excepția regretatului George Vasilievici. I-am menționat pe aceștia pentru că nu poți numi grup o asociere de scriitori care nu are un program, care nu desfășoară acțiuni împreună, care nu dezvoltă un spirit de corp. Toate aceste formațiuni desantiste sunt construite cu scriitori tineri, când există o puternică emulație, dar și un spirit de echipă și sentimentul că literatura și cononul ei, establishmentul este luat cu asalt. Din păcate nu există foarte mulți scriitori tineri în cadrul Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, iar inițiativele de acest fel au nevoie de cineva care să organizeze toate aceste energii. Nu există judecăți de predicție aici, generația nouă poate apărea din senin, dar coagularea ei poate fi încurajată prin cenaclurile literare. Ceea ce ne dorim să facem în cadrul Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România.
Revista care mai ține piept uitării, și mă refer la o revistă de anvergură, este revista EX Ponto (text/imagine/metatext) al cărei redactor șef este excelentul prozator Ovidiu Dunăreanu și printre ai cărei redactori adjuncți mă număr. Ex Ponto este o revistă care a reușit să cuprindă ceea ce este mai important în suflarea literară dobrogeană după dispariția revistei Tomis, înmormântată iresponsabil de indiferența și mediocritatea decidenților culturali locali. Ex Ponto are și un profil multicultural, recuperând și ceea ce ține de arta plastică în spațiul dobrogean, dar și de studiile de specialitate, studii culturale, istorie a ideilor literare, istorie, dilaectologie, teologie, studii ale imaginarului, cu precădere din spațiul universitar constănțean.
Cum nicio revistă literară nu se susține singură și aceasta are un Mecena al ei în persoana domnului Dan Andrei Bolboașă care conduce societatea INFCON S.A.. De-a lungul timpului, revista a fost sprijinită de regretatul director al Bibliotecii Universitare din Constanșa, domnul Ion Popișteanu şi de către fostul director al INFCON S.A., domnul Paul Prodan.
Înclin să cred că administrația nu a fost niciodată în mod real interesată de cultura dobrogeană, prefer să nu detaliez o situație dureroasă pentru mine, mai ales că lucrurile sunt cunoscute. Vă mai amintiți de librăria „Eminescu”? Într-o zi am văzut-o transformându-se într-un magazin de pantofi.
În privința ajutorului dat literaturii din Dobrogea, conducerea Universității „Ovidius” din Constanța s-a implicat, oferind un sediu Filialei, dar și punând la dispoziție spații pentru evenimente (la începutul anului 2014, printr-un parteneriat instituţional, Uniunea Scriitorilor din România, filiala Dobrogea a primit un sediu în clădirea Universităţii „Ovidius”, de pe bd. Mamaia 124, n.red.). Avem semnat un acord cu Universitatea „Ovidius” din Constanţa care a funcționat impecabil, ceea ce ne bucură și ne face optimiști.
„… Trebuie să existe o viziune mai amplă și o înțelegere mai profundă asupra a ceea ce înseamnă urbanitatea pe lângă pub-uri, carnavaluri și petreceri bunga-bunga. Nu poți deveni o capitală culturală a Europei cu manele și circ“
ISE: Există în literatura română, mai veche sau mai nouă, nume sonore ce provin din Dobrogea?
A. M.: Am enumerat, mai sus, câțiva scriitori, dar mi-e teamă că oricât de mult aș lărgi lista tot aș uita nume importante.
ISE: Ce perspective sunt din punct de vedere cultural, literar cu prioritate, pentru ca Dobrogea să ajungă o zonă de expresie naţională şi internaţională? Vor exista vreodată târguri de carte, expoziţii de amploare, institute culturale, reviste, cenacluri? Cine ar trebui să ajute în acest sens?
A. M.: Târgurile de carte nu sunt inițiative private, Primăria sau Consiliul Județean trebuie să se implice alături de alte instituții și să aloce sume substanțiale pentru cultură care înseamnă și o formă de legitimare a unui oraș important cum este Constanța. La fel, există modalități de a încuraja o activitate culturală altfel decât tăind fondurile unor instituții de cultură sau impunând oameni mediocri la conducerea lor sau care au puțin de a face cu acel domeniu artistic. Este vorba, în primul rând, de finanțarea unor inițiative venind din partea unor asociații artistice, cu mențiunea că se pot face lucruri extraordinare și cu sume mai mici și că toți avem de câștigat de pe urma unei vieți culturale intense, bogate. Dacă vrei să ai o viață culturală trebuie să creezi evenimente, să ai pe cineva priceput în zona marketingului cultural și să ai invitați de prestigiu. Emulația se creează întotdeauna în jurul unor personalități. Este și modul în care poți pune în valoare și în mișcare un întreg potențial cultural local.
ISE: Poate fi Constanţa un candidat rezonabil, într-un termen de timp mediu, pentru titlul de capitală culturală a Europei? Are multe oportunitaţi. Care ar fi impedimentele?
A. M.: De ce nu? Un oraș mult mai mic precum Sibiul a putut realiza acest lucru. Acestui oraș nu-i lipsesc instituțiile sau farmecul sau oamenii inteligenți și talentați și în orice caz are de partea lui o istorie prestigioasă care poate fi pusă în valoare oricând, chiar și dacă ar fi să mă gândesc doar la poetul roman Publius Ovidius Naso. Vechiul Tomis l-a avut ca oaspete pe cel mai mare poet al antichității romane, iar acest fapt nu se reflectă câtuși de puțin în respectul pentru acest uriaș capital simbolic pe care Constanța îl are în fața oricărui alt oraș din țară. Pentru ca lucrurile să se miște în sensul acesta, trebuie să existe o viziune mai amplă și o înțelegere mai profundă asupra a ceea ce înseamnă urbanitatea pe lângă pub-uri, carnavaluri și petreceri bunga-bunga. Nu poți deveni o capitală culturală a Europei cu manele și circ.
Casa de Cultură din Constanța lângă care locuiesc găzduiește un club de manele purtând prestigiosul nume de „La Lăutari”, și o alee a fost modificată pentru ca iubitorii acestui gen muzical să poată descinde direct din mașinile de lux la scara clubului. Cam acesta e rostul Casei de Cultură din Constanța.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
