Senzaționalul, uimitorul este atât de căutat și în lumea de astăzi, dar și atunci în vremea activității pământești a Mântuitorului. Evanghelia care s-a citit în duminica Floriilor ne vorbește și despre acest aspect: „atunci mulțime mare de iudei a aflat că El este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să-l vadă și pe Lazăr pe care El îl înviase din morți” (Ioan 12, 9-10). Fundalul întregii bucurii a intrării Domnului în Ierusalim, când Iisus este așteptat cu ramuri de finic (palmier, curmal) și stâlpări (salcie) în mâini, este reprezentat de învierea lui Lazăr, unul din prietenii Mântuitorului, care locuia în Betania (o localitate din apropierea Ierusalimului) și care murise de patru zile. Iisus merge la mormântul acestuia și îl înviază.
Omul caută mai repede minunea; fiind realiști și noi dacă am auzi astăzi despre o persoană care poate învia morți am vrea să-l cunoaștem și să-i vedem puterea.
Dostoievski păstra în biroul său de lucru din Moscova două lucruri: o fotografie cu el din anii tinereții și icoana învierii lui Lazăr. Lazăr a devenit un simbol al speranței și al renașterii spirituale; acest fapt este atestat și de practica pictării scenei învierii lui Lazăr chiar deasupra mormintelor, în catacombe, în primele veacuri.
Dostoievski, unul dintre marii scriitori care a pătruns în adâncul sufletului omenesc a ținut la acest moment din Sfânta Evanghelie, cel al învierii lui Lazăr. Andre Malraux spunea: „poate că aceasta este taina lui Dostoievski”, această icoană a lui Lazăr scos din mormânt și înviat din morți pentru că prin acest eveniment marele romancier rus a simțit atât de bine omul și sufletul omului.
Întâlnirea dintre Iisus și Lazăr prilejuiește alăturarea chipului luminos a lui Dumnezeu Întrupat cu chipul desfigurat de moarte al unui om aflat de patru zile în mormânt; este aici strigătul umanității pe care îl întâlnim la profetul Isaia: „O, de ai despica cerurile și ai coborî!” (Isaia 64, 1).
Romanul Crimă şi pedeapsă folosește ca paradigmă fragmentul evanghelic de la Ioan (11, 1-45) în care se vorbeşte despre învierea lui Lazăr, fragment care este actualizat în roman prin intermediul episodului în care Sonia Marmeladova îi povesteşte exact acest moment lui Raskolnikov, anticipând astfel proxima transfigurare şi „înviere din morţi” a acestuia; de asemenea, Rodion se pleacă până la pământ, sărutându-i picioarele Soniei şi spunând: „Nu m-am plecat în faţa ta, ci în faţa întregii suferinţe umane…”. În fapt, învierea lui Lazăr – relatată doar de Sfântul Evanghelist Ioan, teologul luminii – aleasă paradigmatic în acest context de Dostoievski semnifică învierea din păcat, pentru că moartea din perspectiva creștină implică două aspecte: moartea trupească, dar și moartea spirituală. Rodion Raskolnikov – un nihilist individualist care considera că „totul este permis” – ucide o bătrână cămătăreasă, dar şi pe sora acesteia. El considera că oamenii comuni trebuie să se supună legilor, nu şi oamenii excepţionali, aşa cum el se considera. După săvârșirea crimei începe o preocupare care ajunge la obsesie pentru crimă. O cunoaşte pe Sonia, care îl determină să-şi mărturisească crima şi este condamnat la nouă ani de închisoare în Siberia unde merge şi Sonia. În închisoarea siberiană, ajutat de lecturile scripturistice, Raskolnikov ajunge ca prin experierea suferinței remușcării, a penitenței pedepsei să simtă purificarea și izbăvirea păcătoșeniei, să realizeze mântuirea prin suferință, ceea ce determină o re-centrare radicală.
Aşa cum se întâmplă şi în cazul majorităţii personajelor dostoievskiene, Raskolnikov şi Sonia străbat un impresionant labirint al suferinţei, asemenea unui Sisif care nu renunţă la menirea lui. Tocmai atunci când ar părea că totul este pierdut, că omul nu mai poate fi salvat din labirintul tenebros în care se adânceşte tot mai mult, apar, pentru cel aflat în suferinţă, mai multe fire ale Ariadnei, dintre care cel mai important este credinţa în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu se leagă de iubire sau porneşte din iubire. Raskolnikov ajunge la a experimenta credinţa şi iubirea lui Dumnezeu, dar totodată şi iubirea necondiţionată a Soniei. Studentului nihilist i se pare aproape neverosimilă lipsa de dispreţ a Soniei pentru faptele lui şi tocmai iubirea ei reuşeşte să-i îmblânzească ura: „…îşi ridică deodată capul, privind-o îndelung, nemişcat. Dar nu întâlni decât privirile ei neliniştite şi îngrijorate până la durere. Asta era iubire! Ura lui se risipi ca o nălucire” (F.M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă). Iubirea pe care începe să o simtă pentru credincioasa Sonia îl determină să-l regăsească în sufletul său şi pe Dumnezeu: „Oare e cu putinţă ca, acum, credinţa ei să nu fie şi credinţa mea?”
Prin urmare, prin credinţă şi prin iubirea pentru aproapele, personajele dostoievskiene au posibilitatea de a-şi purifica şi mântui sufletul, înălţându-se moral şi spiritual. Astfel, iubirea şi credinţa sunt adevăratele virtuţi, pe care omul, urmându-le, ajunge să se împace cu sine. Cel îndepărtat de Dumnezeu rătăceşte în propriile tenebre, în propria-i închisoare pe care şi-a făurit-o. Aceste gânduri tenebroase se nasc tocmai în spaţiile închise lipsite de lumina lui Dumnezeu. Locuinţa mizeră a lui Raskolnikov se aseamănă unui coşciug şi contribuie, aşa cum recunoaşte studentul criminal, la germinarea ideii sale nefaste: „…atunci m-am retras ca un păianjen în ungherul meu. Mi-am văzut bârlogul, ai fost acolo…Ştii, Sonia, că încăperile strâmte şi joase sufocă sufletul şi spiritul?”
Orice om, în orice suferință, care întâlnește pe Hristos este scos din această stare a morții (asemenea lui Lazăr) din această desfigurare a existenței pe care moartea ne-o aduce pentru că până la urmă, așa cum spune André Scrima (marele teolog român decedat în anul 2000): „Moartea este cea mai mare minciună a istoriei” pentru că, spune Sfântul Apostol Pavel „dragostea nu piere niciodată” (I Corinteni 13, 8), adică este veșnică. Moartea s-a strecurat din cauza unei viclenii și Hristos vine acum și prin învierea lui Lazăr ne arată acest drum extraordinar pentru că – am putea spune – în învierea lui Lazăr lumea viitoare a început, dar a început nu numai ca o prefigurare pentru că:
- învierea lui Lazăr nu poate fi echivalată cu învierea Mântuitorului din morți; de aceea este o prefigurare;
- prin învierea lui Lazăr sau a fiicei lui Iair ori a tânărului din Nain materia trupului se întorcea la starea cea dintâi; prin învierea lui Iisus, ea a trecut într-o altă stare; în cazul celor trei învieri săvârșite de către Mântuitorul asupra altora este vorba de revenire, în timp ce în cazul trupului Mântuitorului de după Învierea Sa este vorba de devenire. Altfel spus, prin primele trei învieri enumerate este vorba despre o readucere în existența anterioară, în timp ce învierea Mântuitorului este o ducere într-o existență posterioară pe care noi încă nu o putem concepe pe care o știm în credință, o simțim; acesta este motivul pentru care istoria pământească nu poate oferi răspuns tuturor valorilor umane.
Mulțimea de oameni a venit să vadă minunea din Betania pentru că teama de moarte și căutarea veșniciei care este sădită în noi ca oameni creați după „chipul lui Dumnezeu” este în toți. Să te întâlnești cu cineva care biruie moartea, care scoate morții din morminte evident că este ceva extraordinar și de aici și triumful și bucuria lor pe care poate nu o înțelegeau întru totul și de aceea Mântuitorul era trist.
Trecând, în aceste zile ale Săptămânii Patimilor în care ne aflăm, prin „pătimirile sfinte, înfricoșătoare și mântuitoare” ale Domnului Hristos înțelegem și credem că moartea a fost biruită. Astfel, în clipa în care Iisus se arată la primele ore ale zilei de duminică femeilor mironosițe care veniseră la mormântul Lui să continue tradiția ungerii celui mort, așa cum era obiceiul la iudei, găsesc mormântul gol și pe Iisus care le întâmpină cu salutul: „Bucurați-vă!” (Matei 28, 9).
Îndemnul acesta al Mântuitorului adresat femeilor mironosițe și prin ele întregului neam omenesc este firesc pentru că bucuria este „cel mai înalt extraz al omului” (Vasile Voiculescu), iar bucuria, în fapt, este sentimentul adânc, tonul spiritului, trăirea noastră, în timp ce veselia este manifestarea acestora. Fără veselie, adică fără defulare firească, bucuria ar rămâne mută, neexprimată, deci incompletă. „Pentru creștin, a te bucura și a te veseliînseamnă a trăi desăvârșit realitatea Învierii”, spune Marius Ciobotă, un teolog contemporan (Taina Evangheliei. Scurte glose duminicale)
Știm că în noaptea de Paști când este binevestită Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, acest lucru se petrece nu în interiorul bisericii, ci în afara bisericii, pentru că ea privește nu numai pe creștini, ci pe toți oamenii. De asemenea, la chemarea „Veniți de primiți lumina!” se răspunde întâi cu inima. Nu doar lumânarea trebuie să se aprindă, ci și cugetul; în fapt, lumea se aprinde lăuntric din această Flacără dumnezeiască, arătând cum își schimbă spiritul prin bunătate, sinceritate, hărnicie, milostenie, puritate, smerenie, decență, evlavie și înțelepciune.
Cu toţii spunem că Hristos a înviat din morţi după trei zile. Mulţi se întreabă de când începe numărătoarea celor trei zile şi cum sunt acestea socotite, având în vedere faptul că Hristos a murit la ora trei după-amiază în Vinerea Mare şi a înviat în primele ore ale Duminicii?
Sfântul Ioan Damaschin a formulat o explicaţie în acest sens, dovedind că Hristos a stat în mormânt timp de trei zile şi trei nopţi.
Prima zi – Astfel, analizând faptele referitoare la răstignire, sfântul spune că, în Vechiul Testament, Dumnezeu a numit întunericul noapte şi lumina zi. Prin urmare, întunericul care s-a aşternut peste toate în timpul răstignirii, de la ora douăsprezece şi până la ora trei după-amiază, este considerat noapte, deoarece soarele nu s-a întunecat din cauza vreunui nor care ar fi acoperit raza solară. Întunericul a căzut pe tot pământul pentru că a lipsit energia generatoare de lumină care izvorăşte din corpul solar. De la ora trei şi până la apusul firesc al soarelui, a fost o zi.
A doua zi – În continuare, a fost noaptea de vineri spre sâmbătă, care se socoteşte ca fiind cea de-a doua noapte, iar sâmbătă este cea de-a doua zi.
A treia zi – În sfârşit, noaptea de sâmbătă este a treia noapte, iar începutul zilei de duminică, în care a înviat Hristos, este socotit a treia zi, ne explică mitropolitul grec, Hierotheos Vlachos (Predici la marile sărbători).
Hristos a înviat în primele ore ale duminicii. Nu cunoaştem timpul exact când a avut loc Învierea Sa, pentru că nimeni nu L-a văzut în acel ceas. Femeile mironosiţe au constatat, dis-de-dimineaţă, pe când era încă întuneric, că trupul lui Iisus nu se mai afla acolo unde fusese pus. Prin urmare, duminica, adică prima zi a săptămânii, este ziua Învierii lui Hristos. Dacă sâmbătă Hristos a biruit stăpânirea morţii, duminică a făcut cunoscută tuturor Învierea Sa şi faptul că El este biruitorul morţii şi al diavolului. Sfântul Vasile cel Mare spune că duminica este „începutul zilelor” şi „de o vârstă cu lumina”.
Şi în momentele grele ale vieţii noastre pământeşti – atunci când suntem disperaţi, deznădăjduiţi, singuri, bătrâni şi bolnavi – în acele clipe apare înaintea noastră şi deasupra noastră Iisus Hristos cu o putere infinită, oferindu-ne valorile eternităţii. Dumnezeu, Care a făcut tot universul şi pe om din nimic, cu o altă putere divină prezintă pentru noi o nouă zidire, o nouă lume, o nouă viaţă, „viaţa ce stăpâneşte”, cum o numeşte Sfântul Ioan Hrisostom. Într-un astfel de moment greu era şi Faust, personajul creat de Goethe, care în noaptea sfântă a Învierii, fusese gata să moară, punându-şi cupa cu otravă pe buzele sale; însă, în acel moment a auzit sunetul clopotelor de Paşti. Sunetul miraculos al Învierii a ajuns la el ca un mesaj de salvare de la Mântuitorul Hristos, care îi spune: „Nu trebuie să mori. Eu îţi aduc Învierea Mea ca un nou dar al vieţii, nu numai pe pământ, ci şi pentru eternitate, în ceruri”( J.W. Goethe, Faust).
sursa foto deschidere: sursa foto: Inquam Photos / Alexandru Busca
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
