DIPLOMAŢIA FANTOMELOR PRIN AMBASADELE DE LA BUCUREŞTI ŞI PHENIAN
În iunie 1971, în timpul vizitei la Phenian, în Republica Populară Democrată Coreeană, după ce privise extaziat milioanele de locuitori ieşiţi pe străzile oraşului agitând steguleţe şi pancarte cu lozinci, Nicolae Ceauşescu îi amintea liderului suprem Kim Ir Sen că „distanţa mare care desparte ţările noastre nu a împiedicat- şi nu poate împiedica- popoarele român şi coreean să se simtă aproape şi să dezvolte între ele o prietenie trainică”.
Astăzi, la un sfert de veac de la prăbuşirea regimului comunist la Bucureşti, între cele două state nu mai au loc niciun fel de întâlniri oficiale la nivel ministerial sau de şef de stat, deşi relaţiile diplomatice nu au fost rupte. Nu există contacte, vizite, schimburi de informaţii. A rămas, însă, moştenirea fără noimă a ideologiei care a unit cele două capitale vreme de aproape patru decenii. România şi-a păstrat o ambasadă la Phenian iar Republica Populară Democrată Coreeană una la Bucureşti. Două instituţii fără nicio activitate în zilele noastre.
Republica Populară Română şi RPD Coreeană au stabilit relaţii diplomatice la 26 octombrie 1948, la aproape două luni de la proclamarea statului comunist de la Phenian, condus de Kim Ir Sen. În 1951, cele două state îşi deschideau şi ambasadele, în plin război al Coreei. Până în 1953, la semnarea armistiţiului din peninsulă, regimul totalitar de la Bucureşti a trimis la Phenian ajutoare în valoare de peste 160 milioane de lei, precum şi mai bine de 200 de vagoane de alimente şi medicamente. În plus, peste 200 de orfani nord- coreeni au fost plasaţi în instituţiile sociale româneşti.
În perioada următoare încheierii războiului coreean, declanşat de liderul de la Phenian în speranţa unei victorii asupra vecinului din Sud, guvernul de la Bucureşti a investit masiv în RPD Coreeană, fără a solicita plăţi. Astfel, în statul comunist asiatic, românii au construit o fabrică de tractoare, una de ciment (cu o producţie de 100 000 de tone pe an), una de medicamente şi două spitale complete (la Phenian şi Nampho). Cele două ambasade primeau constant solicitări de negociere şi semnare de diverse convenţii şi acorduri, în special în domeniile economic, comercial şi cultural- ideologic. Nu puţini sunt aceia care admit că sistematizarea centrului Bucureştilor, în anii 80, a avut la bază o inspiraţie arhitectonică nord- coreeană şi că imundul cult al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu s-ar fi inspirat din teoriile Ciuce ale lui Kim Ir Sen. Chiar şi ideea, nevolnică, de a discuta despre un transfer al puterii comuniste către Nicu Ceauşescu, după dispariţia fizică a cuplului prezidenţial, are la bază mecanismele dinastiei Kim de la Phenian. Aşa cum Coreea comunistă a renunţat la calendarul universal acceptat, numărând anii de la naşterea lui Kim Ir Sen (1912), în România de dinainte de 1989 datele de naştere ale celor doi- 7 şi 26 ianuarie- covârşeau, prin importanţă, celelalte sărbători naţionale.
După 1990, România a recunoscut diplomatic un număr important de state pe care le-a criticat adesea în timpul regimului comunist. Între ele şi Coreea de Sud, una dintre economiile cele mai solide ale lumii. Pe de altă parte, un număr de ambasade şi consulate generale, în special din Africa şi Asia, au fost închise deşi, la un moment dat, relaţiile comerciale şi diplomatice cu aceste state erau călduroase. În Uniunea Europeană, există ţări în care România nu are ambasadă rezidentă, cum ar fi Letonia sau Estonia, de exemplu. Cu toate acestea, nu s-a pus niciodată în discuţie închiderea ambasadei din Phenian, în statul cu unul dintre cele mai dure regimuri represive din lume. Adică, statul care aproape în fiecare deceniu provoacă cel puţin un fenomen de foamete majoră, în urma căreia milioane de oameni mor subnutriţi.
La două zile după execuţia Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu, RPD Coreeană a recunoscut noile autorităţi ale Frontului Salvării Naţionale şi a trimis un ajutor umanitar de 150 000 de dolari. Au fost ultimele activităţi bilaterale dintre cele două capitale. De la începutul anului 1990, niciun demnitar român nu a mai ajuns în Coreea de Nord şi niciunul nord- coreean în România. Nu s-au mai semnat niciun fel de tratate, convenţii, acorduri sau documente bilaterale. Cu excepţia unui Acord între cele două ţări, din 2002, prin care RPD Coreeană recunoştea o datorie de 547.000 de dolari către România, din perioada comunistă, şi a unui Protocol guvernamental, semnat la Phenian, în 2011, de însărcinatul cu afaceri al Ambasadei României şi un viceministru nord- coreean de Externe, privind anularea unor documente bilaterale şi râmânerea în vigoare a altora.
Invitat să prezinte un punct de vedere în legătură cu datoria nord- coreeană, ambasadorul acestui stat la Bucureşti notifica, în 2008, că ţara sa nu are capacitatea de a realiza producţie pentru export din cauza lipsei de finanţare şi că dacă ar exporta mărfuri în România în contul datoriei s-ar ajunge la situaţia de a nu mai se mai putea finanţa în continuare producţia internă. Este vorba, repetăm, de 547.000 de dolari…
Nici nu este de mirare: în anii 90 şi la începutul anilor 2000, câteva milioane de nord coreeni au murit de pe urma foametei din ţară şi a închiderii a aproape tuturor capacităţilor de producţie, urmare a schimbării politicilor comerciale ale R.P. Chineze şi Rusiei faţă de Phenian. Abia în 2011 s-a renunţat la Tratatul de prietenie şi colaborare între România şi RPD Coreeană, semnat de Nicolae Ceauşescu şi Kim Ir Sen, la 26 mai 1975, la Acordul privind colaborarea în domeniul turismului (1978) şi la cel privind cooperarea în domeniul folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice. Dacă nu ştiaţi, între cele două ţări au rămas în vigoare un Acord de colaborare culturală (semnat în 1956) şi unul privind transporturile aeriene civile (din 1978), deşi la Phenian nu aterizează decât două avioane pe săptămână: cel de la Moscova şi încă unul, de la Beijing.
Chiar şi Ministerul de Externe al României recunoştea că între cele două state nu mai există contacte politice de niciun fel, că este o „lipsă totală de dialog” şi că „Ambasada RPD Coreene la Bucureşti are o conduită cât se poate de rezervată, pe toate planurile, supusă constrângerilor de la Phenian”. Într-un document înaintat Parlamentului, la 30 martie 2015, ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, nu lăsa să se ivească nicio rază de optimism în legătură cu acest aspect:”RPD Coreeană a înregistrat începând din anul 2010 o deteriorare a situaţiei economico- financiare, confruntându-se cu dezechilibre valutare majore, odată cu reforma monetară adoptată de guvernul comunist, care a condus la o inflaţie foarte mare, cu efecte tragice asupra nivelului de trai al populaţiei”. Cu toate acestea, cele două reprezentanţe diplomatice au rămas deschise.
În capitala comunistă nord- coreeană funcţionează în momentul de faţă doar 24 de reprezentanţe diplomatice, dintre care şapte din state ale Uniunii Europene (Marea Britanie, Germania, Suedia, Bulgaria, Cehia, Polonia şi România). Într-o astfel de ţară sigilată, fără comunicaţii cu exteriorul (poştă, Internet, telefonie fixă sau mobilă, televiziune prin satelit), diplomaţii străini sunt obligaţi să îşi facă aprovizionarea din China pentru că la Phenian nu există magazine iar în acelea speciale, foarte puţine, nu se pot achiziţiona alimente, mobilier, birotică, îmbrăcăminte, articole de uz cotidian casnic. Un însărcinat cu afaceri al României în Coreea comunistă, Adrian Bianu, declara recent că relaţia cu autorităţile de acolo nu este deloc una uşoară. De exemplu, există legi pe care diplomaţii nu au voie să le citească, fiind secret de stat. „Cum poţi să respecţi ceva când nici măcar nu eşti lăsat să citeşti legea?” se întreba reprezentantul român.
Activitatea Ambasadei României la Phenian, în lipsa vreunui aspect, chiar minor, în relaţiile bilaterale, se rezumă la reprezentarea rotativă a intereselor UE, la organizarea unei secţii de votare (când au loc alegeri parlamentare, prezidenţiale sau europarlamentare) sau la primirea de notificări din partea organelor de partid şi de stat ale RPD Coreene privind iminenţa unui atac asupra Coreei de Sud şi SUA. În aprilie 2013, spre exemplu, guvernul RPD Coreene a solicitat Ambasadei României să aibă în vedere evacuarea personalului (12 membri) deoarece ţara se pregătea pentru o declaraţie de război la adresa statului sud- coreean. Diplomaţii români au refuzat să se evacueze, războiul nu a mai venit iar azi, de la începutul anului şi până la 30 iunie 2015, Ambasada de la Phenian este purtătoare de cuvânt a intereselor UE în statul comunist. Cum nu există niciun fel de schimburi politice, diplomatice, culturale iar relaţiile comerciale sunt periferice (în majoritatea anilor, chiar inexistente), nu este limpede care ar fi motivul deciziei Bucureştilor de a rămâne în statul comunist coreean cu o ambasadă rezidentă. Poate ar fi o explicaţie: 2014 a fost anul de vârf al schimburilor comerciale bilaterale, cu o sumă de 90 de milioane de euro, din care exporturile româneşti au valorat mai bine de 85 de milioane, constând în ţigări produse de o fabrică chinezească, iar importurile din Coreea de Nord au ajuns la 5 milioane de euro (piese auto, cauciuc vulcanizat şi sticlă). Un alt avantaj mai este şi acela că imobilul Ambasadei de la Phenian este proprietatea statului român, fiind construit în anii 80, deci nu costă mai nimic.
Nici Ambasada RPD Coreene la Bucureşti nu are vreo activitate vizibilă. Vreme de aproape două decenii, diplomaţii nord coreeni erau primiţi la Bucureşti de către oficialităţi doar cu ocazia prezentării scrisorilor de acereditare sau în vizitele de rămas bun. Nu s-a consemnat, după 1990, nicio iniţiativă a acestei reprezentanţe diplomatice, nu există nicio firmă nord coreeană în România, nici turişti nu au venit vreodată după 1990. Nu au existat nici schimburi culturale sau de grupuri profesionale iar obţinerea unei vize de intrare în statul comunist, prin intermediul ambasadei, se dovedeşte o întreprindere aproape imposibilă. De la începutul anului 2015, noul ambasador al RPD Coreene, Ri Kwang Il, a reuşit o adevărată performanţă, fiind primit, între alţii, de Sorin Dimitru, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a municipiului Bucureşti şi de Petru Filip, preşedintele Comisiei de politică externă a Senatului. Diplomatul a afirmat, la Camera de Comerţ, că ţara sa ar fi orientată către încurajarea investiţiilor străine în industrie, agricultură şi pescuit, fără a da detalii cum ar putea să se întâmple aceste lucruri într-o ţară în care politicul nu respectă nicio obligaţie faţă de libertate, lege internaţională şi comunicare cu exteriorul. La Senat, nord coreeanul a reiterat dorinţa de a se revigora schimburile economice bilaterale deşi este bine ştiut că, în momentul de faţă, RPD Coreeană nu mai produce aproape nimic. Un moment de-a dreptul ieşit din comun s-a petrecut la un Institut de Relaţii Internaţionale şi Cooperare, din Bucureşti, tot în primăvara acestui an, unde un Anton Caragea, primindu-l pe noul diplomat comunist de la Phenian, a reuşit să emită cea mai năstruşnică declaraţie despre relaţiile dintre România şi RPD Coreeană din ultimul sfert de secol: „relaţia dintre statele noastre trebuie să fie un exemplu pentru relaţia dintre România şi zona Extremului Orient”. Or fi funcţionat, acolo, won-ii nord -coreeni?
Menţinerea reprezentanţei diplomatice la Phenian şi existenţa unei ambasade a RPD Coreene la Bucureşti sunt moşteniri ale regimului totalitar comunist. Ce înseamnă prezenţa lor, astăzi, în relaţiile diplomatice bilaterale fără niciun obiect, rămâne o necunoscută. Ce face România cu legătura cu Coreea comunistă este o întrebare fără răspuns.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
