Politica Justiției sau Justiția politicii
Lipsită de mai bine de jumătate de an de crize politice, România cunoaşte de câteva zile intense polemici. Mariana Rarinca este cea care a început să împartă, nu neapărat în proporţii egale, spaţiul de discuţie şi este numele care a coagulat masa critică anti-justiţie din societate. De cealaltă parte, prim ministrul Victor Ponta a devenit primul şef al Executivului de la Bucureşti, în mai bine de un secol şi jumătate de istorie, urmărit penal. Justiţia acuză interferenţe de neacceptat ale politicului în independenţa sa în vreme ce clasa politică reclamă intervenţia Justiţiei în raporturile dintre partide. Şi totul a culminat în ziua în care PNL a depus o moţiune de cenzură la adresa guvernului, prim ministrul Ponta a fost pus oficial sub urmărire penală iar preşedintele Iohannis i-a cerut demisia. Camera Deputaţilor a refuzat ridicarea imunităţii prim ministrului, invocându-se, chiar, premisele unei lovituri de stat. În paralel, Livia Stanciu a atacat direct acest vot, considerând că legea nu este egală pentru toţi. Un război cu protagonişti bine definiţi.
Muschetarii doamnelor Stanciu şi Kovesi, din spaţiul public, mass- media şi din politică, susţin că achitarea Marianei Rarinca este o dovadă că justiţia funcţionează şi că cele şase luni de arest preventiv nu prea au importanţă atâta vreme cât procesul a fost corect şi cât mai există şi posibilitatea obţinerii de daune materiale şi morale. Aceleaşi voci atrag vârtos atenţia că nu este igienică discutarea deciziilor judecătoreşti, nici a spectacolului cu cătuşe şi mascaţi din fiecare dimineaţă pentru că, în felul acesta, s-ar afecta independenţa acestei puteri a statului. Klaus Iohannis vorbea chiar despre greşeala de a analiza pauşal deciziile. Cei mai intransigenţi adepţi ai acestei tabere solicită solidaritate întru apărarea Justiţiei fără a fi clar cum poate face opinia publică acest lucru fără a interfera bunei măsuri a judecăţii proceselor. Nimeni din acest grup nu poate lesne explica cum arestul preventiv a devenit o regulă şi nu o excepţie, cine răspunde pentru achitările de după spectacolul matinal din faţa DNA şi nici dacă nu cumva declaraţia Liviei Stanciu potrivit căreia ÎCCJ ar avea drept aliat DNA nu a fost de natură să afecteze credibilitatea acestei puteri în stat. Rezultatele remarcabile, istorice, din ultima vreme, prin care elita politică, administrativă şi financiară a României a fost zguduită din temelii de pe urma proceselor demarate pot fi puse serios în pericol de lipsa unor reacţii publice din partea reprezentanţilor Justiţiei ori de câte ori deciziile, finale sau nu, provoacă rumori publice. Din păcate, o Opoziţie politică penibilă şi lipsită de proiecte, ajunsă în Parlament aproape exclusiv eforturilor PSD, îşi asumă constant, public, discursul de singura deţinătoare a capacităţilor de a discerne, juridic, între Bine şi Rău. O eroare care va lovi implacabil instituţiile Justiţiei dacă afilierea PNL cu Dreptatea va continua pentru că Justiţia are serios de recuperat de pe urma lungului şi funestului concubinaj cu decidenţii politici şi financiari. Rezultatele acestei legături sunt potentaţii de astăzi, cu averi pe care nimeni nu le poate explica şi care, ani în şir, au fost protejaţi de magistraţi şi procurori.
Masa critică anti- Justiţie are la vârf importanţi oameni politici ai momentului şi voci la fel de puternice din spaţiul public. Recrudescenţa politicului din această zonă vine pe fondul nu doar al unor erori judiciare- care se pot discuta în opinia publică atâta vreme cât România este o democraţie constituţională validă- ci, mai ales, al aroganţei şi lipsei de strategie de comunicare cu care vîrfurile Justiţiei privesc spaţiul public. Simplele sondaje de opinie privind încrederea în DNA, spre exemplu, nu ar trebui să asigure o astfel de conduită. Declaraţiile preşedintelui Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, în spatele cărora s-au raliat politicieni mai puţin curajoşi, au dat semnalul declanşării unui război de uzură, în care Parlamentul, şi clasa politică, au decis că se poate ieşi la atac. Vreme îndelungată instituţia Legislativului a fost demonizată în spaţiul public iar încrederea, niciodată prea mare, în activitatea ei s-a prăbuşit. Totuşi, niciun stat democratic nu poate funcţiona fără măsura corectă între instituţiile statului iar preeminenţa uneia dintre ele, fie şi a Justiţiei, aduce grave atingeri funcţionării pe baze constituţionale a întregii societăţi. Eliminarea corupţiei din mediul politic şi administrativ este salutară dar colaborarea instituţională este obligatorie pentru o societate sănătoasă şi normală. Anunţul urmăririi penale a prim ministrului Victor Ponta a condus la declanşarea unei bătălii cu mize imense între Justiţie şi Politic. Intervenţia directă a ministrului Justiţiei şi ameninţarea cu dosare penale a liderilor PNL este fără precedent. Dar totul este în logica desfăşurărilor de forţe pe care România le cunoaşte de o bună bucată de vreme. Arestările de dimineaţă şi deliciul mass- mediei pentru evoluţiile din faţa uşii glisante a DNA, laolaltă cu intransigenţa unor purtători de opinii în a refuza că există măcar neclarităţi judiciare, au condus la o reacţie fără precedent a clasei politice.
Instituţia Justiţiei este doar una dintre cele trei puteri ale statului, plătită din bani publici precum şi celelalte, şi are obligaţia, de câte ori este nevoie, de a explica când apar nelămuriri. Precum această zi de vineri, 5 iunie 2015, când voci politice susţin că declanşarea urmăririi penale la adresa lui Victor Ponta este o urmare a declaraţiilor publice ale acestuia, în care amintea abuzurile din justiţie, şi a raporturilor de putere cu Opoziţia şi cu locatarul de la Cotroceni. Nicio instituţie a statului nu este încarnată de o singură persoană sau de un grup: acest lucru era valabil până în 1989 când statul român însemna exclusiv Nicolae Ceauşescu şi, tot mai adesea, soţia sa, Elena. Prin urmare, nici Justiţia nu înseamnă Livia Stanciu sau Codruţa Kovesi iar politica românească nu se va sfârşi cu Victor Ponta.
Conflictul major dintre politic şi justiţie s-a declanşat. Eroarea celor care împart dreptatea ţine de impotenţa gestionării unor situaţii delicate, chiar dacă tehnic explicabile. În aceeaşi măsură, lipsa leadership-ului actual în politica românească, în oricare dintre partide, poate fi o bună şansă pentru un alt început. Dar nu va fi, cu certitudine.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
