Cu o zi înaintea referendumului din Grecia, cotidianul cu cel mai mare tiraj din Germania, „Bild”, publica rezultatele unui sondaj printre 200.000 de cititori. Aproape 90% dintre ei se declarau categoric împotriva acordării oricărui tip de ajutor suplimentar Greciei. „Cetăţenii germani nu vor să mai sprijine puturoasa Grecie cu alte câteva miliarde” era concluzia editorialului care însoţea cifrele. Iar mesajul celor de la „Bild” este cât se poate de clar: „voi, grecii, sunteţi un popor mândru. Dar oamenii mândri nu trebuie să trăiască pe spinarea altora”.
A doua zi, pe 5 iulie, în Grecia se desfăşura un referendum organizat de guvernul radical al Syriza în legătură cu opţiunea cetăţenilor faţă de continuarea sau nu a relaţiei dintre guvernul de la Atena şi creditorii internaţionali. Un exerciţiu democratic, fără dar şi poate, dar care nu avea o miză, alta decât configurarea imaginii prim ministrului Alexis Tsipras şi a eforturilor sale revoluţionare. Aceasta pentru că din 25 iunie organismele financiare res-ponsabile anunţaseră public încetarea acordurilor de plăţi şi amânarea sine die a tranşei de 7 miliarde de euro împrumut. 61% dintre greci au votat, evident, în favoarea guvernului şi „oxi” („nu”) relaţiei considerate obediente cu instituţiile care au alimentat ţara cu peste 200 de miliarde de euro în ultimii cinci ani. Un succes politic ameţitor pentru guvernul de la Atena dar un început de drum care definea adevărata dramă a Greciei. După 5 iulie, îndeosebi, a devenit evidentă o fractură imensă de percepţie între o bună parte a opiniei publice europene şi societatea greacă.
Dincolo de entuziasmul popular din piaţa „Syntagma”, din centrul capitalei, în băncile din Grecia nu mai sunt bani. Restricţionarea severă a retragerilor, impusă în ultima săptămână din iunie, a afectat serios afacerile private, comerţul, turismul şi viaţa cotidiană. În doar zece zile de la impunerea plafoanelor de retragere a banilor, consumul grecilor a scăzut cu 70%. Dezbaterile europene despre retragerea ţării din zona monedei euro au devenit din ce în ce mai serioase şi, pentru prima dată, au apărut şi calcule reci. În definitiv, Grecia reprezintă abia 3% din PIB Eurozonei iar aproape 85% din datoria statului este repartizată instituţiilor publice. Practic, impactul retragerii ar fi mai degrabă politic şi instituţional, decât unul economic şi financiar.
Fantoma drahmei greceşti este, în realitate, o dramă: nimeni nu poate garanta că revenirea la moneda naţională ar atenua şocul crizei şi nici că se pot extrage soluţii financiare miraculoase. Devalorizarea monedei naţionale, chiar masivă, ar conduce la o scădere şi mai abruptă a nivelului de trai şi la o radicalizare fără precedent a opţiunilor politice. Analişti de la Atena, precum editorialistul Alexis Papachelas de la influentul cotidian „I Kathimerini”, vorbesc chiar despre un şantaj emoţional în relaţia dintre Syriza şi majoritatea afectată de necazurile crizei: ” Faptul că alegătorii au adus la putere un politician ca Tsipras arată că unele instituţii sau unii actori-cheie au comis greşeli fatale. Tsipras este conştient de asta şi exploatează disperarea oamenilor, estimând că o mare parte dintre ei este dispusă să accepte totul- chiar şi o întoarcere la drahmă”. Totuşi, realitatea a bătut ideologia atâta vreme cât şeful Executivului de la Atena a recunoscut, înaintea reuniunilor europene ale miniştrilor de Finanţe şi şefilor de stat sau de guvern, că el nu a primit din partea alegătorilor mandatul de a declanşa Grexit. Tsipras şi-a luat şi măsuri de precauţie incompatibile, practic, cu sloganurile coaliţiei pe care o conduce: a obţinut un punct de vedere ferm de la Washington în favoarea negocierilor şi a unei soluţii de compromis. Cu alte cuvinte, SUA s-au implicat în favoarea Atenei.
La 25 ianuarie Syriza a obţinut o victorie previzibilă după o ascensiune rapidă. Peste 35% dintre alegători au considerat că alianţa de extremă stânga este opţiunea de a ieşi din situaţia complicată în care se găseşte ţara. Rata şomajului depăşeşte 26% iar în rândul tinerilor, inclusiv al celor cu o diplomă universitară, trece de 50%. De cinci ani, pensiile au fost tăiate cu mai bine de 40% în vreme ce datoria publică a statului elen este echivalentă azi cu 180% din PIB iar organismele financiare internaţionale, sprijinite de Germania, au acordat Atenei un împrumut urgent de 240 de miliarde de euro. Datoria externă a Greciei trece de 320 miliarde de euro. Fără transferurile de bani din partea Uniunii Europene, statul ar înceta să funcţioneze instituţional în câteva zile. Coaliţia de esenţă marxist- radicală este purtătoarea de cuvânt a unor generaţii pierdute, eşuate social şi profesional, Tinerii, în special, dar şi clasa de mijloc, nu găsesc soluţii imediate în societate şi pe piaţa muncii. Sprijinul masiv pentru Syriza, reflectat şi de votul din 5 iulie, pare logic: guvernele succesive, socialiste şi conservatoare, au condus ţara spre o situaţie aproape fără ieşire.
Stânga radicală grecească joacă drama drahmei cu o pasiune care a lăsat Europa în cumpănă în ultima jumătate de an până într-acolo încât 16 din cele 18 state ale Eurozonei au confirmat, mai mult sau mai puţin oficial, că nu ar avea o problemă cu plecarea Greciei. Drama aceasta, cu Alexis Tsipras în rol principal, este menită, fără dar şi poate, să salveze onoarea Syrizei, care nu se poate ţine de promisiunile exuberante făcute în campania electorală de la începutul anului. Guvernul de la Atena îşi doreşte reluarea raporturilor financiare cu „teroriştii” europeni dar în condiţii politice şi de imagine care să nu îi afecteze credibilitatea şi care să îi susţină primatul asupra celor două partide politice tradiţionale: Noua Democraţie (conservator) şi PASOK (de stânga).
Recursul la corupţia, incompetenţa, apetitul liderilor care au condus la Atena până în 2015, vreme de mai bine de trei decenii, este cât se poate de plauzibil. Stânga tradiţională, PASOK, sub dominaţia familiei Papandreu, a reconfigurat Grecia după reinstaurarea democraţiei şi, apoi, abdicarea regelui Constantin al II-lea (1973). Din 1981, profitând de o situaţie geopolitică oarecum importantă dar şi de slăbiciunile Occidentului, Grecia a asimilat sume imense de bani fără să accepte condiţii. Socialiştii greci, mult mai apropiaţi de comunism decât de social- democraţie, au cumpărat o clientelă politică şi financiară stufoasă, bine determinată în a susţine politicile guvernamentale. Acest lucru s-a întâmplat în timp, cu mare grijă pentru imagine şi bunăstarea aparentă (de ar fi de amintit doar dezastrul financiar legat de organizarea Olimpiadei din 2004).
În respectul acestui adevăr istoric, Alexis Tsipras a ţinut să sublinieze ferm, sub cupola Parlamentului European, că vina datoriilor greceşti nu aparţine Syriza: „timp de ani de zile diferitele guverne din Grecia au creat un stat bazat pe clientelism, un stat în care corupţia a fost permisă şi un stat în care au existat conflicte de interese între puterea economică şi puterea politică şi nu au fost luate măsurile necesare pentru a frâna evaziunea fiscală a celor mai bogaţi”.
Capitularea Greciei a venit, oarecum, simplu, după exerciţiul de imagine pe care Alexis Tsipras l-a comandat prin referendumul din 5 iulie. Săptămâna aceasta Atena trebuie să plătească nu mai puţin de 3 miliarde de euro către Banca Centrală Europeană iar ţara se îndreaptă abrupt spre blocaj. Nu mai puţin de 53 de miliarde de euro sunt necesari urgent pentru supravieţuire: atâta ar costa plata datoriilor şi cheltuielile curente imediate. Planul de măsuri prezentat de guvern, şi votat de Parlamentul de la Atena, a fost conceput în acord cu ceea ce europenii au solicitat anterior. Reformele asumate vor aduce Greciei economii de aproape 13 miliarde de euro şi îi pot garanta împrumuturi masive pentru supravieţuirea ca stat. Toate aceste decizii nu reprezintă, însă, nimic altceva decât chiar ceea ce grecii au respins masiv prin referendum.
Capitularea lui Alexis Tsipras în faţa austerităţii va avea, cel mai probabil, un impact electoral pentru foarte vocalele formaţiuni extremiste, anti-sistem, din Spania şi Franţa, care se pregătesc pentru alegeri. Eşecul Greciei în a găsi calea de a evita un compromis cu instituţiile europene este unul important şi, de acum, ne aşteptăm la efecte devastatoare asupra popularităţii Syriza şi a prim ministrului. Decizia Europei de a ajuta, din nou, Grecia înseamnă evitarea falimentului. Rămâne de văzut dacă societatea greacă va înţelege acest efort comun şi îl va respecta ca atare.
Dar, mai mult, este de urmărit cum o formaţiune anti-sistem, precum Syriza, se transformă, încet şi sigur, într-un guvern ca oricare altul de pe continent.
Adică, fără să mai apeleze la şantajul cu drame şi drahme.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
