Atunci când în februarie 2014 începuse să devină clar că forțele armate ale Federației Ruse care staționau la Sevastopol pregăteau o intervenție prin care să își asigure controlul asupra peninsulei Crimeea, singurii care au avut curajul să se împotrivească deschis au fost tătarii crimeeni. Nu era pentru prima dată când aceștia se dovediseră a fi mai „ucraineni decât ucrainenii”. Încă de la declararea independenței Kievului în 1991, tătarii crimeeni au fost cei mai mari susținători ai rămânerii peninsulei în granițele ucrainene și ai parcursului european și nord-atlantic pentru fosta republică sovietică desprinsă din URSS.
Locuitori indigeni ai peninsulei, urmași ai Hoardei de Aur și ai Hanatului Crimeii, state care au controlat Crimeea din secolul al XIII-lea până în secolul al XVIII-lea, tătarii crimeeni au fost de-a lungul istoriei principalul obstacol pentru Imperiul Rus, apoi URSS, în efortul de a controla bazinul pontic. Raționamentul care i-a făcut pe ruși să perceapă ca pe o amenințare prezența tătărească în Crimeea a fost unul simplu: tătarii crimeeni erau locuitorii băștinași ai peninsulei, putând oricând revendica teritoriul pe care îl stâpâniseră timp de secole, iar apropierea lor religioasă, culturală și lingvistică cu Turcia, aflată pe țărmul opus al Mării Negre, în perioada Războiului Rece în tabăra adversă, ar fi putut oricând să îi transforme într-o minoritate nesigură.
Pentru a rezolva această problemă, atât țarii, cât și secretarii generali sovietici, au luat o serie de măsuri care au urmărit două obiective principale: rescrierea istoriei regiunii omițând prezența tătărească și schimbarea raportului demografic din zonă. Imediat după anexare, încă din 1783, Ecaterina a II-a a rusificat localitățile fostului hanat. Numele alese nu au fost întâmplătoare, chiar dacă în unele cazuri ele nu aveau nici o legătură cu zona respectivă. Ca parte a aşa-numitului „proiect grecesc”, țarina a ales nume elene pentru așezările crimeene. Astfel, spre exemplu, nou înființatul port care avea să devină cel mai important punct strategic rusesc la Marea Neagră, Sevastopol (în greacă „orașul glorios”), primea un nume care amintea de titlurile purtate de împărații romani și bizantini. De asemenea, pentru a crea ideea că zona are o istorie mult mai veche și că prezența tătarilor a reprezentat doar un episod pasager, unitatea administrativă în care era inclusă Crimeea era Taurida, amintind de anticii taurizi, de altfel o denumire folosită în Antichitatea greacă.
În paralel cu această „rescriere” a geografiei au fost distruse și urmele civilizației tătărești: geamii, palate, cimitire. Un singur palat al hanilor a rămas în picioare: Hansaray din Bahcesaray. Legenda spune că palatul a fost salvat de poetul național rus, Aleksandr Pușkin, care, impresionat de povestea „Fântânii lacrimilor” din Hansaray, a scris poezia „Fântânii din Bahcisaray”.
În procesul de eliminare a identităţii tătare a peninsulei, un aspect pe care țarii l-au favorizat tot timpul a fost emigrarea tătarilor crimeeni. Potrivit istoricului Kemal Karpat, în perioada 1783-1922, numărul celor care au plecat din Crimeea spre Imperiul Otoman este de aproximativ 1.800.000. Chiar dacă prezența tătarilor în Dobrogea este atestată încă din secolul al XIII-lea, formarea comunității tătărești din teritoriul dintre Dunăre și Mare este o consecință directă a acestor valuri de emigrare. În ciuda acestui exod, tătarii crimeeni nu și-au uitat teritoriile natale, în mentalul colectiv, Crimeea fiind mereu „Insula Verde” (Yeșil Ada), paradisul pierdut al tătarilor. Pentru a umple golurile lăsate de tătarii siliți să plece au fost aduși coloniști ruși sau populații creștine din Balcani și Europa Centrală.
Chiar dacă după 1917 locul unui stat a cărui ideologie s-a bazat pe ortodoxie, autocrație și naționalism a fost luat de unul care promitea în teorie egalitatea de clasă și recunoștea dreptul națiunilor la autodeterminare, în fapt, secretarii Uniunii Sovietice nu numai că au urmat aceleași obiective față de tătarii crimeeni pe care le formulaseră și țarii, ba chiar au încercat să rezolve definitiv această problemă.
Astfel, sovieticii nu s-au mulțumit să lase în paragină monumentele tătărești, ci au găsit soluții mult mai ingenioase. Spre exemplu, una dintre cele mai importante instituții de învățământ superior din lumea islamică, Zincirli Medrese, înființată de Mengli Giray în 1500, a fost transformată în 1939 în spital de nebuni. Tot așa, singura operă a celebrului arhitect Mimar Sinan rămasă în Crimeea, moscheea hanului de la Kezlev, azi Ievpatoria, construită în 1552, a fost transformată inițial în grajd pentru porci, iar din 1970 într-un muzeu al ateismului.
Totuși, sovieticii nu s-au mulțumit să rusifice peninsula Crimeea. Autoritățile de la Moscova au fost tot timpul în căutarea unei soluții finale în problema tătărească. Ea a fost găsită de către Stalin, care la 18 mai 1944 a ordonat ca toți tătarii din peninsula Crimeea să fie deportați spre Asia Centrală, Siberia și Urali. Jumătate dintre cei deportați au murit. Celor rămași în viață nu li s-a mai recunoscut existența etnică, ei fiind asimilați fie populațiilor din Asia Centrală, fie tătarilor din Kazan. Această politică a URSS a fost impusă și dincolo de granițele sale, în zonele pe care le putea controla. Astfel, tătarii din Dobrogea, urmașii emigranților din Crimeea, au fost nevoiți să învețe în primii ani ai regimului comunist ca limbă maternă tătara de Kazan, pe care aproape că nu o înțelegeau.
În ciuda acestor dificultăți, tătarii crimeeni, aflați în locurile de exil, nu au încetat să spere să se întoarcă în patria lor, „Yeșil Ada”, Crimeea. După îndelungi eforturi și o luptă pașnică de aproape 50 de ani, acestora li s-a permis să intre în Crimeea. Dar de data aceasta s-au văzut puși într-un context cu totul diferit. În 1991 U.R.S.S. s-a destrămat, Crimeea revenind Ucrainei.
Cu toate acestea, problemele tătarilor crimeeni nu s-au terminat. De data aceasta erau nevoiți să se confrunte cu autoritățile ucrainene care vedeau în tătari niște dușmani și nu aliați. Asta în ciuda faptului că tătarii crimeeni nu avuseseră niciodată revendicări teritoriale și cereau doar să li se permită revenirea în teritoriile lor natale. Această politică a continuat cu toate că tătarii crimeeni au arătat în nenumărate rânduri că sunt loiali autorităților de la Kiev. Cel mai bun astfel de exemplu este perioada 1994-1995, când la conducerea Crimeii s-a aflat Iuri Meșkov, politician pro rus, care a promovat unirea penisulei cu Federația Rusă. Atunci tătarii au fost principalul aliat al Kievului împotriva lui Meșkov, eforturile lor făcând ca planurile unioniste să eșueze.
Cu această experiență bogată în ceea ce privește politicile Moscovei și dezamăgire față de atitudinea Kievului, tătarii crimeeni au susținut Euromaidanul și s-au opus în februarie 2014 intervenției ruse din Crimeea. Cu alte cuvinte, între două rele, au fost nevoiți să aleagă răul cel mai mic.
Pe 26 februarie 2014, la Simferopol, într-o încercare de a împiedica anexarea Crimeii de către Rusia, Meclisul Național al Tătarilor Crimeeni, organul reprezentativ al tătarilor din peninsulă, a organizat un miting la care au participat 10.000 de tătari crimeeni. În același timp, organizațiile pro ruse au strâns și ele 3 – 4.000 de persoane pentru a susține anexarea. În cele din urmă, „omuleții verzi”, cu acordul tacit al instituțiilor crimeene, au preluat controlul peninsulei.
Vladimir Putin, la fel ca predecesorii săi, știa foarte bine că principala problemă în preluarea controlului Crimeii o reprezentau tătarii crimeeni. Inițial, Putin a făcut o serie de promisiuni reprezentanților tătarilor. Președintele Federației Ruse l-a sunat personal pe Mustafa Abdulcemil Kirimoglu, liderul tătarilor crimeeni, și i-a promis că în Crimeea subordonată Moscovei tătara crimeeană va deveni limbă oficială, denumirile geografice își vor recăpăta numele tătărești și va fi sprijinită întoarcerea celor aflați încă în locurile unde fuseseră deportați în 1944. Kirimoglu nu a fost convins de aceste promisiuni și l-a refuzat pe liderul rus, spunându-i că promisiunile sale sunt normale, dar se pot îndeplini doar respectând normele și legislația internațională, în niciun caz prin anexarea peninsulei.
De altfel, imediat după așa zisul referendum din martie 2014 prin care Rusia a încercat normalizarea anexării, a devenit clar că Putin nu avea de gând niciodată să se țină de cuvânt. Nu numai că cei care vor să se stabilească în Crimeea nu sunt ajutați, dar din cauza politicilor represive până în prezent 20.000 de tătari crimeeni au părăsit deja peninsula. Cei care au participat la mitingul din 26 februarie 2014 au fost arestați. Unul dintre aceștia, Ahtem Ciygoz, se află în arest din 29 ianuarie 2015. În cazuri extreme, cum este cel al tânărului Reșat Ametov, cei care s-au opus regimului au dispărut, unii fiind găsiți mai târziu morți.
Într-o proastă încercare de a simula bunăvoința față de tătarii crimeeni, au fost puse în funcții de conducere persoane care s-au declarat reprezentanți ai acestei comunități. Doar că populația tătară nu îi recunoaște. În schimb, persoane precum Mustafa Abdulcemil Kirimoglu, liderul tătarilor crimeeni, sau Refat Ciubarov, președintele Meclisului Național al Tătarilor Crimeeni, au primit interdicție de a intra în Crimeea.
În acești doi ani scurși de la anexare, perchezițiile organizate de FSB au devenit deja o rutină. De când în încercarea de a deturna atenția Occidentului de la situația din Crimeea și estul Ucrainei, Rusia a intrat în coaliția anti ISIS, motivul preferat care este invocat în percheziții a devenit „posibile legături cu extremismul religios”. Totuși, până acum nu au fost prezentate probe și, coincidență sau nu, cei vizați de percheziții sunt de fiecare dată și activiști pentru drepturile tătarilor.
În aceste condiții, la 72 de ani de când la 18 mai 1944 au fost condamnați la moarte, tătarii crimeeni sunt iar prizonieri în propria patrie. Totuși, în actualul context există mai multă speranță pentru viitor. Diaspora tătarilor crimeeni acționează deja într-un mod unitar. La începutul lunii august 2015 s-a organizat la Ankara ședința Congresului Mondial al Tătarilor Crimeeni la care au participat reprezentanți ai comunităților din întreaga lume. Acest organism își propune să apere drepturile tătarilor crimeeni. Ucraina și-a schimbat și ea atitudinea cel puțin la nivelul retoricii. Ministrul de Externe, Pavlo Klimkin, și-a cerut scuze față de tătarii crimeeni pentru politicile pe care le-au promovat oficialii de la Kiev până în prezent. De curând, Rada ucraineană a adoptat o lege prin care consideră genocid deportarea tătarilor din 18 mai 1944. Kievul mai are de făcut câțiva pași în acest sens, cel mai important fiind recunoașterea Crimeii ca Republică Autonomă a Tătarilor Crimeeni în cadrul Ucrainei.
De când și-au pierdut existența statală în 1783, tătarii crimeeni se află într-o continuă luptă pentru păstrarea identității etnice și valorilor culturale. Obligați să își părăsească teritoriul natal în perioada țaristă, condamnați la moarte de sovietici, tătarii crimeeni sunt astăzi puși la o nouă încercare existențială de către Rusia lui Putin.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
