Întâmplarea a făcut ca zilele trecute să revăd un film cu și despre profesori și elevi, este adevărat, din Statele Unite. „FreedomWriters”, pentru că despre el este vorba, spune povestea unei tinere profesoare, Erin Gruwell (interpretată de Hilary Swank), entuziastă și încrezătoare în viitorul carierei sale didactice. Numai că prima ei clasă este una cu elevi de liceu ce au grave probleme comportamentale, presărate cu accese de violență, chiar armată, copii proveniți dintre cele mai defavorizate medii sociale și loviți de problema segregației rasiale.
În plus, protagonista peliculei se confruntă și cu lipsa de cooperare și chiar de interes a conducerii liceului care îi consideră pe elevi „unteachables” (needucabili). Chiar și așa însă, tânăra profesoară reușește să treacă peste reticența și neîncrederea inițiale ale elevilor, peste obstacolele instituționale și financiare, peste problemele sociale și chiar încăierările armate din ghetouri, urmărind numai ca elevii ei să termine liceul și chiar să urmeze o fa-cultate. Este dedicată trup și suflet copiilor, lăsând în plan secund chiar și viața personală.
În același timp, într-un liceu din București, „Dimitrie Bolintineanu”, chiar în timpul examenului de Bacalaureat, câteva zeci de profesori, supraveghetori și membri ai comisiei de examinare, au fost duși la audieri, împreună cu directoarea unității, care a și primit mandat de arestare pentru 29 de zile, pentru trafic de influență și complicitate la luare de mită. La perchezițiile care s-au efectuat, s-au descoperit parfumuri, bijuterii și bani, ascunși de unii profesori în, atenție!, lenjeria intimă.
Aflat încă sub influența filmului recent vizionat și indignat pentru a mia oară de comportamentul abject al unora care îndrăznesc să se numească profesori, am zis să pun pe hârtie câteva gânduri. Am ferma convingere, confirmată de câțiva ani de activitate în învățământul preuniversitar, că cele mai grave probleme ale sistemului și slaba pregătire pe care elevii o arată la examene, sunt imputabile, în cea mai mare măsură profesorilor. Ne-am obișnuit să ascultăm lamentările acestora, să fim de acord cu revendicările lor, chiar să îi compătimim pentru situația grea în care se află ca breaslă, dar oare de câte ori activitatea lor la catedră a fost supusă unui examen critic? Ce știm despre comportamentul lor în fața elevilor, despre felul în care își fac sau nu își fac orele, des-pre pregătirea lor profesională și interesul pe care ar trebui să îl arate pentru propria perfecționare. Sunt doar câteva întrebări pe care nimeni nu le pune atunci când este să evaluăm obiectiv sistemul de învățământ. Cu riscul de a fi acuzat de idealism sau de predispoziții romantice (ca și cum idealismul sau aspirația spre mai bine ar fi o vină), cred că actualul corp profesoral românesc ar trebui să înțeleagă că școala este pentru elevi, iar nu pentru profesori cum se întâmplă, din păcate, astăzi. Aceasta înseamnă că elevul trebuie să fie în centrul atenției și preocupărilor profesorilor; gândul lor trebuie îndreptat permanent spre cele folositoare și benefice elevilor; orice ar întreprinde ei, nu trebuie să aibă alt scop – tăinuit sau mărturisit – decât acela de a servi interesul elevilor spre formarea lor ca persoane. Dascălul trebuie să fie gata de sacrificii, de renunțare la propriul confort și la propriile ambiții, de a înfrunta absurdități legislative, cutume sau piedici instituționale, adversități și invidii personale, numai pentru a fi, cu adevărat, un profesor care își face datoria cu responsabilitate față de elevii încredințați lui. Cu mâhnire m-am convins, în modul cel mai direct posibil, că lucrurile nu stau deloc așa în școala românească.
Am fost de-a dreptul șocat să aud pe unii spunând că profesorii sunt împinși să accepte banii oferiți de elevi ca mită – așa cum s-a întâmplat acum câteva zile și așa cum se întâmplă în zeci de școli și licee din țară – din cauza salariilor mici pe care le au. Las de-o parte faptul că raportat la nivelul de NEmuncă pe care îl depun, la dezinteresul și lipsa de dedicație pentru meserie și elevi, la absența oricărei urme de responsabilitate pentru formarea tinerilor, deci luând în calcul toate acestea, salariile profesorilor nu sunt chiar așa mici. Desigur că discuția este mai largă și trebuie avute în vedere și alte aspecte, precum situația economică pe care o traversăm sau nivelul salarial în alte domenii, mult mai solicitante. Însă, profesorii noștri, deși se consideră intelectuali, preferă să ignore aceste argumente, aceasta în cazul fericit în care rafinamentul lor intelectual le permite să înțeleagă astfel de raționamente. Dar problema nu este aceasta, ci faptul că mi se pare de neacceptat ca frustrările lor salariale să le afecteze ținuta și, mai ales, prestația în fața elevilor. Aceștia din urmă nu au nicio vină pentru sărăcia materială (ca să nu a-mintesc și de cea spirituală) a profesorilor și au dreptul la o educație de calitate.
Lipsurile și metehnele așa-zișilor dascăli din școala românească sunt multe și greu de contabilizat în întregime, dar măcar câteva reclamă menționarea lor. Foarte grav mi se pare tratamentul preferențial, discriminarea elevilor în funcție de mediul social din care provin, de bunăstarea familiei și înzestrarea intelectuală. O astfel de atitudine ar trebui sancționată nu doar disciplinar, administrativ (a se citi ignorată), ci pecuniar și, în funcție de gravitate, penal. Toți elevii trebuie să primească șanse egale în fața profesorilor și a sistemului ca întreg. Cei cu performanțe slabe nu trebuie ignorați, ci motivați; cei cu probleme sociale nu trebuie ostracizați, ci chemați și apropiați. Profesorul trebuie să manifeste înțelegere, să fie capabil de empatie; nu poți cere unui copil aflat încă în plină formare emoțională să fie o persoană acasă și cu totul alta la școală, să se deli-miteze de probleme, să nu fie afectat. Printre altele și aceste probleme îl definesc ca om, ca persoană întreagă, deplină.
Mai există tentația, la unele școli și licee, de a vedea prestigiul unității, dotările moderne și bunăstarea materială ca scopuri în sine, ele monopolizând atenția și eforturile conducerii și ale profesorilor. Într-o oarecare măsură și aceasta este o explicație pentru fraudele care au loc la examenele naționale. Desigur, toate cele de mai sus sunt importante, dar sunt secundare față de principalul obiectiv al școlii, cel cu adevărat esențial, de formare a elevilor. În zadar angrenajul sistemului funcționează ca uns, spațiile de învățământ sunt ultramoderne și excelent dotate dacă ele produc indivizi mutilați sufletește, consumatori care să socializeze, să se integreze și nu persoane întregi, conștiințe.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
