În Ajunul Crăciunului creştin 2018, prim-ministrul israelian Beniamin Netanyahu a propus iar Knesset-ul (Parlamentul israelian) a votat în unanimintate dizolvarea actualului Legislativ şi organizarea de alegeri parlamentare anticipate la 9 aprilie.
Sfârşitul actualei legislaturi parlamentare era luna noiembrie 2019.
Guvernul Netanyahu rămăsese cu o majoritate de un singur vot în Parlament (61 din cele 120) şi era improbabilă votarea legii privind încorporarea în armată a evreilor ultrareligioşi, text contestat atât de opoziţia de stânga, cât şi de partidele religioase din coaliţia aflată la putere.
De trei decenii, alegerile parlamentare din Israel sunt organizate anticipat: ultima dată când s-au desfăşurat la termenul de patru ani a fost în 1988.
Israelul este singura democraţie a Orientului Apropiat şi Mijlociu, un stat cu o dezvoltare economică, financiară şi tehnologică de invidiat în ultimele decenii iar Beniamin Netanyahu domină detaşat viaţa politică din această ţară. Liderul partidului conservator Likud este prim-ministru neîntrerupt din 2009, fiind singurul şef de guvern care a fost ales consecutiv de trei ori. Netanyahu a mai deţinut funcţia de prim-ministru şi între 1996 şi 1999, fiind din acest punct de vedere aproape egalul Părintelui Statului Israel, David Ben Gurion.
De ce merge Israelul la urne pe 9 aprilie?
Pentru că demisia ministrului Apărării, Avigdor Lieberman, la mijlocul lunii noiembrie 2018, a anulat şansele de supravieţuire a unei coaliţii tulburate de acuzaţiile de corupţie la adresa prim-ministrului Beniamin Netanyahu şi a soţiei sale, Sara, precum şi de evenimentele extrem de fluide din vecinătatea Israelului, de ar fi de amintit doar decizia preşedintelui SUA, Donald Trump, de a retrage militarii americani din Siria.
Fostul ministru al Apărării, lider al formaţiunii politice de dreapta Israel Beiteinu, a demisionat în semn de protest faţă de ripostele pe care le-a considerat neconvingătoare la adresa formaţiunii Hamas din Fâşia Gaza. Hamas, care controlează acest teritoriu palestinian, a atacat cu rachete şi arme de foc oraşe şi localităţi rurale din Israel în luna noiembrie 2018. Lieberman a cerut public o ripostă militară adecvată şi a refuzat să accepte varianta de acţiune stabilită de Beniamin Netanyahu.
Ştirea demisiei intempestive a ministrului Apărării – un lider cheie al Israelului – a venit, conform dezvăluirilor cotidianului „Yediot Aharonot” din 15 noiembrie 2018, când Netanyahu se afla în deşertul Neghev, în kibbuţul Sde Boker, la ceremonia de comemorare a 45 de ani de la moartea lui David Ben Gurion.
Din acel moment, soarta guvernului era scrisă, fiind improbabilă supravieţuirea până la limitele legislative constituţionale, în noiembrie 2019.
Cotidianul conservator israelian „Yediot Aharonot” susţine că demisia lui Avigdor Lieberman şi cele trei acuzaţii de corupţie la adresa prim-ministrului, anunţate de procurorul general al statului, Avichai Mandeblit, au conturat decizia de dizolvare a Parlamentului şi de organizare a alegerilor anticipate. Totuşi, până acum justiţia israeliană nu a reuşit să facă lumină în această situaţie şi, prin urmare, există destule opinii potrivit cărora procurorii de caz orchestrează dosare politice.
„Am adus Israelul într-o poziţie dominantă în lume şi suntem în plină ascensiune” declara Beniamin Netanyahu cotidianului „Haaretz” a doua zi după anunţarea deciziei de dizolvare a Knesset-ului. În plus, şeful guvernului insistă că alegerile parlamentare nu vor schimba deloc configuraţia politică a Parlamentului deoarece „actuala coaliţie este, în opinia mea, şi viitoarea”.
Sondajele de opinie actuale îi dau dreptate: partidul conservator Likud are un avans considerabil faţă de principala formaţiune de opoziţie, Uniunea Sionistă, iar partidele mai mici care au construit majoritatea aduc procentajele necesare formării unei coaliţii stabile de dreapta şi după alegerile din aprilie 2019.
Unul dintre cele mai populare cotidiane ale Israelului, „Ma’ariv” (cu 100.000 de exemplare vândute zilnic, la o populaţie de peste opt milioane locuitori), a difuzat la 26 decembrie un sondaj de opinie care a reflectat soliditatea poziţiei partidului Likud, care ar obţine 30 de mandate în Knesset, din totalul de 120, adică tot atâtea câte a obţinut la precedentele alegeri, din 2015. Principalul urmăritor, partidul Yesh Atid, condus de Yair Lapid, ar obţine abia 12 locuri ( e drept, cu unul în plus faţă de 2015).
O nemulţumire publică a venit, totuşi: dinspre Casa Albă.
Publicaţia „Arutz Sheva” nota, la 24 decembrie, că anunţul alegerilor anticipate stânjeneşte în mod evident un posibil plan de pace în Orientul Mijlociu al SUA. Ceva ce preşedintele Donald Trump a şi anunţat, deja, că va fi „deal of the century”. Pentru că, din acest punct de vedere, 2019 este anul cel mai prielnic pentru o intervenţie diplomatică de amploare a Washingtonului, anul următor preşedintele Trump urmând să intre în campanie electorală pentru obţinerea celui de-al doilea mandat la Casa Albă.
„Arutz Sheva” îl citează pe Jason Greenblat, trimisul special al SUA pentru Orientul Mijlociu, care ar fi declarat unor lideri politici israelieni că „nicio parte nu va fi pe deplin satisfăcută” de proiectul lui Donald Trump. Aceasta şi pentru că, susţin alte surse israeliene, citate de postul naţional de radio, preşedintele SUA ar viza soluţia existenţei celor două state, cu o Palestină care să cuprindă teritoriul actual al Autorităţii Palestiniene, mai puţin Fâşia Gaza.
Cine ar putea decide soarta Israelului?
Beniamin Netanyahu şi partidul său, Likud, sunt favoriţii alegerilor din aprilie 2019.
Cu o experienţă de 15 ani în fruntea Executivelor de la Ierusalim, Netanyahu a mai fost ministru de Externe (2002-2003) şi de Finanţe (2003-2005) în guvernele conservatoare conduse de Ariel Sharon. În această ultimă calitate, Netanyahu a alcătuit şi implementat un plan de reformare profundă a Israelului, care să îi transforme radical economia, cu accente pe industriile de vârf, pe tehnologie, ştiinţă, educaţie, agricultură organizată computerizat şi medicină avansată. De mai bine de un deceniu, Israelul cunoaşte o dezvoltare economică fără precedent, reflectată în creşterea rapidă a veniturilor locuitorilor lui.
Este greu de crezut, în momentul de faţă, că ar putea să apară o un lider care să poată concura notorietatea premierului Natanyahu. Imaginea longevivului prim-ministru a rămas la cote extrem de ridicate tocmai din motive legate de creşterea economică istorică dar şi de stabilitatea geopolitică de care se bucură Israelul în momentul de faţă.
De anul trecut, SUA au mutat ambasada la Ierusalim, urmate de alte state. În acelaşi timp, evoluţiile din vecinătatea statului au fost gestionate cu prudenţă şi cu câştiguri până acum: în Siria şi Liban, în primul rând. Vizita oficială a lui Netanyahu în Oman (stat arab cu care Israelul nu are relaţii diplomatice) şi contactele cu alte state arabe precum Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită şi Bahrein au asigurat relaţii extrem de cordiale, deşi nu oficiale, cu liderii influenţi din lumea islamică. Iar în relaţia de confruntare strategică cu Iranul şiit, Israelul a obţinut victorii zdrobitoare, de ar fi de amintit doar aducerea la Tel Aviv a arhivei de aproape două tone de documente a planului nuclear de la Teheran.
De ceva timp, prim-ministrul Netanyahu a conturat şi un rol energetic major pentru Israel: la 20 decembrie 2018, la Beersheba, împreună cu prim-ministrul Greciei şi preşedintele Ciprului a inaugurat o alianţă a Mediteranei răsăritene care, între altele, va exploata şi exporta gaz natural din zona Haifa în Europa, Egipt şi Liban.
Liderii opoziţiei israeliene sunt numeroşi şi se află sub conducerea fostului ministru de Externe, Tzipi Livni.
Un bloc de centru-stânga ar putea prinde contur dar reuşita lui electorală ţine doar de traseul prim-ministrului Beniamin Netanyahu. Trimiterea acestuia în judecată ar putea fi singura soluţie de schimbare a spectrului politic la Ierusalim.
Lidera opoziţiei, Tzipi Livni, anunţa că ziua alegerilor parlamentare din 9 aprilie va fi „ziua în care totul se va schimba”. Lidera Uniunii Sioniste, principala formaţiune a opoziţiei, Shelly Yakimovici, susţinea şi ea că aceste alegeri „vor pune capăt lungii domnii a lui Netanyahu”. Tot la stânga, liderul formaţiunii Israel Liber, Uri Keidar, anunţa că „este şansa noastră să schimbăm această coaliţie perversă” iar unul dintre cei mai influenţi deputaţi ai Partidului Muncii, Micky Rosenthal, declara şi el că „nu tunelurile construite de terorişti, nici costul vieţii, nici rachetele Hamas ci acuzaţiile de corupţie la adresa lui Netanyahu au declanşat aceste alegeri anticipate.”
Corect diagnostic electoral dar care sunt opţiunile opoziţiei?
Se profilează numele lui Benny Gantz, comandantul militar care a condus acţiunea din Gaza în 2014, cel care ar putea aduna în jurul său, necondiţionat, toate vocile opoziţiei de stânga. Dar va accepta comandantul Gantz să intre în politică, o carieră atât de diferită faţă de cea militară? În momentul de faţă, numele lui Gantz este utilizat în proiecte politice tot aşa cum, în România, de pildă, auzim mereu de Dacian Cioloş şi ipotetica lui formaţiune politică.
Apoi, ar fi numele fostului premier laburist Ehud Barak, care a condus guvernul între 1999 şi 2001. Totuşi, la cei 77 de ani este greu de crezut că fostul lider militar îşi poate reface imaginea publică destul de contestată cu care a părăsit şefia guvernului. Barak a avut iniţiativa unei întâlniri politice, cu Tzipi Livni, Avi Gabbay (liderul Uniunii sioniste) şi cu fostul ministru al Apărării, Moshe Yaalon dar nu se poate prognoza un consens al grupărilor politice de la stânga.
Bibi Netanyahu: drumul spre al cincilea mandat de premier şi spre Istoria Israelului
În 2015, când a câştigat alegerile parlamentare, Beniamin Netanyahu promisese electoratului israelian că nu va face nici un pas înapoi în faţa terorismului arab şi a planului unui stat palestinian. Într-un discurs incendiar susţinut în martie 2015 şi preluat în pasaje largi de „Haaretz”, şeful guvernului promitea că „dacă voi fi ales, nu va exista un stat palestinian” iar Ierusalimul „nu va deveni stat al mişcării Hamas, un Hamastan”.
Netanyahu s-a ţinut de cuvânt. În 2019, la Ierusalim funcţionează ambasadele a trei state (SUA între ele) iar Brazilia şi Australia au recunoscut oficial oraşul drept capitală a statului. Poziţia categorică a preşedintelui Donald Trump, defavorabilă mişcării palestiniene, a refăcut statutul de putere decidentă pentru Israel în întregul Orient Mijlociu.
Totodată, campania de distrugere a tunelurilor subterane de la frontiera cu Libanul, construite de mişcarea Hezbollah, constituie una dintre cele mai importante victorii în lupta împotriva pericolului radicalist islamic. Cum, de altfel, tot la capitolul şanse pentru viitor pot fi citite deschiderile guvernului Netanyahu pentru relaţii de parteneriat în regiune cu foţe arabe anti-Iran, în primul rând cu Arabia Saudită şi, mai ales, cu prinţul moştenitor Mohammed bin-Salman. Oferta saudită de construire a unei noi capitale palestiniene, care nu este Ierusalim în opinia prinţului moştenitor, a fost privită cu interes în Israel. Incidentul de la consulatul general saudit de la Istanbul, în care un ziarist a fost ucis şi tranşat cu sălbăticie, şi în care moştenitorul tronului de la Riad este acuzat de mare parte a opiniei publice şi politice mondiale că este decident, a anulat o bună parte din premisele unei revoluţii geopolitice în Orientul Mijlociu.
În momentul de faţă, alegerile parlamentare anticipate reprezintă cea mai bună veste pentru Beniamin Netanyahu: atât pentru proiectele de reformă internă, cât şi pentru reconfigurarea poziţiei Statului Israel în regiune şi în lume. O ţară mică, veşnic lipsită de resurse, cu o securitate mereu ameninţată, Israel are nevoie de viziune pe termen lung pentru a-şi menţine statalitatea şi democraţia profundă. Iar lista oamenilor politici care, după 9 aprilie 2019, pot asigura acest lucru este extrem de restrânsă.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
