„Sunt convinsă de acest lucru: dacă este înţeleasă corect, marea sarcină actuală care constă în a primi şi integra atâţia oameni reprezintă o şansă pentru mâine. Vom reuşi!”.
Aceasta este ideea centrală a mesajului pe care cancelarul federal al Republicii l-a transmis celor mai bine de 80 de milioane de germani la cumpăna dintre ani. O şaradă, la prima vedere, care musteşte de un optimism debordant în preajma congresului Uniunii Creştin Democrate şi într-un an preelectoral.
Mai bine de un deceniu are Angela Merkel de când conduce Executivul federal de la Berlin şi, până în vara anului 2015, politicile ei au fost privite cu res-pect şi linişte. Liderul Uniunii Creştin Democrate a câştigat importante bătălii electorale, a condus ţara spre poziţia de decident unic al Uniunii Europene, lăsând în urmă Franţa, şi a redus considerabil influenţa rivalului Partid Social Democrat. Germania a devenit, în mandatele omului politic crescut la umbra lui Helmuth Kohl, vocea cea mai importantă a continentului şi, practic, statul de care depind mecanismele instituţionale şi decizionale ale comple-xului tehnocrat de la Bruxelles.
La mijlocul anului trecut, sfidând nu doar logica analiştilor ci şi guvernele statelor est- europene (şi nu numai), Angela Merkel a făcut o invitaţie fără precedent în istoria recentă a Europei: toţi refugiaţii din statele cuprinse de război civil din Orientul Mijlociu (în special din Siria şi Irak) erau bineveniţi în Germania. Un exod ce amintea, prin generozitatea mass- media, de timpurile biblice a început să funcţioneze între coastele turceşti şi greceşti şi centrul continentului. Practic, în câteva luni, mai bine de un milion de oameni au sosit în Germania.
Consecinţele nu sunt puţine: refugiaţii musulmani au constituit subiect central al campaniilor electorale, şi al victoriilor detaşate, ale partidelor conservatoare din Polonia şi Croaţia şi au condus Frontul Naţional din Franţa, la alegerile regionale din decembrie 2015, spre cel mai bun rezultat din istorie. Partidele eurofobe din Olanda, Danemarca, Cehia şi Germania au început să adune procentaje importante, zguduind vechea rotativă guvernamentală dintre formaţiunile tradiţionale de stânga şi dreapta. La Londra, premierul David Cameron insistă, acum mai mult ca înainte, pentru organizarea referendumului privind apartenenţa Marii Britanii la Uniunea Europeană. La Varşovia, şeful noului guvern conservator catolic, Beata Szydło, a eliminat steagurile Uniunii din clădirile oficiale. Prim ministrul creştin democrat al Olandei, ţară reticentă cu extinderea acordurilor Schengen în ceea ce priveşte România şi Bulgaria, a oferit o imagine apocaliptică asupra viitorului Europei în contextul măsurilor de la Berlin. „Marile imperii – arată recent Mark Rutte, la Haga – se destramă dacă graniţele lor nu sunt bine păzite”. Cehia, Slovacia şi, mai ales Ungaria, abordează oficial ideea unei „invazii musulmane” în dauna tradiţiilor creştine ale continentului. Şi nu este vorba doar despre un viraj semantic deoarece cele trei capitale au anunţat că nu îşi doresc pe teritoriile lor refugiaţi. Şi, mai mult decât atât, Turcia lui Tayyip Erdogan a deblocat capitole sensibile din agenda de aderare la Uniunea Europeană, anunţul fiind făcut în chiar mijlocul întâlnirii oficiale de la Istanbul cu nimeni alta decât Angela Merkel. Germania a acceptat, în fine, că drumul Turciei nu poate fi decât spre Europa.
Nici chiar masacrul de la Paris, din noiembrie anul trecut, nu a convins Germania să renunţe la politica sa de deschidere faţă de sutele de mii de oameni proveniţi din Orientul Mijlociu. Deşi ministrul de Finanţe, Wolfgang Schauble, unul dintre cei mai apropiaţi parteneri politici ai cancelarului federal vorbeşte despre o „sosire necontrolată a refugiaţilor” care ar fi precum o „avalanşă” provocată de un „schior imprudent”, Angela Merkel îl linişteşte şi pe el. „Cel mai puternic răspuns dat teroriştilor este să ne continuăm vieţile normal şi să menţinem valorile de până acum, cu încredere şi în libertate” rostea netulburată şefa guvernului a doua zi după atentatele care au îngenuncheat Franţa.
În mod sigur măsurile liderului de la Berlin pot fi citite în două chei fundamentale.
Prima dintre ele, cea mai utilizată, este aceea că Germania are nevoie de forţă proaspătă şi tânără de muncă, în condiţiile unui declin demografic consistent şi al secării rezervorului uman din Europa Centrală şi de Est. Mai bine de un milion de oameni sosiţi în 2015 pe teritoriul ţării constituie, fără doar şi poate, o bună pepinieră de selecţie. Vor mai veni şi alte sute de mii în 2016, poate chiar la fel de mulţi ca anul trecut. Aceşti oameni vor debloca investiţii publice masive (locuinţe, şcoli, instituţii sociale), vor antrena cheltuieli imense de la buget ( 6 miliarde de euro într-o primă fază) şi vor spori necesităţile de cadre, în special bugetare, ale unui stat extrem de zgârcit până acum. Economia germană este una dintre cele mai performante din lume şi se axează pe exporturi masive de produse de înaltă tehnologie. Declinul numeric al celor care pot lucra şi problemele insurmontabile în ceea ce priveşte recrutarea forţei de muncă ar putea anula, în scurt timp, evoluţia pozitivă şi creşterea fără precedent a nivelului de trai.
Soluţia Angelei Merkel priveşte, deci, spre viitorul mai îndepărtat. Statele europene, cu excepţia Marii Britanii, au ieşit din competiţia majoră privind comerţul mondial (care implică, evident, producţie) tocmai din motive ce ţin de dezindustrializare masivă şi modificarea fără precedent a raportului dintre generaţii. Mai trebuie ţinut cont de două aspecte extrem de interesante: politica de apropiere de străini, de integrare a lor în spaţiul naţional este, la Berlin, apanajul unei formaţiuni politice creştin- democrate, de dreapta. În Europa, în general, asistenţa socială acordată acestor nou- veniţi a reprezentat vreme de decenii soluţiile socialiştilor sau social- democraţilor. Apoi, în al doilea rând, cancelarul Merkel a profitat, public, de bunăvoinţa majorităţii germanilor faţă de venirea refugiaţilor în propria ţară. Este şi motivul pentru care, cel puţin până acum, la Berlin nu se vorbeşte de crize politice sau sciziuni. Dimpotrivă, un succes al gestionării acestui scenariu ar aprofunda situaţia marginală a marelui Partid Social Democrat, cândva formator de guverne. Dar, în acelaşi timp, accelerează şi creşterea în popularitate a partidelor antisistem, naţionaliste: Alternativa pentru Germania culege, acum, în sondaje, în jur de 10% dintre opţiunile de vot. Incidentele cu tentă sexuală din noaptea de Anul Nou, în care au fost implicaţi tineri musulmani au alimentat această rezervă de critici.
Mai trebuie adăugat că politica Berlinului de deschidere totală a porţilor către refugiaţii din Orient poate avea efecte devastatoare asupra rezultatelor alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din unele state- cheie ale Uniunii Europene. Nu puţini sunt aceia care formulează ideea potrivit căreia Marine Le Pen şi Frontul ei Naţional ar ajunge la Elysée, în primăvara anului 2017, aproape exclusiv în urma temerilor privind acest exod. Iar un derapaj al Parisului de la politicile europene nu este deloc exclus: toate partidele de pe scena politică au început să ţină cont de contestarea vehementă a iraţionalelor politici sociale vechi de decenii.
A doua cheie a politicii Angelei Merkel nu a apărut, surprinzător, în cele mai multe dintre analize. Prin „invazia musulmană” pe care o încurajează, Germania vrea să câştige un ascendent moral fără precedent în Orientul Mijlociu, în special în Irak şi Siria. La exact un secol de când această zonă geopolitică a fost împărţită între Marea Britanie şi Franţa (prin acordurile Sykes- Picot, din 1916), Berlinul vrea să intre în forţă acolo unde, până acum, decidenţi erau doar americanii, ruşii, britanicii şi francezii. Cum Parisul şi Londra nu mai au demult resurse pentru un control economic şi politic al Orientului, Berlinul a simţit că este un moment tocmai bun pentru a ocupa un gol. Administraţia Barack Obama nu a soluţionat, în cele două mandate, niciuna dintre crizele profunde ale regiunii iar anul acesta la Washington se intră în campania electorală şi au loc alegeri prezidenţiale. Totodată, scăderea fără precedent a preţului la petrol şi sancţiunile internaţionale au redus Rusia la un actor minor, cu o acţiune limitată la apărarea regimului al-Assad de la Damasc. Germania poate să devină principala forţă europeană de pe teritoriul Orientului Mijlociu şi să împartă cu S.U.A. un rezervor imens de energie şi resurse strategice. Mai mult decât atât, Berlinul poate deveni o forţă economică în regiune care să pulverizeze orice intenţii venite dinspre un alt stat european. Căci Germania poate exporta masiv orice, are capitaluri uriaşe şi posibilităţi de a finanţa proiecte de infrastructură.
Harta politică a Orientului Mijlociu se va modifica în cel mai scurt timp posibil. Înfrângerea Statului Islamic este o chestiune de timp cum la fel este şi revenirea unor regimuri laice şi liberale la Damasc şi Bagdad. Nu este deloc sigur că frontierele trasate în regiune în perioada dintre cele două Războaie Mondiale, şi care reflectau mai degrabă interesele britanice şi franceze decât soluţii naturale din punct de vedere etnic sau religios, vor mai rămâne multă vreme în vigoare. Potenţialul unui Kurdistan, autonom sau independent, al unui Iran recent reintrat în ansamblul relaţiilor internaţionale avizate de Occident, o Turcie tot mai apropiată de Uniunea Europeană (poate chiar o viitoare membră), o Libie pacificată şi exportatoare de petrol, un Egipt revenit la zile mai bune ca acestea dar şi altele pot transforma Germania într-un actor fundamental al deciziei mondiale. Ceea ce nu este, încă, acum. Pentru că este greu de crezut că milioane de refugiaţi din aceste state, primiţi cu simpatie de Angela Merkel, nu vor fi cel mai bun motor ale unei creşteri exponenţiale de influenţă. Societăţile din Orientul Mijlociu ştiu că într-o perioadă care demolează prin război civil şi religios fragilele stabilimente instituţionale şi naţionale existente, singură Germania este aceea care oferă protecţie, fără excepţie şi fără condiţii. Rezultatul în timp al acestei acţiuni promovate de Angela Merkel va fi, aproape sigur, o relaţie aparte a fiecărei ţări din regiune cu guvernele de la Berlin. Inclusiv pivotul democraţiei în zonă, Israelul, va avea o abordare nouă faţă de noua putere mondială care stă să apară.
Planul ratat acum un secol, visat de împăratul Wilhelm al II-lea, de stabilire a unei axe de influenţă germană pe linia Berlin- Istanbul- Bagdad, poate deveni realitate. O Germanie care să influenţeze evoluţiile din lumea Islamului Orientului Mijlociu nu mai este atât de departe.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
