Chiar şi la începutul secolului al XX-lea, înaintea Primului Război Mondial, nu exista o noţiune clară de identitate bielorusă. Răspândiţi la frontierele occidentale ale Imperiului rus, printre poloni, lituanieni, ucraineni şi evrei, de câte ori ţăranii bieloruşi erau întrebaţi ce sunt, răspunsul venea automat: „tutaiszy”. Adică, „de aici”, „oameni de- ai locului”.
Creştin ortodocşi, fără educaţie instituţionalizată şi lipsiţi de spirit identitar şi civic, bieloruşii nu au avut niciodată, până în 1918, stat propriu sau istorie naţională. Primul ziar în limba bielorusă a fost tipărit în 1906 iar prima gramatică a apărut abia în 1918, în timpul Primului Război Mondial, fiind scrisă de Branislav Taraşkevici. În 1919 a văzut lumina şi primul atlas etnolingvistic, cel al lui Arkad Smolici. După care, vreme de peste 70 de ani, bieloruşii au dispărut din nou din atenţia lumii.
Astăzi, Belarusul este prezent pe bancnota de 200 de dongi a Republicii Socialiste Vietnam, are un Premiu Nobel pentru Literatură (al Svetlanei Aleksievici) şi a ajuns, prin tânărul jurnalist Raman Pratasievici, în media din întreaga lume.
Ce este Belarus?
Republica Belarus este o ţară independentă din 1991, cu o populaţie de aproape 10 milioane de suflete pe o suprafaţă de 207.595 kilometri pătraţi.
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, aproape întregul teritoriu belarus a făcut parte din Republica medievală polono-lituaniană. Aşa a apărut şi noţiunea de „rus alb”, cum se traduce în limba română, albul desemnând în cultura rusă veche spaţiul occidental. După dispariţia Poloniei, în 1795, teritoriul belarus a intrat în componenţa Imperiului rus, unde a rămas până după prăbuşirea regimului ţarilor, în 1917. Primul stat independent bielorus a avut o viaţă de 9 luni, o Republică Naţională Bielorusă, cu capitala la Minsk, fiind adoptată la 25 martie 1918, cu sprijinul armatelor germane ocupante. De Crăciunul aceluiaşi an, liderii Republicii au fugit în Lituania vecină, în timpul ofensivei armatelor lui Lenin iar la Minsk s-a instaurat puterea comunistă.
Jumătatea occidentală a teritoriului bielorus a fost adjudecată de Polonia între 1919 şi 1939 iar, prin aplicarea Protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat de URSS şi Germania nazistă la 23 august 1939, statul sovietic a intrat în posesia ei în toamna aceluiaşi an. În Al Doilea Război Mondial, trupele naziste ocupante au ucis în Bielorusia aproape 2,5 milioane de oameni, adică un sfert din întreaga populaţie a republicii sovietice, ceea ce l-a determinat pe istoricul britanic Timothy Snyder să vorbească despre această ţară ca fiind „locul cel mai plin de moarte de pe planetă” în timpul conflagraţiei mondiale.
După război, până la destrămarea URSS (în 1991), Republica Socialistă Sovietică Bielorusă a devenit una dintre cele mai dezvoltate zone industriale ale imperiului comunist, cu un standard foarte ridicat de viaţă, cu oraşe prospere şi sate legate de comerţul cu produse lactate şi agricole. Din 1945, drept recompensă pentru pierderile umane şi materiale suferite, republica sovietică a Bielorusiei a devenit membru fondator al ONU.
Când a devenit independentă, în 1991, Belarus nu a intrat în rândul statelor libere şi democratice. O cleptocraţie provenită din rândul nomenclaturii sovietice a condus ţara în 1991-1994, sub preşedintele Stanislav Şuşkevici iar de 27 de ani la Minsk conduce Aliaksandar Lukaşenka.
Chiar dacă se află de 30 de ani sub regimuri dictatoriale, Belarus a performat economic, în principal utilizând resursele provenite din Federaţia Rusă şi profitând de imensele pieţe din fosta URSS şi din state ale Africii şi Asiei. Aproape 50% din exporturile belaruse merg în Rusia şi doar 18% către statele Uniunii Europene. În 2020, postul german de radio Deutsche Welle, preluat de „Ziarul Financiar”, anunţa că aproape 40% din datoria externă belarusă este deţinută de Rusia.
Uzina de Tractoare din Minsk, operă a lui I.V. Stalin, este atât de importantă şi de cunoscută în lume încât un produs al ei este tipărit pe bancnota de 200 de dongi a Vietnamului comunist. Mai bine de 20.000 de tractoare beloruse sunt exportate anual în 62 de state, ceea ce asigură venituri confortabile la buget. Acestora li se adaugă autocamioanele de la Belaz (vândute cu 5 milioane de dolari bucata în Rusia), autobuzele de la Uzina de Automobile din Minsk (MAZ, cu care s-a procopsit şi transportul public al Constanţei, sub mandatele primarului Radu Mazăre), soda de la Belaruskali, aparatura electrică de la Brestenergo furnizată concernului Siemens şi două dintre cele mai mari rafinării din Europa. Belarus este cel mai important exportator per capita din lume de produse lactate, brânza acestei ţări regăsindu-se în magazinele din 26 de ţări de pe tot globul.
Aliaksandar Lukaşenka nu a privatizat aproape nimic din industria sovietică aşa încât, astăzi, în Belarus nu există oligarhi precum în Federaţia Rusă sau Ucraina. În plus, a încurajat apariţia unei importante alte surse de venit: sectorul IT, localizat în special în suburbiile Minskului.
Aşa se face că ultima dictatură a Europei nu o duce deloc rău financiar în comparaţie cu alte state foste sovietice din afara Uniunii Europene. Calcule economice mondiale susţin că salariul mediu în Belarus a ajuns la 505 dolari lunar iar Produsul Intern Brut pe locuitor s-a situat, în 2019, la 19.400 dolari anual. Acestea, însă, sunt posibile pentru că există legătura specială cu Federaţia Rusă şi pentru că materiile prime ajung în Belarus la preţuri mult mai mici decât cele ale pieţelor mondiale.
Cine este Aliaksandar Lukaşenka?
Utimul dictator din Europa a câştigat ultimele alegeri prezidenţiale libere din Belarus în vara anului 1994, cu peste 80% din opţiuni. De atunci, orice scrutin electoral organizat în această ţară nu a mai fost nici reprezentativ şi nici democratic.
Lukaşenka, născut în 1954, a condus o fermă de stat (sovhoz) până când, în 1990, a decis să intre în politică, în ultimele zile ale existenţei URSS. Absolvent al unei Academii de Agricultură din Horki, actualul preşedinte a fost ales în parlamentul sovietic (comunist) al Republicii Sovietice Socialiste Bieloruse în 1990, pe fondul unei campanii virulente îndreptate împotriva corupţiei nomenclaturii de la Minsk şi Moscova. Acuzaţiile de corupţie formulate de Aliaksandar Lukaşenka au privit inclusiv pe primul preşedinte al Bielorusiei independente, comunistul Stanislav Şuşkevici, şi pe prim-ministrul Viaceslav Kebici. Aşa a reuşit să îşi asigure, în 1994, o victorie zdrobitoare în alegerile prezidenţiale.
Începând cu 1995, Aliaksandar Lukaşenka a introdus Belarus în rândul dictaturilor, nelăsând decât libertăţi anemice pentru contestatari. În referendumul organizat în 1995, fără un control al veridicităţii votului, s-a stabilit ca limba rusă să devină limbă de stat iar simbolurile naţionale belaruse (steagul alb-roşu-alb, adoptat şi de primul stat independent, în 1918) să fie înlocuite cu cele din perioada sovietică. Totodată, preşedintele Lukaşenka a decis instituirea unei Uniuni Rusia-Belarus, care presupune uniformizarea taxelor vamale, a preţurilor şi textelor legislative şi dispariţia controalelor la frontieră în perspectiva unor instituţii comune.
Din 1996, Aliaksandar Lukaşenka a început să modifice textul Constituţiei, pentru a putea rămâne nelimitat la putere. Mai întâi, în 1996, un referendum a stabilit că poate beneficia de mai mult de două mandate pentru ca, în 2004, noua versiune a Constituţiei belaruse să nu mai prevadă limitarea mandatelor prezidenţiale. Ultima dată când Aliaksandar Lukaşenka a candidat şi obţinut victoria în alegerile prezidenţiale a fost în august 2020.
Din vara anului 2020, însă, au început şi problemele pentru „ultimul dictator al Europei”, cum este cunoscut preşedintele Lukaşenka în Europa. Manifestaţii de amploare timp de mai multe săptămâni, coagularea unei opoziţii politice, fragile încă, în exil, în jurul Svetlanei Tihanovskaia, luările de poziţie ale Svetlanei Aleksievici, laureata Premiului Nobel, au conturat vulnerabilităţi fără precedent ale regimului de dictatură. Confruntările periodice cu preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, au încetat iar asperităţile dintre Belarus şi Uniunea Europeană (în special cu Polonia, Lituania şi Letonia) au ajuns la niveluri critice.
Recentul act de brigandaj, prin care serviciile preşedintelui Aliaksandar Lukaşenka au deturnat o aeronavă a companiei Ryanair, de pe linia Atena-Vilnius, pentru a aresta pe jurnalistul Roman Protasievici, fondator al canalului de opoziţie „Nexta”, principala voce a adevărului din Belarus, a adus izolarea internaţională fără precedent a ţării.
În acest moment, nici Aliaksandar Lukaşenka şi nici regimul dictatorial din Belarus nu mai au soluţii de a ieşi din cercul sancţiunilor. Singură, Rusia a rămas alături de regimul de la Minsk. Dar, aici, vechiul şef de fermă de stat ştie bine că, dacă Moscova are resursele (chiar dacă limitate) de a rezista presiunii internaţionale, Belarusului îi lipsesc şi instrumentele, şi capacităţile de a sfida comunitatea europeană şi a celorlalte state ale lumii, SUA între ele.
Arestarea lui Roman Protasievici a condus pe ultimul drum regimul lui Aliaksandar Lukaşenka. Tot ce trăim acum, în aşteptarea unui deznodământ oarecare la Minsk, este priveghiul dictaturii şi speranţa Belarusului.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
Frumos si bine documentat articolul, mai rar asa articole de calitate