Există, în Belgia, o lege care stipulează că proprietarii de locuinţe nu plătesc impozite pe veniturile rezultate din închirieri. La rândul lor, chiriaşii nu pot fi supuşi expulzării decât începând de la a treia chirie neplătită şi în nici un caz în timpul iernii. Dacă proprietarul sau chiriaşul ar organiza un atentat terorist, după lăsarea serii nicio instituţie a statului nu ar avea vreo posibilitate legală să intre în locuinţă pentru o percheziţie sau, mai grav, o arestare.
Cam aşa arată ultimele respiraţii ale celui mai bogat şi corect politic mort al continentului european.
Regatul Belgiei este un accident al istoriei, un compromis între Marile Puteri care, la 1830, au decis construirea unui stat artificial, compus din francezi şi olandezi, pentru a se evita disputele militare de la frontierele de interese ale Marii Britanii, Olandei, Franţei şi statelor germane. În 1831 patronii geopolitici au decis un rege şi o dinastie iar resortisanţii au scris o Constituţie. La finele secolului al XIX-lea micul regat şi-a construit chiar şi un imperiu colonial, în Africa, rămânând în memorie drept un exemplu al cruzimii, ineficienţei şi lipsei de proiecte pentru întinsele regiuni în care a dominat. Din momentul fondării ca stat, de aproape două secole, Belgia a fost utilă politicilor instituţionale europene pentru a exemplifica politicile de pace, bunăstare, asistenţă socială, multiculturalism, descentralizare administrativă, rolul infim al statului în decizie şi libertăţile cetăţeneşti imuabile.
De mai multă vreme, sunt semne destule că Belgia a murit ca stat dar Europa refuză să îi semneze certificatul de deces. Atentatele recente de la Bruxelles au confirmat slabul puls al autorităţii statale, chiar şi în momentele în care siguranţa naţională este violată fără menajamente. În preajma Paştelui catolic, cetăţeni belgieni, născuţi în cartierele islamice, au detonat bombe în aeroportul internaţional Zaventem şi în staţia de metrou din apropierea clădirilor Uniunii Europene.
Disoluţia Belgiei a fost semnalată, flagrant, în 2011 când a supravieţuit 541 de zile fără guvern. Atunci, alegerile parlamentare nu au reuşit să stabilească un clasament politic capabil să construiască o majoritate. Glasurile cele mai avizate ale Uniunii Europene au formulat opinia că inexistenţa Executivului de la Bruxelles ar fi fost, mai degrabă, dovada supremă a descentralizării şi un experiment fără precedent de felul cum poate funcţiona un stat fără instituţii centrale. După ce, în fine, s-a adunat o listă de miniştri care au fost învestiţi în Parlament, au continuat aceleaşi eforturi legislative.
De decenii, politica belgiană are doi vectori inflexibili de voinţă: impunerea multiculturalismului, prin eliminarea restricţiilor referitoare la o organizare comunitară care să aibă la bază tradiţiile şi regulile majorităţii etnice şi, în al doilea rând, un vehement curent anticlerical, anticreştin. Belgia nu este neapărat un stat care impune reguli laice cât norme anticreştine. Spre exemplu, ideea eliminării Crăciunului din simbolistica publică, şi înlocuirea cu formula marxistă, a „serbării zăpezii”, nu are echivalent în încurajarea renunţării la formele exterioare ale Islamului. Dimpotrivă, în zonele fundamentalist religioase, aşa cum este cartierul Moelenbeek, liderii belgieni ai administraţiei locale au încurajat înfiinţarea de moschei, adunări de imami sau deschiderea de şcoli coranice. Anularea tradiţiei istorice, creştine, a statului belgian a provocat, pe termen lung, lipsa expresivităţii opiniei publice în a judeca între Bine şi Rău dincolo de regulile inconfundabile ale corectitudinii politice. Pentru că, în cele şapte decenii de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, Belgia a devenit un stat exemplar al impunerilor aseptice, neparticularizate, lipsite de excese şi de intervenţie sănătoasă a instituţiilor sau a locuitorilor ori de câte ori situaţiile o cer.
„Cel mai bogat stat eşuat al lumii” concluziona „New York Times” iar germanul „Der Spiegel”, la fel de ironic, atrăgea atenţia că bugetul serviciilor de informaţii belgiene nu depăşeşte 50 milioane de euro în 2016, cam cât cheltuie, anual, redacţia unui ziar serios din Europa occidentală. La ce ar trebui unui mort informaţii secrete?
Primarul din Anvers (Antwerpen), Bart De Wever, liderul formaţiunii de dreapta intitulate Noua Alianţă Flamandă, consideră că nu prea mai este mare lucru de făcut pentru că, în opinia lui, „statul belgian este lent, complicat şi ineficient”. O recunoaşte chiar şi un membru al guvernului de la Bruxelles, ministrul Tineretului şi Sportului, Patrick Kanner: „Moelenbeek este o concentrare enormă de sărăcie şi şomaj, este un sistem ultracomunitar, este un sistem mafiot, cu o economie subterană, este un sistem în care serviciile publice aproape au dispărut, este un sistem în care aleşii au renunţat”. În acest cartier al Bruxelles-ului, situat în imediata vecinătate a instituţiilor europene, un lider al Partidului Socialist a fost primar aproape un sfert de secol şi abia acum câţiva ani a renunţat la mandat. Nu din motive electorale ci legate de ieşirea la pensie, bătrânul profesor de istorie la Universitate alegând o viaţă tihnită, alături de soţia sa, mai tânără, de origine maghrebiană.
Poate că emisiunea postului de radio Kol Israel, care l-a avut invitat pe ministrul israelian al Transporturilor şi Informaţiilor, Israel Katz, a fost extrem de virulentă la adresa oficialilor belgieni. Demnitarul din Israel a spus, însă, ceea ce demnitarii europeni nu o pot face din motive legate de constrângerile văzute şi nevăzute ale protocolului instituţional de la Bruxelles. „Dacă, în Belgia, continuă să-şi mănânce ciocolata, să profite de viaţă, să se prezinte ca mari liberali şi democraţi şi să nu ţină cont că o parte a musulmanilor care se află acolo organizează acte teroriste, nu vor fi capabili să se bată împotriva lor”, avertiza liderul radical al Likud. Aşa gândesc mulţi pe continent dar complicatul puzzle legislativ împiedică, de multe ori, orice acţiune normală şi sănătoasă.
Nici nu ştii ce este mai penibil la prohodul statului belgian, după atentatele de la Bruxelles din 22 martie 2016.
Declaraţia rapidă şi francă a prim- ministrului Charles Michel, potrivit căreia „ceea ce ne aşteptam să se întâmple, s-a întâmplat: violenţă oarbă şi laşă”?
Evacuarea Palatului Regal şi anunţul public făcut asupra acestui lucru? Ce stare să transmiţi opiniei publice prin această informaţie? Regele Philippe, aflat într-un loc sigur, a ţinut să îi asigure pe supuşii săi, în acea marţi de 22 martie, că atentatele revendicate de susţinătorii Statului Islamic, şi ei cetăţeni belgieni, sunt nimic mai mult decât „atacuri dispreţuitoare şi pline de laşitate”. Nici Majestatea Sa, nici oamenii politici de la Bruxelles nu au comentat discursul preşedintelui Turciei, Recep Tayyip Erdogan, potrivit căruia unul dintre atentatori a fost trimis, cu dosar de informaţii cu tot, în capitala Europei de către serviciile secrete turceşti iar Justiţia belgiană l-a eliberat, politicoasă. Acum, cei peste 30 de morţi şi aproape 300 de răniţi în carnagiu sunt rezultatul laxităţii incalificabile a autorităţilor unui stat în disoluţie.
Poate gestul Federicăi Mogherini, comisarul european pentru Politică Externă care, aflată în capitala Iordaniei, a început să plângă în timpul unui discurs oficial? Abia după ce a fost luată în braţe şi ştearsă de lacrimi de bunul ministru de Externe iordanian, Nasser Judeh, şefa diplomaţiei europene a încheiat scena dramatică. Bocetul a survenit pe fondul emoţiei reale la ştirea evenimentelor din ca-pitala Belgiei şi a aparţinut unei luptătoare neobosite pentru egalitate, corectitudine, multiculturalism şi deschidere europeană în faţa tuturor curentelor de idei. Blonda Federica Mogherini, reprezentanta celei mai mari forţe de civilizaţie din istorie în braţele unui ministru dintr-un regat minuscul al Orientului Mijlociu: ce scenă poate fi mai înduioşătoare în această discuţie despre Belgia?
Are, acum, mai puţină importanţă când s-a prăbuşit şi când va muri cu adevărat Regatul Belgiei. Problema fundamentală ţine de incapacitatea cronică a Europei de a găsi soluţii rapide, eficiente, democratice şi pe termen lung în a deratiza focarele de infecţie care s-au înmulţit pe continent în deceniile postbelice de politici publice iresponsabile, ahtiate după voturi, egalitarism, bunăstare şi comoditate militară. Butoaie cu pulbere, care pot exploda oricând, se află în toate metropolele vest-europene iar Dreapta conservatoare îşi construieşte discursul pe tema insurgenţei faţă de comunităţile de musulmani refugiaţi recent pe continent. Deja alegerile parlamentare din Polonia, Croaţia sau Slovacia au dat câştiguri electorale conservatorilor iar scrutinul local recent din trei landuri germane a confirmat ascensiunea Alternativei pentru Germania. Împărţirea iraţională între empatizanţii Islamului şi islamofobi nu va conduce decât la o radicalizare în interiorul comunităţilor marginale, rezerve inepuizabile pentru grupările teroriste.
Acum mai bine de un secol şi jumătate ţarii Rusiei, în efortul lor de a înlocui dominaţia otomană în Europa de Sud-Est şi la Constantinopol, au adoptat formula „omului bolnav al Europei” pentru imperiul sultanilor, pe care au promovat-o susţinut în toate capitalele continentului. Şi ţarii, şi Imperiul Otoman au devenit istorie simultan, când harta geopolitică a Europei s-a reconstruit, după Primul Război Mondial. Dar mortul european? Noi mai avem nevoie de Belgia? Da, atâta vreme cât trăieşte Uniunea Europeană.
Dacă Belgia, statul eşuat, a murit, nu este doar o problemă a familiei de la Bruxelles: Europa va trebui să găsească, imediat, cele mai bune remedii după acest priveghi îndelungat.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
