Încheiem în acest număr seria materialelor referitoare la deținuții politici din lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Literatura memorialistică și mărturiile orale abundă în a descrie viaţa de zi cu zi a deţinuţilor, în scurtul timp pe care îl mai aveau la dispoziţie după epuizantele ore de muncă pe şantiere. Vom prezenta în cele ce urmează câteva astfel de mărturii referitoare, în special, la condiţiile de cazare, la condiţiile sanitare şi la asistenţa medicală, mărturii care vor arăta din nou tratamentul inuman pe care aceşti deţinuţi l-au îndurat.
Cazarea deţinuţilor se făcea în barăci descrise de un fost deținut: „De-a lungul celor două laturi lungi ale platoului, se aflau înşirate în paralel o serie de barăci, lungi de circa 20 de metri, intrarea era la mijloc într-un fel de mic vestibul, din care se deschideau cămăruţe – pentru brigadieri – iar în dreapta şi stânga câte o încăpere mare, cu priciuri duble pe două laturi, o sobă pe una din laturile înguste şi două-trei ferestre pe una din laturile lungi.”
O descriere mai amănunţită ne oferă Gheorghe Stănescu. La Peninsula barăcile aveau forma literei H „având în faţă spaţiu cât să cuprindă pentru «număr» efectivele celor patru brigăzi, iar în spatele fiecărei barăci o curte, în care exista un W.C. din zid; totul, curte şi baracă, împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată pe toate patru laturile: ţarcul. Ieşirea din ţarc era interzisă, exceptând plecarea la muncă ori aducerea de la bucătărie (…) a hârdaielor cu mâncare şi returnarea lor, goale, de către cei doi colonişti de serviciu în acea zi. Interzisă era şi intrarea în dormitorul vecin, căci existau câte două dormitoare pe fiecare braţ al «haşului», fiecare adăpostind o brigadă de 60-70 de deţinuţi. Erau comune pentru cele două brigăzi spălătoarele şi camerele mici ale brigadierilor şi pontatorilor, spaţii cuprinse de linia de legătură dintre braţele «haşului».”
În alte cazuri barăcile nu aveau podea, ci, doar pământ bătătorit pe care „se înşirau două rânduri de bănci din lemn acoperite cu nişte saltele subţiri de paie; un fel de pânză gălbuie servea drept cearşaf”, după cum își amintea Nicole Valery Grossu.
În cazul fericit când în baracă e-xista o sobă de cărămidă, era inutilă căci nu existau lemne de foc: Ioan Dunca menționa că „…nicio surcică nu a ars în ele în iarna 1952-1953. Eram ca vitele în grajd, ne încălzeam din propria căldură. Înghesuiţi la limită pe priciuri, adormeam tremurând şi ne trezeam buimaci (…) careva a făcut socoteala că în acea perioadă am beneficiat în medie de patru ore de somn pe zi.”
Ajunseserăm în situaţia disperată de a ne spăla cu urină”
În privința condiţiilor de igienă, cea mai acută problemă a fost lipsa apei de spălat, o problemă semnalată în toate coloniile. Unii memorialişti, cum este Petre Gregory Anastasis, mărturisesc că nu au făcut nicio baie în toată perioada cât au stat într-un lagăr. „…nu am făcut niciodată baie la Coasta Galeş şi nimeni nu avea cu ce să se spele pe mâini. Mâinile prinseseră, pe dosul lor, o crustă de pământ şi murdărie care îngreţoşa.”
Alte mărturii sunt şi mai drama-tice. La colonia de la Capul Midia, deţinuţii care făceau probleme autorităţilor lagărului aveau un regim special. Între altele, barăcile lor erau izolate de celelalte cu sârmă ghimpată, stând practic într-un ţarc. Aceşti oameni nu primeau apă de spălat şi unica lor şansă era ploaia. „Într-o zi călduroasă se porni o ploaie repezită de vară. Acele schelete îşi aruncaseră în grabă zdrenţele de pe dânşii şi ieşiră printre barăci în pielea goală (…) Atunci am văzut trupurile acelor oropsiţi pline de bube, de rapăn scârbos după atâta necurăţire”, spunea Bucur Brașoveanu.
Gheorghe Bâgu aminteşte că la Peninsula Valea Neagră, în iulie 1950, „mai mult de o lună nu am avut nicio picătură de apă pentru spălat. Transpiraţi, murdari de praf, slăbiţi şi ogârjiţi, păream mai degrabă nişte mumii egiptene. Ajunseserăm în situaţia disperată de a ne spăla cu urină.”
În coloniile unde erau amenajate spaţii pentru spălat, ca la Cernavodă, acestea erau cu totul insuficiente pentru numărul foarte mare de deţinuţi. „Spălătorul cu douăspreze-ce robinete nu putea să deservească simultan peste două sute de deţinuţi, câţi aveau acces la ele. Tot aceeaşi supra-aglomeraţie se întâmpla la latrinele turceşti. Unii am apucat să ne facem necesităţile pe lângă cabine, nemaiputând stăpâni presiunile imperioase. În clipa următoare am fost siliţi prin violenţă să ne adunăm excrementele cu pumnii”, după mărturia lui Ion Cârjă.
O altă problemă legată de igienă era că toţi deţinuţii erau raşi cu acelaşi brici nedezinfectat, şi, astfel, mulţi au luat o eczemă, pe faţă şi pe piept, produsă de un fungus parazit, MycosisTricophytis, care se ataşa de firele de păr, intra sub piele pe la rădăcină şi acolo producea o substanţă purulentă ce cauza o mâncărime insuportabilă. Firele de păr cădeau, iar boala nu se trata cu niciun medicament, care oricum lipsea. Cei care aveau această problemă, nesuportând mâncărimea, faţa le devenise toată o rană, ciuruită şi plină de puroi, iar tot capul le era bandajat. Puiu Năstase, care a suferit şi el din această cauză, a fost tratat de un doctor deţinut care lucra la infirmerie, folosind acid sulfuric, vi-triol. Era aplicat pe faţă în locurile afectate de micoză, pielea era arsă, se înnegrea în două-trei zile şi cădea. Era un tratament extrem de dureros, dar care a dat rezultate.
Ca să ajungi la infirmerie trebuia să fii pe jumătate mort
În privinţa asistenţei medicale, aceasta era extrem de precară, spre inexistentă, iar în acest sens, Anatolie Paniș a reținut cuvintele comandantul coloniei, Hârjan: „Nu avem medici şi nici timp ca să vă îngrijim. (…) Dacă vă îmbolnăviţi, vă priveşte. Nu cheltuim bani pe nişte foşti duşmani ai orânduirii noastre. (…) Vă previn: să nu-mi cereţi medicamente! Nu avem! Şi nici americanii voştri nu trimit!”
În cea mai mare parte asistenţa medicală a fost asigurată de deţinuţi medici sau cu studii medicale. Toţi foştii deţinuţi au numai cuvinte de mulţumire pentru aceşti oameni, care, în condiţii extrem de precare au făcut tot posibilul să aline suferinţele celor aflaţi în nevoie.
Exemplul oferit de Gheorghe Bâgu este edificator. Din cauza unei bătături în palmă care se infectase, în două zile întreg braţul i se umflase şi făcuse febră. „Seara, câţiva medici, deţinuţi şi ei la Columbia, s-au sfătuit şi au hotărât să mă opereze. Nu exista ca dezinfectant decât creolină, nu existau bisturiu şi nici pansamente. Totuşi, Gherman a făcut un cuţit dintr-o coadă de lingură, l-a tras pe curea, a adus o ladă care a servit drept masă chirurgicală şi m-au operat pe viu. M-au curăţat bine, mi-au pus creolină şi m-au pansat cu nişte cârpe spălate în pripă.”
În alte cazuri, după mărturia lui Petre Gregory Anastasis, în condiţii de primitivism al cabinetului dentar, fără anestezic, medicul Blidescu, era nevoit să scoată măselele deţinuţilor, mai mult prin surprindere, chiar dacă se impunea doar o plombă.
Au existat şi medici deţinuţi, responsabili cu infirmeria coloniilor, care nu s-au arătat deloc sensibili la suferinţele oamenilor. „La Capul Midia exista şi o infirmerie cu vreo zece paturi, unde erau trimişi, teoretic, bolnavii în stare gravă, dar de fapt, ca să ajungi acolo, trebuia să fii pe jumătate mort. Această infirmerie era condusă de un medic, deţinut şi el, dar supus autorităţilor, el nu dădea scutiri de muncă decât în cazuri extreme şi atunci când era prea târziu pentru a-l mai putea salva pe bolnav.”
Grăitoare este și mărturia lui Vasile Gurău. Imediat ce soseau în lagăr deţinuţii erau vaccinaţi. „Un sanitar mergea în fruntea grupului şi luând, cu mâna, din vasul cu instrumente un ac, îl arunca cu o mişcare precisă în braţul celui pregătit (…) fără nicio dezinfectare prealabilă. (…) În urma lui venea medicul care, mânuind o seringă cu lichid opal-gălbui, ne injecta circa un milimetru de ser. (…) În urma medicului, cel de-al doilea oficiant culegea acele smulgându-le cu un gest brusc din piele şi aruncându-le în vasul ce-l purta în mână şi care, am observat, era jumătate plin cu alcool. Când rezerva de ace din vasul primului oficiant se termina, acesta nu făcea altceva decât să ia vasul din mâna celui de-al doilea, schimbându-l cu al său, astfel încât operaţia putea continua. „Vaccinarea celor aproape 500 de oameni nu a durat mai mult de jumătate de oră şi s-a făcut în bătaia soarelui, pe platou.
Cu astfel de condiţii înţelegea regimul de „democraţie populară” să reuşească „reabilitarea” deţinuţilor.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
