La ora când preşedintele Republicii Turcia, Recep Tayyip Erdogan, ateriza la Berlin, la amiaza zilei de 27 septembrie, tocmai se anunţa că UEFA a decis în ceea ce priveşte organizarea Campionatului European de Fotbal din 2024: desigur, Germania în dauna Turciei. Tot atunci, în acelaşi calup de ştiri, jucătorul turc al naţionalei de fotbal a Germaniei, Mesut Özil, acuza public Federaţia de la Berlin de „rasism” şi anunţa că nu va mai intra niciodată în 11-le german.
Recep Tayyip Erdogan este primul preşedinte al Turciei care vizitează Germania după 2011, în condiţiile în care anul trecut, în campania pentru referendumul pentru modificarea Constituţiei, care a propus şi reuşit impunerea sistemului prezidenţial în Turcia, acesta a acuzat liderii de la Berlin de „practici naziste”. Cancelarul Angela Merkel a răspuns că este vorba despre „aberaţii” ale şefului statului turc. Iar ministrul de Externe, Sigmar Gabriel, informa, în iulie 2017, că „nu mai este posibil să recomandăm investiţiile într-o ţară cum este Turcia”. La 27 septembrie 2018, pe aeroportul din Berlin, preşedintele Recep Tayyip Erdogan îi aducea în delegaţia oficială pe ministrul de Finanţe, Berat Albayrak, pe cel al Industriei şi Tehnologiei, Mustafa Varank şi pe şeful diplomaţiei de la Ankara, Mevlut Cavusoglu.
Relaţiile dintre Berlin şi Ankara erau congelate bocnă după tentativa de lovitură de stat din august 2016, nu puţine fiind acuzaţiile aduse Germaniei de susţinere a terorismului sau a pactizării cu numeroşii duşmani avansaţi de preşedintele Erdogan.
Doar că semnele unui dezgheţ erau din ce în ce mai vizibile. Preşedintele Recep Tayyip Erdogan invoca „turbulenţele serioase” în relaţiile cu SUA şi necesitatea regăsirii unor parteneriate în Europa. La rândul său, ministrul german al Finanţelor, Olaf Scholz, declara la mijlocul lunii august că „criza monetară turcă şi prăbuşirea lirei turceşti cu 40% comportă riscuri majore pentru economia germană”. Într-un moment atât de sensibil, cel mai important cotidian al Germaniei, „Frankfurter Allgemeine Zeitung” publica, la 26 septembrie, un articol semnat de preşedintele Turciei în care arăta explicit că „într-un moment în care evoluţia lumii se îndreaptă spre o direcţie dramatică, este indispensabil pentru Germania şi Turcia să deschidă o nouă pagină în relaţiile bilaterale, să lase de o parte diferenţele şi să se preocupe de interesele lor comune”.
De ce se produce revigorarea relaţiei dintre Ankara şi Berlin?
Mai întâi de toate este de vină istoria: cele două foste mari imperii nu au fost niciodată în război direct. Iar Imperiul Otoman a fost salvat de la disoluţie, după înfrângerea catastrofală din 1877-1878 în faţa trupelor ruseşti şi române din Bulgaria, de investiţiile masive venite din Imperiul German în infrastructura feroviară, petrolieră, bancară şi industrială. Abia în 1918, când Primul Război Mondial s-a încheiat, ambele imperii aliate şi prietene şi-au dat duhul istoric.
Astăzi, în Turcia acuzată de întreaga Uniune Europeană de autoritarism şi încălcarea regulilor statului de drept funcţionează peste 7500 de companii germane, în condiţiile în care contradicţiile cu SUA au dus la devalorizarea cu 40% a lirei turceşti şi la o criză financiară fără precedent în ultimul sfert de secol. Germania a primit, prin firma Siemens, promisiunea că va construi liniile feroviare de mare viteză ale Turciei, un proiect de peste 35 de miliarde euro. Aceasta după ce Uniunea Europeană tocmai a anunţat că pentru exerciţiul bugetar 2018-2020 Turcia va primi cu 40% mai puţini bani (doar aproape 800 milioane euro) pentru proiectele de preaderare faţă de perioada 2014-2017, când a ridicat de la casieria de la Bruxelles aproape 4,5 miliarde euro. Într-un an de criză diplomatică bilaterală, 2017, schimburile comerciale dintre Germania şi Turcia au depăşit 45 de miliarde euro, Germania devenind al doilea partener străin dar primul din Uniunea Europeană.
În cei doi ani de congelare fără precedent a relaţiilor bilaterale, preşedintele Recep Tayyip Erdogan a reuşit să nu se înţeleagă prea bine nici cu preşedintele SUA, Donald Trump, nu a reuşit nicio victorie majoră pe frontul militar şi diplomatic din Siria şi a întărit relaţia cu Rusia. Alianţa dintre Ankara şi Moscova nu este tocmai un parteneriat ci priveşte mai degrabă spre viitorul Siriei, cu dese accese de opoziţie la adresa SUA. Chiar şi aşa, ea a devenit una periferică în contextul revenirii importanţei strategice a Israelului în Orientul Mijlociu şi a preferinţelor fără perdea, din punct de vedere al alianţelor, acordate de Casa Albă Poloniei şi României. Intervenţia publică a ministrului român al Apărării, Mihai Fifor, în vederea cumpărării unui sistem american de protecţie a litoralului Mării Negre, angajamentul ferm al guvernului de la Varşovia de a găzdui o mare bază militară americană (a NATO) şi dezangajamentul statelor din Europa Centrală şi de Sud Est de a invita Turcia în formatul geopolitic Intermarium (guvernul de la Ankara nu a fost reprezentat nici la întâlnirea de la Bucureşti, din septembrie 2018), reprezintă tot atâtea ofensive pentru relaţia dintre Turcia şi Rusia. Acuzaţiile preşedintelui Trump la adresa Germaniei, la ultima reuniune la nivel înalt a NATO, de la Bruxelles, potrivit căreia Germania este prizoniera energetică a Rusiei se aplică şi Turciei: mai bine de jumătate din gazul consumat de Turcia şi aproape 40% din cel utilizat în Germania este de provenienţă rusească. Criza diplomatică fără precedent dintre Washington şi Ankara a declanşat una dintre cele mai puternice căderi economice şi financiare din ultimii ani: prăbuşirea lirei turceşti, turbulenţe majore la bursă, scăderea abruptă a exporturilor, îngheţul fără precedent în relaţii cu state altădată prietene.
Dacă au o relaţie nu foarte apropiată cu preşedintele Donald Trump dar una public destinsă cu preşedintele Vladimir Putin de ce Turcia şi Germania să mai rămână supărate una pe cealaltă?
Procedurile de decongelare a relaţiei dintre Turcia şi Germania
La conferinţa de presă care a urmat unei întâlniri între patru ochi, cancelarul federal Angela Merkel a anunţat fără menajamente că „voi critica mereu ce este de criticat în sistemul politic turc dar acest lucru nu înseamnă că nu îmi doresc o Turcie stabilă”. Mai iritat, dar vizibil aliniat cerinţelor Berlinului, preşedintele Erdogan a vorbit despre necesitatea ca Turcia să primească din Germania cele 68 de persoane acuzate de „terorism” în procesul tentativei de lovitură de stat din august 2016, în frunte cu Can Dündan, fostul redactor-şef al celui mai important cotidian de opoziţie de la Ankara, „Cumhuriyet”. Angela Merkel şi Recep Tayyip Erdogan au simţit nevoia să mai ia şi un mic dejun împreună, singuri, la 29 septembrie. Cel mai sigur, cancelarul federal i-a enumerat preşedintelui de la Ankara aşteptările punctuale ale Germaniei, în faţa unui meniu sărăcăcios, cu mult unt, dulceaţă de fructe de pădure şi câteva ouă fierte.
Predictibilitatea dialogului turco-german din spaţiul public a fost fără cusur, cea mai mare parte a presei germane consemnând doar „revigorarea”, „reinaugurarea” sau „redeschiderea” relaţiilor bilaterale şi nicidecum o revenire la încrederea şi susţinerea anterioare lui 2016. Preşedintele Republicii Federale Germania, Frank-Walter Steinmeier, cel care a făcut invitaţia bilaterală, a declarat presei, în chiar timpul întâlnirii sale cu preşedintele Erdogan, că „această vizită nu este semnul unei normalizări a relaţiilor noastre. Poate fi, însă, un început”.
Statul de drept a fost tema preferată a dialogului şefului statului german – o funcţie fără prerogative decizionale în arhitectura federală de la Berlin – cu omologul său turc. Rolurile au părut împărţite: preşedintele Steinmeier într-o ofensivă declarativă neobişnuită, cancelarul Merkel într-o postură binecunoscută, calmă şi pragmatică. „Preşedintele Steinmeier a primit informaţii eronate” despre Turcia, a fost concluzia şefului statului turc în faţa ziariştilor. Aşa se pare că a înţeles şi cancelarul Angela Merkel la micul dejun între patru ochi.
Că a fost vorba despre o simplă ieşire din congelator a relaţiilor dintre Germania şi Turcia reiese şi din analizele a două dintre cele mai influente organe de presă din cele două state. Foarte popularul „Die Welt” scria la 28 septembrie că „Germania îi trădează pe toţi cei care aspiră la o societate liberă, democratică şi laică” în vreme ce agenţia naţională turcă de presă Anadolu motiva distanţa vizibilă dintre preşedinţii Frank-Walter Steinmeier şi Recep Tayyip Erdogan prin faptul că „Germania adăposteşte mii de terorişti, membri ai PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), care umblă liberi prin această ţară”.
În toiul acestei evidente răceli diplomatice, oricum mai bune decât congelarea dinaintea întâlnirii, preşedintele Frank-Walter Steinmeier s-a gândit, totuşi, la un strop de căldură. În seara zilei de 28 septembrie, la palatul Bellevue, reşedinţa sa oficială din Berlin, a dat un imens banchet oficial în cinstea omologului Recep Tayyip Erdogan, anunţând o listă de aproape 10.000 de invitaţi. Au venit aproape toţi, au mâncat un meniu mai cazon, bugetul Preşedinţiei germane nefiind niciodată prea generos, au băut apă şi vinuri bune din Renania şi au discutat vrute şi nevrute între ei. Nu aveai cum să nu observi, însă, cei mai importanţi absenţi. Cancelarul Angela Merkel nu a ajuns, pretextând câteva probleme personale: lumea adunată în curtea palatului Bellevue şi-a adus aminte că nu a venit nici când a fost sărbătorit la Berlin preşedintele R.P. Chineze, Xi Jinping, fiind şi atunci „bolnavă”. La recepţie nu au ajuns, însă, nici liderii şi parlamentarii ecologiştilor, Partidului Liber-Democrat (liberal) şi ai Alternativei pentru Germania.
De ce au fost scoase din congelator relaţiile dintre Turcia şi Germania?
În primul rând, pentru că Germania este o economie de dimensiuni mondiale iar relaţiile economice cu Turcia sunt foarte importante. Nici Turcia nu poate rata o astfel de oportunitate pentru că, răcindu-se zdravăn relaţiile cu SUA, banii au început să fie tot mai puţini, mai greu de obţinut şi mai condiţionaţi. Investiţiile germane şi exporturile plecate spre Turcia sunt benefice pentru politica economică a guvernului condus de Angela Merkel. În acelaşi timp, ele sparg zdravăn izolarea în care se găseşte Turcia de câteva luni, vreme în care parteneri mondiali de încredere i-au rămas doar Federaţia Rusă, Qatar şi Autoritatea Palestiniană. Demersul preşedintelui Recep Tayyip Erdogan, de a demara deschiderea porţilor la Berlin, va avea ecou şi în capitalele încă ostile Turciei: în Franţa şi Olanda, în primul rând.
Mai este vorba despre o comunitate de peste 3 milioane de turci, cea mai mare de străini din Germania, care este extrem de ataşată de ţara-mamă, chiar dacă unii dintre ei se află la a doua sau chiar a treia generaţie pe pământ german. Această comunitate munceşte, plăteşte taxe şi impozite, votează, participă la viaţa publică a Germaniei iar presiunea ei s-a dovedit importantă. Pentru aceştia, guvernul cancelarului Angela Merkel a fost de acord să inaugureze, la 29 septembrie, la Kőln, cea mai mare moschee din Europa, cu excepţia Turciei.
Deloc în ultimul rând, scriam acum trei ani despre efectele politicii morale promovate de Angela Merkel şi Germania în ceea ce priveşte primirea a aproape două milioane de refugiaţi, majoritatea din Orientul Mijlociu. Iată că am avut dreptate: morala şi pragmatismul pot face din Germania unul dintre decidenţii financiari şi investiţionali majori ai Orientului Mijlociu. Mai bine de 13 miliarde de euro au fost câştigaţi de firma Siemens în această vară, din partea guvernului de la Bagdad, pentru proiectul de modernizare şi refacere a sistemului de electrificare a Irakului. Alte proiecte de investiţii, de mai multe zeci de miliarde de euro, vor veni către firmele germane pentru modernizarea infrastructurii de transport din Irak, a celei portuare (de export al petrolului) din Basra, pentru reconstruirea sistemului de transport public din Bagdad şi a reţelelor de autostrăzi şi căi ferate de mare viteză din această ţară.
Siria, vecina Turciei, a rămas o problemă vitală de securitate a Orientului Mijlociu. La micul dejun privat, cancelarul Angela Merkel şi preşedintele Recep Tayyip Erdogan au stabilit organizarea unei întâlniri la nivel înalt, alături de preşedinţii Vladimir Putin şi Emmanuel Macron, pentru negocierea unei agende de pace în această ţară lovită de un conflict civil care durează din 2011.
Şi nu doar pacea este vitală acestei regiuni. La umbra puterii morale a Germaniei în Orientul Mijlociu, Turcia aşteaptă să participe la reconstrucţia Siriei. Singură, e greu, dar alături de companiile trimise de guvernul de la Berlin este sigur. Nu este vorba doar despre o revenire la relaţia strânsă dintre Imperiul Otoman şi Imperiul German în perioada 1878-1918, cu investiţii practic în aceleaşi spaţii geografice, ci şi despre ieşirea Turciei dintr-un congel diplomatic în care nu s-a aflat niciodată în ultimul secol.
Desigur, decongelarea propusă la Berlin va fi privită cu atenţie la Casa Albă, locul care interesează cu adevărat puterea de la Ankara. Abia atunci, şi numai atunci, se poate lua masa.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
