Cât de greu este să restaurezi o clădire de patrimoniu? Este întrebarea pe care mulți o pun în momentul în care se uită la ruinele unor clădiri istorice din Dobrogea înscrise în Lista Monumentelor Istorice. Casa Lichiardopol din Tulcea, aproape toate clădirile din centrul istoric al Constanţei, vechiul Seminar musulman din Medgidia sunt exemple de nepăsare din partea celor care ar trebui să administreze un patrimoniu istoric fabulos.
Cel mai elocvent caz este Cazinoul din Constanța care, prins în vâltoarea legislativă şi în interesele politice meschine din povestea Radu Mazăre – Elena Udrea, se degradează de la zi la zi.
Prevederi legale excesive şi aproape deloc respectate, durata de timp imensă pentru eliberarea avizelor, lipsa specialiștilor și prețurile exorbitante sunt piedici pe care un proprietar de monument istoric trebuie să le treacă pentru a putea începe procesul de restaurare.
Axa răului pentru patrimoniul istoric constănțean: relația dintre proprietar și monument
În câteva oraşe din ţară, cum ar fi Oradea, Braşov, Sibiu, Cluj Napoca, Iaşi sau Craiova, administraţiile locale au încercat să găsească cele mai la îndemână şi favorabile soluţii pentru restaurarea integrală a unor întinse spaţii din zonele istorice şi pentru regenerarea lor articulată urbană. A reieşit un mare succes, reliefat într-un număr impresionant de festivaluri, concerte, acţiuni culturale şi de informare, toate aducând din ce în ce mai mulţi turişti, mai multe investiţii, mai mulţi bani. În timp, restaurarea clădirilor de patrimoniu şi aducerea lor în circuitul turistic a făcut ca Oradea sau Craiova, altădată irelevante în ceea ce priveşte valoarea turistică, să domine regiuni şi oraşe cu potenţial dar fără nici un rezultat notabil la capitolul acesta. Şi ne referim, desigur, la majoritatea oraşelor din Dobrogea, în primul rând la Constanţa şi Tulcea.
Casa Constantin Motomancea face parte din seria clădirilor tulcene ridicate în ultimii ani ai administraţiei otomane, înaintea Războiului din 1877-1878. Situat în fostul cartier grecesc, imobilul este unul dintre cele mai reprezentative exemple de arhitectură civilă din perioada administraţiei otomane din Dobrogea, o bijuterie pe care astăzi, din păcate, doar Tulcea o mai posedă. Arhitectura este una tipic franceză, specifică Parisului împăratului Napoleon al III-lea şi care se regăseşte în bună măsură în oraşele mari şi bogate ale României sub denumirea de Empire. Cel mai probabil, imobilul a fost gata cel mai târziu în 1875-1876, înainte de declanşarea războiului şi nu este exclus ca echipa de arhitecţi şi constructori să fie similară aceleia care a proiectat şi ridicat Palatul Paşei, astăzi superbul Muzeu de Artă, de pe malul Dunării.
Ana Gîlcă spune că a început restaurarea Casei Motomancea în anul 2009. Au trecut aproape zece ani și lucrarea încă nu este finalizată. Am întrebat de ce.
3 ANI PENTRU UN AVIZ
În primul rând, „ca urmare a modificării legislației – afirmă proprietarul –, s-a cerut un ultim aviz care a tergiversat obținerea autorizației timp de trei ani”. „În privința procedurilor administrative de autorizare, nu am întâmpinat dificultăți pe plan local”, continuă Ana Gîlcă.
În multe cazuri, chiar dacă instituțiile deconcentrate de la nivel local, în speță Direcțiile Județene pentru Cultură, își dau tot concursul pentru ca lucrurile să meargă mai repede, totuși hățișul legislativ blochează activitatea.
Acesta este unul dintre exemplele care poate să oprească, din fașă, restaurarea unui monument istoric. Mai sunt și altele, care țin tot de legile strâmbe, așa cum punctează și notarul public tulcean: „Din punct de vedere legal, lucrurile nu sunt foarte clare cu privire la toate avizele, iar în practică se dau interpretări excesive unor dispoziții legale”.
COSTURI ENORME
„Am început reparațiile în anul 2009, reparații care au suferit întreruperi determinate de factori economici”, afirmă notarul tulcean. „Nu ne-am grăbit să urgentăm lucrările dat fiind faptul că nu am dispus de finanțare de la stat, dimpotrivă avem și acum credit de achitat”. „Sunt cu siguranță aspecte descurajatoare, mai ales costurile semnificative necesare unui astfel de proiect”.
Dar ce ar trebui să se schimbe pentru ca proprietarii de monumente istorice să fie încurajați să reabiliteze și să restaureze clădirile de patrimoniu?
„Proprietarii de monumente istorice ar trebui ajutați cu fonduri pentru reabilitare, deoarece acestea sunt clădiri care dăinuie pentru totdeauna. Nu are importanță cine deține clădirea, ci valoarea ei istorică și arhitecturală în sine. Proprietarul persoană fizică nu este deloc încurajat sau ajutat de stat, ci dimpotrivă. Dacă proprietarul solicită sprijin material din partea statului se lovește de refuz categoric. În schimb, statul suportă cheltuieli enorme pentru reabilitarea unor monumente istorice de interes public. Chiar dacă nu suntem ajutați material cu reabilitarea, ar trebui măcar să fim scutiți de la plata impozitelor, indiferent dacă proprietarul desfășoară sau nu o activitate economică în cadrul incintei, având în vedere ce cheltuieli enorme implică un proiect de restaurare a unui monument istoric, și cât de dificil este să găsești arhitect specializat în acest domeniu și o echipă competentă pentru executarea lucrărilor”, continuă Ana Gîlcă.
PENURIE DE ARHITECȚI
Și astfel este deschis un alt subiect sensibil în procesul de reabilitare și restaurare a unui monument istoric: lipsa specialiștilor.
Discuțiile din breaslă sunt elocvente: există un grup de oameni din jurul fenomenului, grupați într-o castă ermetică, în care intri foarte greu.
Arhitecții, specialiștii și firmele specializate în reabilitarea și restaurarea monumentelor istorice sunt avizați foarte greu și îi poți număra pe degete. De multe ori, interesele acestora ajung tocmai în comisiile de avizare a proiectelor de reabilitare sau de acreditare a specialiștilor.
Și astfel, să restaurezi un monument istoric în Dobrogea devine o provocare din acest punct de vedere.
„Autoritățile locale nu ne-au pus niciun fel de piedici, ceea ce este demn de apreciat. Singura dificultate a fost aceea a găsirii arhitectului, forței de muncă, dar și a duratei îndelungate a obținerii avizelor care a întârziat mult progresul lucrărilor. Am fost nevoiți să reînnoim autorizațiile din cauza acestui fapt, suportând cheltuieli inutile”, continuă Ana Gîlcă. „Bineînțeles că este greu de colaborat atunci când sunt puțini arhitecți autorizați pentru restaurarea monumentelor istorice”.
Casa Motomancea este un caz fericit. A găsit un proprietar care a avut disponibilitatea, răbdarea și banii necesari pentru restaurarea clădirii, chiar dacă hopurile întâlnite au făcut ca acest proces să dureze de aproape 10 ani. La final, clădirea va fi restaurată în integralitate și va prinde o altă viață, poate pentru următorii 100 de ani.
Majoritatea clădirilor de patrimoniu, însă, nu au acest noroc, fără o implicare activă a statului, sub forma unor parteneriate publice-private și fără o reconfigurare a legislației în domeniu în funcție de realitățile și de nevoile proprietarilor.
ISTORIA CASEI CONSTANTIN MOTOMANCEA
Splendid proporţionată, cu câte patru ferestre imense pe latură, cu ancadramente deosebit de ornamentate, în formă de ghirlande, şi cu frontoane reprezentând chipuri umane, casa Motomancea se deschide cu o intrare monumentală, cu scări din piatră masivă, un cerdac acoperit şi încadrat de două imense coloane clasice. Imobilul are un parter specific, cu ferestre mari, generoase cu lumina, şi un nivel superior cu încăperi foarte înalte, bogat decorate şi pictate iniţial. Este aproape sigur că la capătul scărilor se găseau statui monumentale, fie capete de lei, fie reprezentări fidele de corpuri umane care ţin deasupra capului întregul ansamblu de piatră.
Astăzi, din motive de administrare a casei de-a lungul timpului, şi decoraţiile interioare, şi reprezentările exterioare ale scărilor au dispărut. Cu efort financiar, ele pot fi reconstituite pentru că există destule similitudini în alte oraşe (inclusiv Bucureşti). Coloanele, excepțional finisate la capătul superior, încadrează şi laturile clădirii, dând un aspect de grandoare, lux, opulenţă şi atmosferă europeană. Frontonul principal este tipic stilului Empire şi este un fel de etichetă care îl recomanda pe proprietar în societate. Doi îngeri susţin un blazon imens iar sub acest ansamblu se găseşte o casetă enormă unde, dacă se caută bine, se poate reconstitui numele proprietarului şi anul în care s-a deschis casa. Ca semn de mare nobleţe, frontonul acesta este regăsit pe toate laturile casei, ceea ce sporeşte impresia de dominare şi de importanţă a clădirii şi a statutului social al celui care a construit-o.
Să nu uitaţi: casa aceasta a fost ridicată la marginile Imperiului Otoman într-o vreme când influenţa aceasta europeană era rareori întâlnită şi nici nu era încurajată de administraţia de la Istanbul.
Aproape sigur construcţia a aparţinut unui european, cetăţean al Tulcei, foarte bogat. Puţin probabil să fi fost român, comunitatea lor nu era nici foarte bine situată financiar şi nici atât de influentă încât să obţină avizul administraţiei paşei de Tulcea. Cum casa se afla în fosta mahala grecească, pe strada Grecească, cu certitudine vorbim despre un imobil ridicat şi locuit de un mare proprietar sau comerciant grec, cu ample relaţii în Occident şi extrem de deschis curentelor europene într-un Imperiu Otoman destul de restrictiv.
Profesorul Constantin Motomancea a predat matematica la Colegiul Dobrogean „Spiru Haret”, unde a fost şi director. Casa o cumpără în 1929 de la un proprietar bulgar, care o cumpărase, la rândul lui, după război, de la un proprietar grec. Devastată de bulgari în timpul ocupaţiei Tulcei din 1916-1918, casa Motomancea este refăcută şi pusă în valoare de dascăl. Naţionalizată în 1950, casa Motomancea a fost, în timpul regimului comunist sediu al unor instituţii, între care și Miliţia Tulcea.
După 1990, casa Motomancea a fost sediul unei instituţii de învăţământ preşcolar iar din momentul în care a intrat în proprietatea doamnei Ana Gîlcă a început o nouă istorie.
Casa Motomancea se află într-una dintre cele mai frumoase zone ale municipiului Tulcea, din punct de vedere arhitectural. Clădirea se află în zona veche a orașului, actual sit urban. La numărul 26 se învecinează cu Casa Lichiardopol, acolo unde a fost semnată revenirea Dobrogei între granițele României, în anul 1878, iar la numărul 32 se găsește Casa Avramide, clădire superb restaurată și simbol al culturii tulcene.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
