La 14 aprilie, prim-ministrul Republicii Socialiste Vietnam, Nguyen Xuan Phuc, va veni pentru trei zile la Bucureşti. Este răspunsul vizitei oficiale efectuate, la mijlocul lunii iulie 2016, de prim-ministrul Dacian Cioloş la Hanoi, după 21 de ani de la ultima deplasare a unui şef de guvern de la Bucureşti în această ţară.
Din 2016 relaţiile dintre România şi Vietnam au intrat pe o turnură ascendentă şi extrem de dinamică. Se poate spune că Vietnamul a devenit aliatul cel mai important al României în Asia. Un pariu extraordinar pentru prezent dar, mai ales, pentru viitor.
România şi Vietnam: relaţii vechi, distanţe mari, rezultate puţine. Până în 2016
În perioada comunistă, cele două state au stabilit relaţii diplomatice la 3 februarie 1950 şi au deschis misiunile diplomatice de la Bucureşti şi Hanoi în 1955. Războiul pe care regimul comunist din Nord l-a dus împotriva Franţei, apoi cu SUA, protectoare ale Republicii Vietnamului de Sud (cu capitala la Saigon, astăzi oraşul Ho Şi Min), a împiedicat dezvoltarea economică şi socială a ţării.
Legăturile dintre Hanoi şi Bucureşti au avut mai degrabă o componentă ideologică decât una pragmatică, economică şi comercială. Chiar şi aşa, între 1950 şi 1989, peste 3.500 de vietnamezi au fost educaţi în universităţile României, cei mai mulţi în domeniile inginereşti şi medicale. Iar în a doua jumătate a anilor 1960 Nicolae Ceauşescu a mediat întâlniri la nivel informal şi oficial între RD Vietnam şi SUA, înainte ca Washingtonul să semneze Acordurile de la Paris care puneau capăt războiului. La 30 aprilie 1975 trupele comuniste au ocupat Saigonul şi au anulat existenţa Vietnamului de Sud.
O ţară sărăcită şi devastată de război, Vietnamul comunist a rămas în relaţii antagonice, extrem de reci, cu marele vecin şi rival – RP Chineză. După ce a ocupat Cambodgia, şi la Phnom Penh s-a instalat regimul criminal al lui Pol Pot (1975), relaţiile dintre Vietnam şi China comunistă au devenit aproape războinice.
Din 1986, comuniştii de la Hanoi au acceptat justeţea reformei economice introduse de Deng Xiao Ping în RP Chineză şi au instituit aşa numita Doi Moi, principiile economice de piaţă. De atunci, de mai bine de trei decenii, Vietnamul a devenit una dintre cele mai dinamice economii ale Asiei.
O ţară cu 100 de milioane de locuitori, cu 60 de milioane de braţe apte de muncă, o creştere anuală a Produsului Intern Brut pe locuitor în jur de 7% şi un salariu mediu lunar care încă nu a ajuns la 200 dolari. Aşa este astăzi Vietnamul.
Relaţiile dintre România şi Vietnam au mai continuat câţiva ani după 1989, mai degrabă ca expresie a lumii comuniste şi a ideologiei împărtăşite de lideri decât ca rezultate în vreun domeniu. Prim-ministrul Nicolae Văcăroiu (în 7-9 iulie 1995), preşedintele Emil Constantinescu (14-16 noiembrie 1997) şi preşedintele Ion Iliescu (16-18 februarie 2002) au fost liderii români de cel mai înalt rang care au vizitat Vietnamul. După care, vreme de două decenii, între Bucureşti şi Hanoi nu a mai fost nimic.
Vietnamul a devenit partener strategic al României în Asia. Când? De ce?
Aderarea României la NATO şi Uniunea Europeană a schimbat profund politica externă a României, precum şi direcţiile strategice fundamentale. SUA au devenit cel mai important partener al României în plan strategic şi militar, UE în plan economic iar cu Turcia s-a construit cea mai solidă relaţie comercială din afara blocului comunitar. Relaţiile cu Federaţia Rusă s-au răcit considerabil după 2004 iar de mai bine de un deceniu nici nu mai există contacte oficiale la nivel înalt. Nici legăturile cu statele arabe nu mai sunt precum înainte de 1990, prioritare fiind acelea cu Israel.
În Asia, relaţiile dintre România şi RP Chineză au rămas prieteneşti, poate apropiate, dar simbolice. Chiar dacă este prezentă în economia românească (la un nivel modest), China comunistă a eşuat în toate marile proiecte de investiţii pe care şi le-a propus în ultimii ani: rafinăria Petromidia, de la Năvodari, centrala nucleară de la Cernavodă, portul Constanţa, calea ferată dintre Bucureşti şi Constanţa, podul peste Dunăre dintre Măcin şi Brăila. Nici nu este de mirare că, în faţa atâtor eşecuri, RP Chineză a luat decizia închiderii intempestive a Consulatului General de la Constanţa, o măsură uimitoare în condiţiile în care companiile de la Beijing cumpără porturi europene (Pireu, Trieste, Genova, Palermo).
Şi tot de când influenţa economică şi strategică chineză pare că a fost retezată, România a pariat pe Vietnam. Adică, un rival regional al Chinei şi un partener solid, de mai bine de două decenii, al SUA în Asia de Sud-Est.
Semnalul a fost dat la mijlocul lunii iulie 2016, când prim-ministrul Dacian Cioloş a făcut o vizită oficială la Hanoi. Prima după 21 de ani. De atunci, relaţiile dintre România şi Vietnam au intrat într-o viteză ameţitoare.
La Hanoi, în faţa prim-ministrului Nguyen Xuan Phuc, Dacian Cioloş vorbea despre noi relaţii, bazate pe o istorie veche de 66 de ani, dar care să fie prieteneşti, pornind de la pragmatism şi de la realism. „România doreşte ca Vietnamul să fie un partener privilegiat al României în această parte a Asiei” a fost mesajul cheie al lui Dacian Cioloş.
În iulie 2016, în faţa lui Dacian Cioloş, omologul vietnamez a şi amintit domeniile de interes bilateral: petrol, gaz, energie electrică, porturile Tulcea şi Constanţa, construcţii navale, căi ferate, agricultură.
Dar mai ales: Vietnamul are un surplus de forţă de muncă tânără, calificată şi disciplinată. Toate datele statistice relevă că România are un deficit de cel puţin un milion de persoane, inclusiv în domenii strategice.
În România deocamdată muncesc aproximativ 3000 de vietnamezi, conform informaţiei dată publicităţii de agenţia oficială de presă de la Hanoi, VNA, şi reluată de ministrul vietnamez al Muncii, Invalizilor şi Afacerilor Sociale, Dao Ngoc Dung. Cea mai importantă comunitate de lucrători vietnamezi din România se află în momentul de faţă la Tulcea, la Şantierul Naval Vard: 450 de persoane.
După vizita lui Dacian Ciloş la Hanoi, a urmat o succesiune rapidă de vizite oficiale reciproce, dublarea volumului schimburilor comerciale şi, mai ales, promisiunea fermă a Vietnamului că în 2020 Parlamentul de la Hanoi va adopta o lege a muncii care va permite deplasarea a cel puţin 500.000 de lucrători în străinătate.
În ultima parte a anului 2018, ministrul român al Mediului de Afaceri, Comerţului şi Antreprenoriatului, Ştefan Radu Oprea, a semnat la Hanoi un Memorandum privind promovarea investiţiilor şi altul privind colaborarea bilaterală în domeniul IT. Două documente pe care partea vietnameză le cerea insistent. România s-a oferit să şcolarizeze în universităţile ei tineri vietnamezi în domeniul IT şi apoi să organizeze stagii de practică pentru aceştia. Este o oportunitate unică pentru Vietnam pentru că nicio ţară nu a mai oferit o astfel de colaborare.
Cu un regim comunist cu reguli stricte în ceea ce priveşte circulaţia informaţiei, deschiderea oferită de România a fost semnalată în termeni din cei mai elogioşi de autorităţile centrale de la Hanoi. Cotidianul Partidului Comunist Vietnamez, „Nhân Dân”, relata optimist că, dacă în momentul de faţă „boabele de cafea reprezintă produsul de export cel mai important al Vietnamului către România”, viitorul va arăta altfel.
Prim-ministrul de la Hanoi, Nguyen Xuan Phuc, într-o intervenţie tipărită în oficiosul Partidului Comunist din Vietnam, „Nhân Dân”, la 23 octombrie 2018, se declara „foarte mulţumit de colaborarea bilaterală cu România din ultimii ani” şi se angaja să sporească volumul comerţului bilateral, în anii imediat următori, la 500 milioane dolari. România- a sugerat prim-ministrul de la Hanoi- ar trebui să aibă încredere în Vietnam. Un prim pas ar putea fi deschiderea pieţei româneşti pentru produsele agricole.
Nguyen Xuan Phuc s-a declarat de acord să colaboreze cu România, prin trimiterea de forţă de muncă, în domenii precum construirea de autostrăzi, infrastructură şi sistemul medical.
Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale, Marius Budăi, asigura oficialităţile vietnameze, la 28 noiembrie 2018, că „drepturile lucrătorilor extracomunitari, printre care se numără şi cetăţenii vietnamezi, au fost, sunt şi vor fi respectate în România în aceleaşi condiţii în care sunt şi cele ale angajaţilor români. Legislaţia românească nu face discriminare între angajaţi, lucrătorii vietnamezi au aceleaşi drepturi ca şi cei români.”
„În perioada 2010-2018, comerţul bilateral dintre România şi Vietnam a început să crească, apropiindu-se de 300 milioane dolari la sfârşitul anului 2018” anunţa, la 24 octombrie 2018, agenţia naţională de presă VNA. Şi cotidianul Partidului Comunist, şi agenţia de presă de la Hanoi insistau că „Pentru Vietnam, România este cea mai mare piaţă din Europa de Sud şi de Sud-Est, cu o localizare convenabilă pentru transportul maritim, la intersecţia a trei coridoare europene de transport. România are dezvoltate sectoarele de petrol, gaz, petrochimie, construcţii, sănătate, producţie farmaceutică. România poate ajuta Vietnamul şi în alt sens, deoarece este membră a numeroase instituţii şi organizaţii internaţionale de cooperare economică”.
Aşa este.
La 6 martie 2019, ministrul de Externe l-a primit pe Bui Tranh Son, ministru adjunct de Externe al Vietnamului şi trimis special al prim-ministrului de la Hanoi, care a venit cu o solicitare specială. Agenţia oficială chineză de ştiri Xinhua (China Nouă) nu a pierdut ocazia de a divulga ceva din discreţia dialogului româno-vietnamez. Teodor Meleşcanu s-a agajat ca România, în calitate de preşedinte al Consiliului UE, să grăbească semnarea Acordului de Liber Schimb între Uniunea Europeană şi Vietnam şi a Acordului pentru Protejarea Investiţiilor între UE şi Vietnam. Ambele documente au fost finalizate în iulie 2018 şi presupun deschiderea pieţei europene, de aproape 400 de milioane de consumatori, pentru produsele vietnameze. Mai ieftine decât cele produse în RP Chineză.
Din păcate, în momentul de faţă, nivelul investiţiilor româneşti în Vietnam este ridicol: 1,2 milioane dolari. Ne situăm pe locul 93 din cei 125 de investitori ai ţării în condiţiile în care înainte de 2016 nu exista nimic. Preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României, Mihai Daraban, anunţa un optimism viguros în ceea ce priveşte relaţia economică dintre cele două ţări: „România poate deveni un hub logistic pentru mărfurile fabricate în Vietnam, destinate pieţei europene, atât prin statutul nostru de stat membru al Uniunii Europene, cât şi prin infrastructura navală disponibilă, respectiv portul Constanţa şi transportul fluvial pe Dunăre”.
Chiar şi „Ziarul Armatei Populare”, care apare la Hanoi, a început să preia ştiri despre relaţiile economice dintre Vietnam şi România, cum este aceea tipărită la 19 decembrie 2019 despre un seminar organizat de Universitatea din Piteşti, în colaborare cu Ambasada RS Vietnam la Bucureşti şi Camera de Comerţ şi Industrie Argeş.
Să nu vă mire ca, după închiderea Consulatului General al RP Chineze, să fie deschise în viitorul imediat consulate de carieră ale RS Vietnam la Constanţa şi Tulcea.
Ambasadorul vietnamez la Bucureşti, Dang Tran Phong, care şi-a început mandatul în ianuarie 2019, anunţa că există fără dar şi poate multe similitudini în ceea ce priveşte percepţiile, acestea fiind date de faptul că „între România şi Vietnam există multe asemănări, atât în ceea ce priveşte avantajul geopolitic, cât şi din punctul de vedere al structurii mediului de afaceri”. În apropierea vizitei prim-ministrului de la Hanoi la Bucureşti, diplomatul vietnamez îi desemna ministrului Ştefan Radu Oprea, la 28 martie, priorităţile ţării sale în relaţia cu România: energie, petrol, gaze natural, industria auto şi IT. Desigur, alături de forţa de muncă vietnameză ce se preconizează.
Dacă între 1950 şi 1990 doar relaţiile ideologice au compus colaborarea dintre România şi Vietnam, noile evoluţii au în calcul planuri dinamice, valabile pentru o perioadă lungă de timp în viitor şi care asigură o legătură strategică. Poate singura adevărată pe care România o are în Asia.
Nu ar fi exagerat dacă am privi Vietnamul, acum, aşa cum Italia sau Spania privesc România după intrarea în Uniunea Europeană. Adică, prin prisma celor trei milioane de români care au dat viaţă celor două economii, care contribuie la menţinerea dezvoltării sociale şi care, desigur, construiesc relaţii politice şi diplomatice extrem de apropiate şi de fructuoase.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
