N-am să uit niciodată cât de frică mi-a fost când, de vreo 4-5 ani fiind, un amărât de pechinez lătrător a sărit pe mine iar eu, panicată, am căzut. Nu, nici măcar nu m-a mușcat, dar asta nu m-a împiedicat să nu evit pe cât posibil contactul cu patrupezii fără stăpân cunoscut. Ca mulți copii de bloc nici n-am avut ocazia să cunosc îndeaproape „psihologia canină”. Dar mi-am petrecut destul de mult timp studiind cealaltă parte a problemei.
Fie că ești de părere că maidanezii ar trebui stârpiți sau că bunica ar fi trebuit să își țină copilul în lesă, nu ai cum să treci nepăsător, printr-o haită de 10-15 câini, singur. La fel cum ți-ar fi teamă și de o gașcă de oameni ai străzii. În momentul în care în deplină armonie trasată de betoanele orașului apare elementul haotic, guvernat de propriile legi, mai apropiate de cele ale naturii, tensiunea crește pentru că predictibilitatea scade iar controlul situației nu mai pare a fi în mâna trecătorului. Cât de stresant este însă să faci față acestei situații zilnic? Una din principalele nevoi ale omului este cea de securitate, iar a acționa pentru satisfacerea ei este pur uman.
Pe de altă parte, calculul riscurilor este uneori puternic influențat de ceea ce psihologii numesc „frici iraționale” – fobiile. Fie că au la bază un fond de anxietate generalizată, fie că au obiecte clar delimitate (ex: insecte, șerpi), acestea determină percepția pericolelor înclinând balanța asupra periculozității acestora. Iar insistența emisiunilor asupra subiectelor șocante și sângeroase ne „ajută” să ni le împământenim mai bine.
Nu cred că în problema câinilor mai-danezi, ca și în alte probleme de siguranță ale omului citadin, părerile pro sau contra vor schimba ceva, ci mai mult, vor adânci diferența între cei care au încredere în patrupezi și cei care îi percep ca pericole iminente. Însă chiar și iubitorii de animale, cred eu, ar prefera să le știe la adăpost de neajunsurile orașului. Aici, poate, punem o cărămidă în comun.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
