În România s-au stabilit până în luna decembrie aproximativ 90.000 de refugiați ucraineni din cele 2,6 milioane care au intrat în țară de la începutul războiului, în urmă cu 10 luni. Jumătate din cei rămași aici sunt copii.
Matfii, Nikita, Kassia, Lev, Reizel și Makar au ajuns la Constanța din trei colțuri ale Ucrainei, din Kiev, Vinița și Odesa. Sunt printre norocoșii care astăzi nu mai aud bombardamentele, nu tremură de frică în subsoluri și nu suferă de frig în întuneric.
Dar care este prețul plătit de copiii care s-au refugiat din Ucraina și ce povară emoțională poartă cu ei zilnic, la școală, la piață sau când se plimbă? Info Sud-Est a stat de vorbă cu cei șase copii și cu familiile acestora pentru a înțelege dimensiunea traumei interiorizate, așa cum ea se reflectă în mărturiile consemnate.
Matfii, 11 ani, Kiev
La începutul războiului, în vreme ce primele bombardamente asupra Kievului începuseră, Matfii încă dormea și nu realiza că viața și lumea pe care le cunoștea au fost deja schimbate în mod dramatic. Deși mama sa, Veronica, nu și-ar fi dorit să îl trezească pe băiat și să îl forțeze să înfrunte realitatea sumbră impusă de războiul declanșat de Rusia, ea a realizat rapid că ei, în Kiev, vor fi ținta principală a invaziei și că drumul spre siguranță trebuie început cât mai curând.
În ciuda vârstei sale fragede, Matfii a înțeles rapid de ce familia sa părăsește capitala. La scurt timp după ce au găsit refugiu în vestul Ucrainei, când a devenit evident că nu există niciun loc cu adevărat sigur între granițele țării, Veronica a făcut alegerea dificilă de a părăsi țara natală în căutarea unui cămin temporar, departe de amenințarea rachetelor și tancurilor rusești. Cu tatăl lui Matfii pe front și cu băiatul în grija rudelor, femeia a reușit să găsească acomodare temporară în Franța, unde și-a adus ulterior și fiul.
Din păcate, deși cei doi au găsit în Franța un mediu sigur, stabilitatea furată de invazie a fost mai greu de redescoperit. Mama și copilul au fost curând nevoiți să se mute din nou, deoarece familia care i-a găzduit inițiat nu a putut să le ofere ajutor pe termen lung.
Cei doi au fost obligați astfel, de-a lungul primelor luni de război, să se mute constant de la o gazdă la alta. Zilele de război s-au transformat în săptămâni, apoi în luni, iar astăzi, la aproape un an, este limpede că adăpostirea a două persoane în condiții atât de incerte pentru o perioadă nedeterminată nu este deloc o sarcină ușoară. Veronica și Matfii reprezintă doar unul din milioanele de refugiați cu care Europa a trebuit să se confrunte fără avertisment.
Stresul, lipsa siguranței zilei de mâine și bariera lingvistică și culturală au însemnat pentru Matfii pierderea unui întreg an școlar, ceea ce a contribuit la sentimentul de izolare resimțit de un copil nevoit să își părăsească casa, familia și prietenii. Deși Veronica și-a dat silința să îi ofere o anumită măsură de normalitate, nimic nu poate umple un gol creat atât de brusc și de brutal în viața unui copil.
În asemenea circumstanțe, când Veronica a auzit de la cunoștințe posibilitatea stabilirii în România, o țară mult mai apropiată cultural și geografic de casă, decizia de a se muta aici nu a necesitat multă dezbatere.
Astfel, la începutul lunii octombrie, cei doi au serbat aniversarea lui Matfii într-un autobuz care se îndrepta spre România. După un drum de 48 de ore care a început în Paris, mama și fiul au ajuns la Constanța, unde au fost urmați, printr-o coincidență fericită, de sora Veronicăi și fiul acesteia, Nikita, care au părăsit Ucraina la puțin timp după ei.
În prezent, Matfii se pregătește să își reia studiile, prin intermediul școlii online, în timp ce Veronica face voluntariat pentru a strânge fonduri care să ajute familiile care nu au avut posibilitatea de a fugi din calea războiului.
Zilele trec greu pentru Matfii, care nu are multe opțiuni de relaxare la îndemână și și-ar dori ca mama să îi poată oferi mai multă atenție, la fel cum o făcea înainte, dar băiatul reușește să își umple timpul cu plimbări, cu sesiuni de studiu, în pregătire pentru reînceperea școlii, și cu alte mici jocuri și distracții specifice copilăriei, chiar și dacă trebuie să o facă pe holurile sau în sălile de așteptare ale unui hotel.
Apropierea de mare și de Ucraina, precum și posibilitatea de a se juca și comunica cu vărul său, Nikita, i-au priit lui Matfii, dar viața de zi cu zi la Constanța nu este lipsită de greutăți. În ciuda tuturor eforturilor, nimic nu se va simți vreodată ca acasă. Camerele de hotel în care refugiații trebuie să stea uneori în grupuri de trei sau patru nu pot înlocui camera și spațiul propriu de care se putea bucura în Kiev, mâncarea românească nu poate ține locul preparatelor cu care băiatul a crescut, iar școala online este o soluție educațională, dar nu poate înlocui colegii și prietenii de acasă.
Nici comunicarea cu rudele rămase în Ucraina nu este una ușoară. Deși tatăl lui Matfii îl încurajează și îl asigură că totul va fi bine în rarele ocazii când poate vorbi de pe front, experiența lunilor pe drumuri și-a pus amprenta asupra băiatului. Mai presus, știrile despre ce se întâmplă în țară sunt imposibil de evitat, ceea ce nu face decât să înrăuțească starea emoțională și psihică deja precară a copilului.
Plecarea grabnică din Kiev a însemnat că, din fericire, Matfii și mama sa nu au fost nevoiți să îndure prea mult sunetul exploziilor și al sirenelor sau teama constantă față de armata rusă, dar simplul fapt că este conștient de aceste lucruri și separarea bruscă de tot ceea ce a știut până acum l-a învățat pe băiat să simtă ceva ce niciun copil nu ar trebui să experimenteze: Ură.
Războiul care i-a luat casa și i-a separat familia, care i-a distrus locurile favorite de joacă din Kiev, care l-a forțat să își petreacă aniversarea de 11 ani pe drum, fără tort, prieteni sau cadouri a creat în sufletul copilului o stare de mânie pe care nu o mai simțise până atunci. Furia se manifestă acum în episoade de plâns și ură la adresa celor responsabili sub ochii îndurerați ai mamei sale.
În ciuda faptului că Matfii este nevoit să gestioneze sentimente și experiențe care ar putea aduce majoritatea adulților în pragul lacrimilor, nu și-a pierdut încă speranța și fericirea copilăriei. Deși vrea în continuare să știe ce se întâmplă acasă și continuă să se gândească la ce a pierdut și din ce cauze, Maftii nu uită să viseze la momentul întoarcerii în țara natală, la cadourile aniversare care i-au fost promise și la simplele bucurii precum o plimbare pe plajă sau o gustare dulce.
Ochii roșii și umflați, fie de la oboseală, fie de la lacrimi, nu reușesc să distragă de la zâmbetul aproape mereu prezent pe fața băiatului și de la personalitatea energică, jucăușă și hazlie care a rezistat și după lunile de teamă, ură și relocări.
Nikita, 12 ani, Vinița
Când războiul a început, familia lui Nikita a hotărât că nu va fi nevoie să părăsească Vinița, orașul în care locuiau de ani de zile. Vinița este un oraș de doar 300.000 de locuitori în vestul Ucrainei, la sute de kilometri depărtare de Kiev și, inițial, departe de linia frontului, astfel că familia lui Nikita a presupus că situația va fi relativ calmă.
Această alegere se va dovedi a fi o greșeală teribilă. Ce a urmat a fost o perioadă de aproape două săptămâni de teroare petrecute în cea mai mare parte sub pământ. Vinița a fost bombardată în mod repetat de forțele rusești la începutul războiului, iar multe dintre atacuri au afectat obiective civile. Locuitorii orașului, incluzându-i pe Nikita și pe familia sa, s-au adăpostit cum au putut mai bine, dar amenințarea constantă a rachetelor și bombelor a continuat.
În mod surprinzător, Nikita a reușit să se comporte cu o maturitate necaracteristică vârstei sale în decursul acestor zile de coșmar. Chiar și în timp ce rachetele rusești măturau cerul și zone ale orașului erau distruse în explozii, Nikita a continuat să își păstreze calmul, pe cât posibil, și a încercat să își încurajeze părinții cu vorbe de om mare, în zilele în care erau nevoiți să se ascundă în adăposturi sau improvizații.
Din păcate, situația a devenit mai dificilă cu fiecare zi. În final, mama lui Nikita, Julia, a hotărât că Vinița este un loc prea nesigur când, la 6 martie, forțele rusești au bombardat aeroportul din apropierea orașului, eveniment în care zece oameni, incluzând trei copii, au fost uciși.
Julia s-a îngrozit și a plecat împreună cu Nikita în vestul Ucrainei, unde l-a lăsat în grija familiei în Ujgorod, un oraș aflat aproape de granița cu Slovacia, într-o încercare disperată de a-și îndepărta copilul cât mai mult de front.
La scurt timp după aceea, Julia a plecat în Europa pentru a pregăti un loc în care să poată sta pe o perioadă mai lungă de timp. Astfel a reușit să găsească cazare în Elveția, unde l-a adus apoi și pe Nikita cât a putut de repede, dar aranjamentul făcut în grabă nu a durat.
Datorită faptului că Nikita devenise obișnuit cu școala online pe parcursul pandemiei, el a reușit să își continue activitățile școlare în ucraineană chiar și în timp ce el și mama sa au fost nevoiți să trăiască pe drumuri, trecând de la o cazare temporară la cealaltă. Acest drum haotic a dus, în final, în Constanța, unde peste 10.000 de ucraineni s-au refugiat după începerea războiului și unde au rămas până în prezent.
În ciuda curajului și a capacității de înțelegere de care băiatul a dat dovadă pe parcursul evenimentelor, dorul de casă și de familie a săpat adânc în sufletul și psihicul micuțului Nikita.
Spre exemplu, lipsa semnalului la telefon și internet în Ucraina l-au obligat pe copil să vorbească doar sporadic și rapid cu bunicii, de care este profund atașat. Lipsa de contact, uneori și de luni de zile, cu oamenii dragi de acasă, a avut un efect emoțional puternic, în special după lunga perioadă de izolare din timpul carantinei. Anxietatea copilului a căpătat astfel proporții sinistre, dar a fost îngropată de copil, adânc în el.
Din cauza acestei situații, nu este de mirare că în loc să ceară lucrurile obișnuite la care ar trebui să se gândească un băiat de doar 12 ani, Nikita preferă să întrebe mai degrabă când se va putea întoarce acasă și când se va încheia războiul, întrebări care se răsucesc în gol în Julia pentru că nu îi poate răspunde.
Ajunsă la Constanța pe la jumătatea lunii octombrie, Julia participă în prezent la activități caritabile pentru a strânge fonduri de ajutorare pentru familiile ucrainene rămase încă în calea pericolului. În același timp, Nikita continuă să învețe pentru școală, chiar dacă îi lipsesc interacțiunile directe cu ceilalți copii. Într-o zi obișnuită, Nikita învață și își face temele, o ajută pe mama sa cât poate și, când timpul permite, cei doi vizitează orașul unde sunt recunoscători că au fost primiți.
Deși își face orele în limba maternă, băiatul a arătat și un interes deosebit în a învăța limba română, la fel cum în Elveția a reușit să învețe puțină germană, după spusele mamei sale. “Ce faci?”, “Bine”, “Mulțumesc”, fiecare cuvânt este intonat cu un zâmbet larg și pronunțat surprinzător de bine, considerând timpul scurt de ședere în România și interacțiunile limitate cu oameni din afara comunității de refugiați.
Pe parcursul discuției cu jurnaliștii, Nikita continuă să-și afișeze temperamentul calm și maturitatea care îi transcede vârsta, dar și un oarecare sentiment de melancolie care pare să îl înghită din timp în timp.
Dornic să comunice și să își descrie, așa cum poate, experiența, mai este distras doar din când în când de un set de blocuri lego pe care le-a aranjat în forma unui pistol și care îi captează aproape hipnotic privirea în timp ce ascultă și răspunde la întrebările care îi sunt adresate.
Kassia – 10 ani, Lev – 9 ani, Reizel – 1 an (Ovidiopol, Odesa)
Kassia, Lev și Reizel trăiau împreună cu mama lor, Tania, și cu tatăl lor în Ovidiopol, un mic orășel costier nu departe de Odesa. Când războiul a început, familia a crezut că nefiind într-un centru urban semnificativ, nu vor fi vizați de atacuri serioase, așa că au hotărât inițial să nu ia decizia extremă de a-și părăsi locuința.
Această idee de relativă siguranță a fost spulberată în următoarele zile, timp în care atât adulții cât și copiii au fost terorizați de bombardamentele constate care au lovit regiunea Odesa.
Înspăimântați, dar încă nesiguri dacă ar trebui să plece, Tania și soțul ei au început să facă pregătiri și să ia o serie de măsuri precaute în cazul în care scenariile cele mai rele s-ar adeveri. Cu un subsol plin de provizii, ferestre baricadate pentru a diminua riscul rănirii cu cioburi în caz că o explozie s-ar fi produs în apropiere, cei cinci au îndurat bombardamentele vreme de peste o săptămână, cu luminile stinse mereu pentru a nu risca să atragă atenția și fiind adăpostiți în cea mai sigură încăpere din casă.
Tania admitea ce se întâmplă în fața copiilor numai atunci când cei mici întrebau, dar adevărul este că, în realitate, copiii au trăit toate exploziile în mod constant în acele prime zile de coșmar. Fiecare explozie de afară mai exploda o dată în trupurile lor mici.
La 2 martie, când și-au dat seama că nu pot rezista stresului continuu la care erau supuși, Tania și soțul ei i-au dus pe Kassia, Lev și Reizel la cea mai apropiată graniță, cea cu Republica Moldova. Pe cei mici i-au surprins cu ”o vacanță de mult promisă” pentru a îndulci, pe cât posibil, situația sumbră cu care erau nevoiți să se confrunte.
Înainte să răsară soarele, familia a pornit pe un drum de doar 50 de kilometri, dar care, sub amenințarea rachetelor, s-a simțit ca o eternitate. Numai după acest drum infernal au putut mama și copiii să răsufle ușurați, probabil pentru prima oară de la începerea invaziei, odată ajunși în Palanca, cea mai apropiată localitate moldovenească de graniță. Acolo, și-au putut găsi cu ușurință drumul direct spre România, cu ajutorul voluntarilor români și moldoveni, în vreme ce tatăl copiilor a rămas în Ucraina pentru a ajuta la eforturile de evacuare despre care știa că vor crește semnificativ în următoarele zile.
Ajunși la Constanța, locație aleasă de Tania pentru că familia ei a trăit în Dobrogea cu generații în urmă, mama și cei trei copii au putut găsi rapid cazare dar, mult mai important, s-au putut bucura de siguranța căreia nici măcar nu au realizat că îi duc dorul până la acel moment. După ce au ajuns în România, orice sunet mai puternic, orice avion sau elicopter în treacăt era suficient pentru a le readuce la suprafață spaima zilelor petrecute sub amenințarea rusă.
Deși această stare de anxietate a început să se diminueze în timp, Tania a ajuns să constate că efectul asupra celor mici i-a schimbat într-un mod drastic.
Kassia, un copil timid de fel, s-a închis chiar și mai mult față de lumea din jur și a devenit foarte ușor iritabilă și necomunicativă.
La polul opus, Lev a răspuns în anumite momente prin furie și agresivitate, poate din încercarea de a părea curajos.
Deși cei doi și-au dat silința să fie ascultători și să nu le îngreuneze și mai mult situația părinților când pericolul era iminent, în perioada de calm s-a deschis Cutia Pandorei cu sentimentele de frică, teroare, nesiguranță, furie și ură acumulate în timpul bombardamentelor.
Tania s-a trezit astfel cu doi copii aproape complet diferiți. Până și micuța Reizel, care avea doar 9 luni când a început războiul, a devenit neobișnuit de emotivă și de sensibilă în lunile ce au urmat.
În ciuda traumelor suferite și a pierderilor, viața totuși continuă.
În prezent, Kassia și Lev fac școala de la distanță. Școliți de Tania, cei doi sunt examinați în mod regulat de profesorii de la școala lor din Ucraina, cu care au reușit să păstreze legătura pe parcursul lunilor de război.
Majoritatea dimineților și le petrec în acest fel, apoi își ocupă timpul cu ce au la îndemână. Când vremea o permite, pot ieși afară la joacă în fața hotelului în care sunt acum cazați, împreună cu ceilalți copii ucraineni din hotel cu care s-au împrietenit. Pe lângă asta, merg de câteva ori pe săptămână în oraș pentru a lua parte la cursuri de artă create special pentru copiii emigranților din Constanța.
Din păcate, deși cei mici sunt fericiți și activi în Constanța, gândurile lor sunt tot la casa pe care au pierdut-o. Deși au învățat, poate de nevoie, să trăiască în prezent, continuă să întrebe când se pot în sfârșit întoarce acasă, cât va mai dura războiul, ce ar fi dacă s-ar duce pur și simplu înapoi să trăiască cu tatăl lor?
În ceea ce privește comunicarea cu familia, cazul familiei este unul poate mai fericit. Fiind relativ aproape de graniță, tatăl celor trei copii reușește să îi viziteze odată la câteva săptămâni și să păstreze o comunicare aproape constantă cu ei și cu soția sa.
Cu toate astea, din spusele Taniei, în ultima perioadă, problemele de semnal au devenit atât de serioase încât comunicarea, pe internet sau prin telefon, este mult mai rară și mai dificilă. Acum, când tatăl este nevoit să se întoarcă în Ucraina, unde încă muncește, obiceiul format în primele luni ale conflictului de a suna zilnic pentru a afla toate detaliile despre ce fac și cum se simt cei mici a fost înlocuit de apeluri scurte pentru mesaje importante.
Acest nou neajuns hrănește și mai mult dorul de casă al Kassiei și a lui Lev. Școala lor cu profesori iubitori, casa lor confortabilă, pisicile devin amintiri tot mai îndepărtate pe măsură ce războiul se prelungește.
Totuși, în ciuda tuturor neajunsurilor și a traumelor suferite, Kassia și Lev continuă să găsească micile bucurii ale vieții în orașul port. Procesul de maturizare grăbită prin care au trecut nu îi oprește din a pofti dulciuri și jucării exact ca înainte, din a-și face prieteni sau chiar din a încerca să învețe câte puțin despre țara lor gazdă.
Deși pentru moment cunoștințele lor de română se rezumă la fraze scurte și la a comunica faptul că nu pot vorbi foarte bine în limba noastră, cei doi par fericiți să fie într-un oraș aproape de mare, exact ca acasă, și să fie înconjurați de oameni amabili care au oferit ajutor familiei lor într-o situație de răscruce.
Poate, într-o bună zi, după ce războiul se va fi încheiat, Kassia, Lev și Reizel vor putea, împreună cu părinții lor, să se întoarcă doar în excursie în Constanța, iar coșmarul de azi să se fi spulberat asemenea unui balon de săpun.
Makar, 8 ani, Odesa
Experiența lui Makar de la începutul războiului a fost una frontală. Când bombardamentele au început în Ucraina, Makar, care trăia împreună cu bunicii și părinții lui în Odesa, a fost trezit de sunetul exploziilor de afară.
În ciuda eforturilor bunicii lui Makar de a-l calma, băiatul a fost paralizat de frică, iar această stare a continuat până când familia a decis să părăsească Ucraina.
Inițial, ei au optat să se ascundă în subsolul locuinței lor din Odesa. Desigur, un simplu subsol nu ar fi putut oferi apărare corespunzătoare, iar mama lui Makar, Liza, a înțeles rapid că o asemenea soluție nu ar putea să îi ajute pe termen lung.
După ce a văzut că amenințarea care s-a abătut asupra vieților lor nu va înceta curând, și cât de puternic afectat este Makar de ce se întâmplă în jurul lor, Liza a hotărât că cea mai sigură decizie este să părăsească Ucraina.
Astfel, Liza și Makar au ajuns la granița cu Moldova, aduși acolo de bunicul băiatului, și au trecut pe jos granița pentru a ajunge în Palanca, cea mai apropiată localitate de graniță. Acolo, mama și fiul s-au întâlnit cu voluntari români și moldoveni și, până la finele zilei de 2 martie, erau deja sosiți în România, iar apoi au mers direct către Constanța, unde au și rămas până în prezent.
Odată trecuți de graniță, după spusele Lizei, primele vorbe ale lui Makar după ce și-a tras răsuflarea au fost: “Nu mai trebuie să îți faci griji”. Aceste cuvinte înseamnă mult fiindcă Makar înțelege, într-o oarecare măsură, gravitatea situației în care s-au aflat. Pentru mintea de copil a lui Makar, situația este extrem de simplă: Un om rău vrea să le fure pământul și țara, iar din cauza asta îi atacă cu rachete.
Primele întrebări ale băiatului au fost, în mod natural, când se va putea întoarce acasă și de ce nu au putut să o ia și pe Nora (pisica familiei). Lui Makar nu îi lipsește doar Nora, ci și familia sa, partea care a rămas în Ucraina, și casa cu care era obișnuit.
Îndeosebi, după cum a explicat Liza, lui Makar îi lipsește cel mai mult bunicul său cu care băiatul avea o relație specială. Cei doi munceau împreună, bunicul îl învăța pe Makar cum să taie lemne și să folosească unelte. Petreceau foarte mult timp împreună, zi de zi.
Cu toate astea, în ciuda tuturor lipsurilor suferite și dorului de casă, Makar și mama reușesc să trăiască și să prospere în casa lor temporară. Makar nu merge doar la școala online zi de zi, ci și fizic la o școală din Constanța. Makar a reușit, astfel, să interacționeze cu alți copii și să își facă prieteni noi de joacă. Spre fericirea Lizei, Makar s-a împrietenit și cu copii români, în ciuda faptului că învață într-o clasă specială pentru copiii Ucraineni.
Rutina zilnică a lui Makar este completată de jocuri și de apelurile regulate pe care le are cu familia. Makar și Liza își sună des familia din Ucraina, iar bunicilor lui Makar le place să îl răsfețe cu mici cadouri precum jucăriile lui favorite, dulciuri și alte bunătăți, deoarece distanța relativ mică dintre Odesa și Constanța le permite bunicilor să îi trimită copilului astfel de cadouri.
Din nefericire, în ciuda acestor aspecte pozitive ale vieții de zi cu zi din România, războiul a lăsat o amprentă adâncă pe mintea lui Makar.
Momentele prin care a trecut băiatul în primele zile de război își fac, conform Lizei, simțită prezența chiar și astăzi. Zgomotele puternice de orice tip, avioane, artificii, s-au transformat din elemente naturale în viața unui copil în semnale că urmează o altă explozie, poate o altă viață distrugă, o altă familie dezbinată. Cel puțin, cu asta a ajuns Makar să asocieze sunetele respective, la fel cum se întâmplă și cu sunetele sirenelor.
La început, situația era mult mai dificilă, dar acum a devenit mai ușor de gestionat pentru Liza. Cu toate acestea, un eveniment însemnat în mintea mamei este atunci când, la câteva luni de război, ea și Makar au mers, pentru un timp foarte scurt, înapoi în Ucraina. În acele clipe, Liza a putut vedea cât de puternică este teama din inima lui Makar.
Băiețelul nu a putut sta în Ucraina prea mult din cauza fricii. Groaza că, într-o zi, o rachetă rusească va ajunge mult prea aproape. În același timp, Makar a devenit un copil mult mai anxios și timid față de cum era înainte, o schimbare care s-a înșurubat în băiat fără ca cineva să aibă ceva de zis.
În această mare de probleme, lipsuri și teamă, Makar continuă totuși să progreseze și să își continue viața alături de mama sa. Poate că nu se va mai putea întoarce în curând în Ucraina, dar viața continuă în orice circumstanțe și nu se oprește pentru nimeni, după cum demonstrează cei doi.
Frica este cel mai puternic sentiment care l-a zdruncinat pe Makar încă din prima zi de război, dar să poți să îți duci mai departe povara vieții în ciuda tuturor obstacolelor și a traumei copleșitoare, este în sine un act de curaj care încolțește invidia și în cei mai puternici adulți.
Centrul pentru Resurse Civice, call center pentru ajutorul ucrainenilor din Constanța
La Constanța, Centrul pentru Resurse Civice condus de activistul Cosmin Bârzan a deschis un call center pentru a aduce împreună refugiații ucraineni cu persoanele dispuse să îi ajute. Call centerul este doar una dintre componentele centrului comunitar deschis pentru ucraineni și a fost deschis la începutul lunii octombrie.
La call center lucrează șase persoane, interpreți și operatori care pot comunica în română, engleză și ucraineană, iar în medie aceștia răspund la aproximativ 300 de apeluri săptămânal.
Cosmin Bârzan a explicat pentru Info Sud-Est că, în cea mai mare parte, este vorba de solicitări de informații referitoare la comunitate, despre cum pot accesa sistemul educațional, cel medical, dar și despre alte servicii de care ucrainenii pot beneficia.
Centrul comunitar pune la dispoziția ucrainenilor secțiuni de terapie de grup pentru copii, cursuri de limbă română, engleză și mese pentru cei mici.
Din estimările echipei lui Cosmin Bârzan, aproximativ 11.000-12.000 de refugiați s-au așezat în Constanța și peste 4000 din aceștia beneficiază de sprijinul Centrului pentru Resurse Civice. În jur de 300-400 de ucraineni s-au angajat în Constanța, conform estimărilor, și sub 10% din numărul total de copii la nivel de țară s-au înscris în grădinițe și școli. O primă explicație ar fi faptul că în primăvară și chiar vară refugiații sperau că războiul se va termina curând și vor reveni în Ucraina în maximum câteva luni.
Activistul consideră că, mai degrabă, putem vorbi de o încercare de incluziune socială a refugiaților și nu de o integrare propriu-zisă, cel puțin nu momentan. Cosmin Bârzan consideră că termenul de ”integrare” este vag și relativ pentru că exemplele din Europa de Vest arată cum anumite comunități despre care se credea că sunt integrate nu erau deloc așa, ba în unele cazuri s-a ajuns, dimpotrivă, la radicalizare.
Cosmin Bârzan susține că în prezent nu există probleme în relația cu instituțiile statului, dar acestea nu au lipsit în primăvară, atunci când primul val de refugiați era în creștere. În general, problemele erau legate de comunicarea deficitară sau rigidă.
A contribuit Andreea Pavel
Material realizat cu sprijinul unei burse din programul „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial”, derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a celor două organizații.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
