Cravata roşie a lui Alexis Tsipras: cine va plăti cele 300 miliarde de euro ale Greciei?

Alexis Tsipras, premierul Greciei, la întâlnirea Eurogrupului din Luxembourg (foto: AP)

Alexis Tsipras a purtat cravată pentru prima dată în viaţa lui la Luxembourg, în iunie, la reuniunea Eurogrupului care finanţează Grecia cu sute de miliarde de euro de aproape un deceniu. Cravata, roşie, i-a plăcut atât de mult preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Clude Juncker, încât a relatat presei, entuziasmat: „La vară, Grecia va fi iarăşi o ţară normală”.

Liderii reuniţi în capitala Ducatului Luxemburg – ţara unde fiecare cetăţean a acumulat, oficial, o datorie de circa 7 milioane de euro, preţul bunăstării uriaşe – au convenit ca Grecia să ramburseze cei aproape 300 de miliarde euro vărsaţi în conturile guvernelor de la Atena începând cu anul 2032, în loc de 2022, cum se stabilise anterior. A fost un război franco-german crâncen pe care, în cele din urmă, l-a câştigat preşedintele Emmanuel Macron. Parisul a propus – şi a obţinut – ca să se lege plata creditelor de către Atena de creşterea economică înregistrată de statul elen. Cu alte cuvinte, dacă economia merge bine, Grecia va plăti mai mult din datorii, dacă economia încetineşte, scad şi plăţile datoriilor. Se au în vedere şi prelungiri ale perioadei de dobânzi reduse precum şi extinderea termenelor de plăţi dincolo de 2050.

Deci: Alexis Tsipras este fericit. În maxim 31 de ani, Grecia trebuie să ramburseze 300 de milioane euro, plus dobânzile aferente. Calculaţi o populaţie de circa 10 milioane de locuitori, unde 25% o reprezintă pensionarii, în continuu proces de îmbătrânire demografică, şi obligaţia ca, în toată această perioadă, să existe creştere economică şi a Produsului Intern Brut.

Publicitate electorală
publicitate electorală

Cei mai optimişti analişti vorbesc că Produsul Intern al Greciei va egala în 2060 pe acela din 2008, dacă nu se întâmplă vreo criză majoră.

Căci, trebuie reţinut: acesta este sfârşitul celui de-al şaselea faliment de stat al Greciei, de la proclamarea independenţei, în 1821. După primul dintre ele, cel din 1826, pentru că întreaga comunitate financiară internaţională a acelor vremuri nu era obişnuită deloc cu obiceiurile guvernelor de la Atena şi ale supuşilor lui, Grecia a fost exclusă de pe pieţele financiare vreme de 53 de ani, până după semnarea Tratatului de pace de la Berlin (1878). În secolul al XIX-lea au mai urmat alte două falimente de stat, achitate integral de Marea Britanie, după care, cele din prima jumătate a secolului al XX-lea, au fost plătite frăţeşte de britanici şi americani. Ultimul faliment, acesta gestionat de prim-ministrul Alexis Tsipras, a fost în custodia europenilor. Doar că, banii fiind aproape toţi germani, de data aceasta Grecia va plăti.

„Grecia a devenit o ţară normală, care şi-a recâştigat independenţa politică şi financiară”, declara Alexis Tsipras, consemnând încheierea oficială, la 20 august, a memorandumului încheiat în 2015 cu statele europene creditoare. După 300 de miliarde euro avansaţi guvernului de la Atena în trei ani şi jumătate, rezultatele nu sunt deloc spectaculoase dar nici nu mai este întâlnit haosul de dinainte de 2008.

De la proclamarea independenţei, în 1821, în Grecia plata taxelor şi impozitelor a fost, mai degrabă, o opţiune decât o obligaţie.

Industria constructoare de nave, de pildă, cea mai importantă ramură economică a ţării, nu plătea taxe statului decât dacă patronii nu doreau un conflict direct cu autorităţile locale sau politice. Biserica Ortodoxă, cel mai mare proprietar imobiliar şi funciar din Grecia, nu a plătit niciodată vreun impozit statului beneficiind, dimpotrivă, de importante avantaje financiare din partea tuturor guvernelor şi partidelor politice. Economia subterană a Greciei, în 2010, era estimată la 25-30% din Produsul Intern Brut (în special turismul, construcţiile şi agricultura), toată industria (inclusiv cea hotelieră, care nu plătea taxe) era subvenţionată de stat, exporturile erau slabe (în condiţiile în care Grecia trăia aproape exclusiv din servicii) iar împrumuturile externe erau contractate indiferent de starea economică generală.

Pensiile greceşti erau printre cele mai generoase din Europa, în condiţiile în care perioada de contributivitate era la jumătate faţă de media continentală, iar salariile bugetarilor (50% din forţa de muncă a ţării) depăşeau media salariilor de la stat din Uniunea Europeană. În plus, legile restrictive pentru patronat, în favoarea salariaţilor, adoptate imediat după eliminarea dictaturii militare din 1974, sub conducerea Partidului Socialist (PASOK), favorizau întreruperea permanentă a lucrului, concediile prelungite, plăţile suplimentare, angajarea fictivă. Toate acestea în condiţiile în care productivitatea muncii în Grecia este cu 25% mai redusă decât media Uniunii Europene.

Syriza, formaţiunea politică a prim-ministrului Alexis Tsipras, a format guvernul începând cu ianuarie 2015 pe fondul falimentului de stat şi al partidelor politice tradiţionale, în special Partidul Socialist (PASOK). Frustrarea străzii s-a îndreptat spre vechea clasă politică în vreme ce partidele antisistem, reunite de Alexis Tsipras, promiteau o etapă nouă în istoria Greciei, un refuz de a se conforma regulilor europene şi mondiale, modalităţi specifice de reglementare a crizei. Ca, de altfel, orice discurs populist care pretinde că are soluţii miraculoase şi care, desigur, găseşte că SUA, Israel şi Uniunea Europeană sunt „demonii” care împiedică o evoluţie pozitivă. În august 2016, sub spectrul poverii falimentului de stat, prim-ministrul Alexis Tsipras a cerut cancelarului Angela Merkel ca Germania să plătească 269 miliarde euro drept despăgubiri de război pentru perioada de ocupaţie dintre 1940 şi 1944.

Grecia, in pragul falimentului: Am ajuns la capatul drumului

Povara falimentului de stat al Greciei a condus la modificări de substanţă în regiunea Europei de Sud-Est, reglementând o nouă ordine geopolitică, cu o sporită influenţă americană, a NATO şi a Israelului, şi un nou clasament economic general. De pildă, din vara anului 2017, România a mai urcat un loc în economiile Uniunii Europene, stabilindu-se, acum, pe 16, dar depăşind Grecia şi devenind, cu Produsul său Intern Brut (de aproape 200 miliarde euro), cea mai mare economie a Europei de Sud Est.

Astăzi, la trei ani şi jumătate după ce a anunţat „revoluţia”, Alexis Tsipras conduce un guvern model pentru Uniunea Europeană şi, dacă aţi băgat de seamă, a început să poarte cravate. Datoria publică a Greciei a ajuns la 180% din Produsul Intern Brut (valoarea totală ajunge la 350 miliarde euro) dar din 2017, pentru prima dată în ultimul deceniu, ţara are creştere economică: pentru 2018 este prognozată 2%.

Pentru prima dată în istoria Greciei, bugetul va avea, în 2018, un excedent prognozat de 0,8%.

Măsurile reformiste ale guvernului Syriza au anulat o bună parte din beneficiile nemeritate ale grecilor: pensiile au fost scăzute, în medie, cu 25% iar din 2019 noua lege va introduce reglementări europene privind stagiul de contributivitate şi vârsta retragerii, salariul minim a fost înjumătăţit, fiind astăzi de 520 de euro, taxele au fost sporite şi au devenit obligatorii pentru toţi cetăţenii Greciei iar imensul aparat bugetar a fost ajustat radical. Şomajul oficial depăşeşte 20% dar cel în rândul tinerilor de până la 25 de ani ajunge şi la 40%. Astăzi, analiştii economici stabilesc că un muncitor din cinci nu are contract de muncă, deci lucrează la negru, dar proporţia este extrem de avantajoasă faţă de situaţia de acum patru ani.

Alexis Tsipras a fost ajutat de noul său ministru de Finanţe, Euclid Tsakalotos, şcolit la Universitatea din Oxford, marxist radical ca şi prim-ministrul, la începutul carierei politice. Astăzi, cuplul de politicieni a devenit un model de urmat pentru o ţară aflată în faliment, care reuşeşte să depăşească o criză sistemică. „După cinci ani în care a fost parte a problemei în Europa – declara Alexis Tsipras într-un interviu acordat „Financial Times” la 28 iunie 2018 – acum Grecia este parte a soluţiei”. Iar celor care îl acuză de proiectele sale apropiate de comunism şi antieuropenism înainte de 2015, acelaşi şef al guvernului de la Atena răspunde răspicat: „Nu am spus niciodată că vreau să ieşim din moneda euro. Nu am spus asta niciodată”.

De fapt, este vorba despre o transformare uriaşă şi remarcabilă a liderului Syriza, de la un demagog al stângii radicale populiste, de acum patru ani, la un prim-ministru de succes, care a menţinut ţara sa în zona monedei euro când puţină lume mai credea acest lucru ca fiind posibil şi care a căutat să găsească soluţii pentru tot ce era de nerezolvat. Comisarul european pentru afaceri monetare, Pierre Moscovici, care nu este deloc duios cu liderii din jumătatea răsăriteană a Europei, declara cu emoţie, la reuniunea de la Luxembourg, privind cravata roşie a prim-ministrului Tsipras: „Asemenea lui Ulise care s-a întors în Ithaca, Grecia a ajuns, în sfârşit, la destinaţie, după zece ani de la începutul lungii recesiuni”. În unele cazuri, presa europeană strânge în titlu caracterizarea exactă a proiectului politic al liderului Syriza: „El Pais”, din 16 august 2018, cel mai important cotidian al Spaniei, scria despre „Alexis Tsipras, el resistente al Greciei” iar cotidianul italian „Il Manifesto” din 7 februarie 2018 scria un editorial intitulat „Singurătatea Greciei lui Alexis Tsipras”.

Alegerile parlamentare în Grecia vor avea loc în 2019 iar reuşitele economice de până acum nu au mulţumit mare parte a electoratului. Dacă despre Partidul Socialist (PASOK) se poate vorbi la trecut, sondajele de opinie relevă că opoziţia conservatoare, de Dreapta, Noua Democraţie, ar obţine peste 28% din voturi, în vreme ce pe Alexis Tsipras îl mai susţin doar 20% dintre greci. Tocmai acesta este motivul principal pentru care, din toamnă, sunt anunţate câteva măsuri financiare menite să atenueze scăderea dramatică a veniturilor: între ele, reintroducerea ajutoarelor sociale, tăiate în bună măsură, şi o nouă lege a pensiilor ar fi menite să recâştige o parte a electoratului din 2015. Nu este clar, încă, în ce fel aceste proiecţii ar afecta piaţa locurilor de muncă pentru că, de pildă, în Attica, provincia cea mai dezvoltată a Greciei, o treime dintre angajaţii cu contracte de muncă au venituri mai mici decât beneficiarii ajutoarelor de şomaj.

Rezultatele foarte bune din turism – o proiecţie de peste 35 de milioane de turişti străini în 2018 – încearcă să atenueze şocul negativ al privatizărilor masive (energie, căi ferate, transporturi, porturi, industrie navală, turism) din care abia s-au obţinut opt miliarde euro, faţă de 35-40 miliarde prognozaţi, şi unde, după instalarea noilor administratori, o bună parte dintre funcţionari au fost concediaţi. Spre exemplu, concernul german care a cumpărat aeroportul din Atena şi care administrează aeroportul din Salonic a socotit că erau de patru ori mai mulţi angajaţi decât în mod normal.

Nici relaţiile externe ale Greciei de astăzi nu mai seamănă cu acelea de dinaintea venirii la putere a guvernului Syriza. În ciuda retoricii comuniste, antiamericane şi antieuropene din campaniile electorale, prim-ministrul Alexis Tsipras şi colegii săi de cabinet au devenit cel mai important aliat al SUA în spaţiul complicat al Mediteranei răsăritene europene, navele militare NATO fiind o prezenţă constantă în Marea Egee. Înainte de a intra ca preşedinte la Casa Albă, Donald Trump era invocat drept un „diavol” în discuţiile prim-ministrului Alexis Tsipras iar stridenţele anti-americane se regăseau în toate dialogurile, mai ales în primele şase luni ale guvernării, când ministru de Finanţe a fost comunistul radical Yanis Varufakis.

Astăzi, Grecia face parte din grupul celor mai fideli aliaţi ai SUA: pentru Apărare, guvernul de la Atena alocă 2,38% din PIB, al doilea procentaj, în ordine, din NATO, după chiar America. Preşedintele Donald Trump l-a primit în Biroul Oval, la 17 octombrie 2017, pe Alexis Tsipras şi a asigurat Grecia că susţine planul de reforme economice. Mai greu a fost să reziste presiunilor puternice ale Greciei în a-l convinge să mute infrastructura bazei militare de la Incirlik, din Turcia, în portul Souda, din insula Creta, Alexis Tsipras insistând asupra „siguranţei” de pe teritoriul elen. Ca să evite o iute mânie grecească, preşedintele Trump a ţinut să recunoască, public, pe peluza Casei Albe, că „niciodată” vreun guvern de la Atena nu a dovedit „atâta prietenie faţă de SUA”.

Mai nou, nici relaţiile cu Federaţia Rusă nu mai sunt apropiate, între Atena şi Moscova izbucnind un amplu şi sever conflict diplomatic, presărat cu expulzări reciproce de diplomaţi şi cu acuzaţii fără precedent. Între ele, că Rusia se foloseşte de diverse pârghii, inclusiv de Biserica Ortodoxă, pentru a controla domenii întinse din politica şi economia Greciei. După modelul aplicat în Cipru. Ministrul de Externe, Nikos Kotzias, a acuzat direct Moscova de încercare de a influenţa cursul tratativelor dintre Atena şi Skopje, în vederea obţinerii unui acord bilateral. Ambasadorul rus la Atena, Andrei Maslov, declara public, la 19 iulie, după anunţul oficial că ministrul de Externe, Serghei Lavrov, şi-a anulat vizita în Grecia, că „Grecia dezamăgeşte Rusia”. Să nu uitaţi că, în faliment de stat, la preluarea puterii de către Syriza, în 2015, prim-ministrul Alexis Tsipras declara oricui dorea să îl asculte că Grecia îşi propunea ridicarea sancţiunilor impuse de Uniunea Europeană la adresa Rusiei, după ce peninsula Crimeea a intrat oficial, prin forţă, sub administraţia Moscovei.

Poker la Kremlin cu Alexis Tsipras: RUBLE sau EURO?

Dar cel mai important succes regional al Greciei, salutat cu căldură de toţi liderii Uniunii Europene, a fost reglementarea diferendului istoric cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. La 17 iunie 2018, într-o localitate de frontieră de pe malul lacului Prespa, Psarades, cei doi şefi de guverne – Alexis Tsipras şi Zoran Zaev – s-au înţeles ca noul nume al fostului stat iugoslav să fie Republica Macedoniei de Nord. Populaţia macedoneană va fi chemată să voteze schimbarea printr-un referendum, apoi printr-o schimbare a Constituţiei.

Diferendul greco-macedonean este istoric, din 1991, şi este unul de fond, emoţional. Fosta republică iugoslavă ocupă partea nordică a provinciei istorice greceşti Macedonia iar utilizarea acestui nume de către autorităţile de la Skopje a stârnit şi mânia, şi opoziţia guvernelor de la Atena. Grecia a fost principalul obstacol al accederii Macedoniei în procesele de pregătire a aderării la NATO şi Uniunea Europeană şi nu puţine au fost conflictele diplomatice.

Depăşirea spectaculoasă a acestei fundături tipic balcanice este şi meritul ministrului de Externe, Nikos Kotzias, care a militat de la bun început pentru o rezolvare radicală şi rapidă a disputei. Forţele politice greceşti, în special conservatorii de la Noua Democraţie, au acuzat Syriza de trădare a interesului naţional dar moţiunea de cenzură depusă în Parlament, la începutul lunii iulie 2018, a fost depăşită cu succes de guvern. Aproape sigur, reglementarea relaţiilor cu Macedonia poate reprezenta cel mai mare succes al politicii externe greceşti de la intrarea în NATO (1952) şi Uniunea Europeană (1981).

Ce a mai rămas din Alexis Tsipras, cel fără cravată, de la discursul de învestitură din iarna lui 2015? Dar, mai ales, cine va plăti cele peste de 300 de miliarde euro ale grecilor? Cum va arăta noua Grecie, aranjată financiar după normele şi reglementările germane? Veţi primi bonuri fiscale la tavernele din insule, în vacanţe?

Aşteptaţi alegerile din 2019 şi veţi afla răspunsul exact la întrebarea: ce fel de Grecie vrem şi ce fel de Grecie avem?

Ne bucurăm că ne citești!

Dacă vrei să ne și susții: