1 și 2 mai la români, o rămășiță a propagandei comuniste
Departe de România şi de Europa, la 1 mai 1886, pe întregul teritoriu al Statelor Unite, sute de mii de muncitori au ieşit în stradă, la chemarea sindicatelor, pentru a cere patronatelor dreptul la ziua de muncă de 8 ore. Câteva zile mai târziu, la Chicago, un incident sângeros desfăşurat între poliţişti, manifestanţi şi provocatori a împins această zi în istorie. Partidele socialiste şi social democrate, apoi regimurile comuniste şi chiar statele democrate cu asistenţă socială dezvoltată au stabilit ca 1 mai să fie o zi de sărbătoare, o zi liberă, în care revendicările să fie aduse la cunoştinţa clasei politice şi a opiniei publice.
O altă istorioară spune că, un an după evenimentul de la Chicago, într-o provincie uitată a Europei, Dobrogea de la malul Mării Negre, se petrecea o călătorie de plăcere a lui Mihail Kogălniceanu, unul dintre făuritorii României independente. Ajuns într-o aşezare la sud de Mangalia, pe atunci un târg fără importanţă, a observat lesne diversitatea etnică de pe uliţe: culorile vii ale hainelor aparţineau ruşilor scopiţi, fesurile erau ale tătarilor crescători de cai şi româneasca limpede semăna cu un grai ardelenesc din Mărginimea Sibiului. Kogălniceanu, curios, a vrut să ştie numele satului dar nimeni dintre oamenii întâlniţi nu l-a putut ajuta: până atunci, nu se gândise cineva să-l stabilească. Povestea mai spune că totul s-a petrecut în ziua de 2 mai 1887 şi că, în lipsă de idei, poate, Kogălniceanu a decis ca numele sa-tului să fie 2 Mai. Şi aşa a rămas.
După instalarea regimului comunist, România a adoptat rapid ziua de 1 mai ca zi de sărbătoare naţională, a oamenilor muncii. Spectacole omagiale, demonstraţii în marile oraşe, competiţii sportive, botezul unor instituţii, străzi, stadioane sau cartiere au reprezentat, până în 1989, un obicei cu care românii s-au obişnuit. Tot după 1948 s-a încetăţenit şi ideea ca această zi să fie petrecută în aer liber: la început la pădure, în parcuri sau la marginea localităţilor. Din anii `80, pentru încurajarea deschiderii timpurii a sezonului estival de pe litoral, regimul comunist a reuşit să creeze tradiţia petrecerii sărbătorii de 1 mai la mare. Cum tinerii au agreat imediat ideea, a fost inventată o nouă zi de sărbătoare – 2 mai- Ziua Tineretului. În felul acesta, hotelurile de la Marea Neagră obţineau clientelă cu aproximativ două luni înainte de momentele aglomerate ale verii.
Nicolae Ceauşescu este autorul tradiţiei româneşti de petrecere la mare a ceea ce astăzi denumim drept „minivacanţa de 1 mai”. În zilele noastre, acest lucru aproape că nici nu mai este comentat: este aproape o obligaţie de a găsi din vreme resurse financiare şi grupul de prieteni care să completeze dorinţa de a pleca, de 1 şi 2 mai, la Mamaia, Costineşti sau, mai ales, Vama Veche.
Ar mai fi, totuşi, ceva de spus. Regimul comunist din România, şi mai ales Nicolae Ceauşescu, au inventat minivacanţa de 1 şi 2 mai la mare, cu succes îndeosebi în rândul tinerilor, şi dintr-un alt motiv, mult mai profund decât acela de a-i face fericiţi pe hotelieri. De cele mai multe ori, datele respective înconjoară, în calendar, Sfintele sărbători ale Învierii Domnului, Paştele. Cum bine se ştie, în aceste momente, credincioşii obişnuiesc să-şi viziteze familiile, să petreacă alături de prieteni, să fie în preajma bisericilor. Nu este un secret pentru nimeni că, însumat, numărul celor care petrec Noaptea Învierii în stradă, în curţile bisericilor, este enorm în comparaţie cu aceia care aleg să plece de 1 şi 2 mai la mare. Tot timpul a fost aşa. Comunismul a încercat să reducă numărul acelora care alegeau Învierea şi să sporească, rapid, pe al celor care doreau să se bucure de câteva nopţi ieftine la Marea Neagră. Pe mulţi i-a convins că este vorba chiar despre o tradiţie.
Nicolae Ceaușescu încă mai înregistrează victorii
Sigur, este vorba despre o concurenţă între Paşte şi o rămăşiţă a propagandei comuniste. Aproape toate statele lumii cinstesc cum se cuvine sărbatoarea de 1 mai. Cu decenţa cuvenită, cu demonstraţii, cu serbări în oraşe şi sate. Nu veţi întâlni niciunde, însă, obsesia plecării la mare pentru că aşa trebuie. De alt-fel, în toate ţările lumii ziua de 2 mai nu înseamnă nimic. În România, după 25 de ani de democraţie, mulţi dintre noi credem că alergatul spre mare de 1 şi 2 mai, cu trenul sau maşina, reprezintă o tradiţie din străbuni. Iată, într-adevăr, una dintre victoriile lui Nicolae Ceauşescu.
Această victorie este cu atât mai mare cu cât rezultatul unui sondaj IRES realizat în luna aprilie a.c. arată că Nicolae Ceaușescu reprezintă opțiunea de vot a nici mai mult, nici mai puțin decât 66% dintre români, dacă acesta ar candida la prezidențiale. Deci, iată că, după 25 de ani de la căderea comunismului, dictatorul Ceaușescu reprezintă încă speranța multora dintre români. Acest lucru demonstrează, dacă mai era nevoie, că un sfert de secol de democrație este mult prea puțin pentru o societate înrădăcinată și educată în comunism.
Explicația rezultatului acestui sondaj ar fi pe cât de simplă, pe atât de plauzibilă. Generațiile care au crescut și au atins maturitatea în comunism încă nu au predat ștafeta. Mediul politic, instituțiile deconcentrate și, în general, toate segmentele societății civile sunt invadate de oameni atinși de comunism, învățați să trăiască într-un sistem cum a fost cel dinainte de `89. Mulți dintre ei s-au obișnuit cu democrația, mulți dintre ei nu au reușit să o adopte. Obiceiul românilor de a umple mesele de sărbători este laitmotivul petrecerilor mioritice, aspect mereu prezent, ale cărui efecte sunt dezbătute de fiecare dată în media.
Și nu diversitatea culinară reprezintă problema discuției, ci faptul că românii, prin tradiție, nu se lasă până nu golesc mesele, cazurile de oameni duși la spital cu ambulanțele în timp de sărbătoare, din cauză că au mâncat peste măsură fiind de acum lucruri normale.
De ce este atât de important meniul de sărbătoare dacă ne putem bucura de acesta în fiecare zi? Un răspuns ar fi limentația deficitară în perioada comunistă și, în general, într-o bună bucată din istoria poporului român. Da, este, dacă vreți, o satisfacere a frustrărilor din trecut. Un prieten spunea că românii au această frustrare în ADN. Subconștientul lucrează, chiar dacă acum poți găsi carne la orice oră, în orice magazin. Și cum înainte de `89 doar de sărbători puteai să pregătești mese mai bogate, tradiția a continuat chiar dacă vechiul regim a căzut de ceva vreme, cantitatea de mâncare nefiind atinsă de liberalizarea piețelor. Este precum mersul pe bicicletă: odată ce înveți, cu greu vei uita.
1 și 2 mai, încă la malul mării
Cât despre minivacanța de 1 și 2 mai, petrecerea este mereu în toi pe litoralul românesc. Din nordul fashion și până în sudul conservator, toată lumea încinge petreceri. Unii cu șampanie și votcă scumpă în corturile de fițe din Mamaia, alții cu bere și muzică rock în corturile din Vama Veche. Putem spune că obiceiurile din această perioadă au devenit deja mărci înregistrate pentru cei ce poposesc la malul mării: grătare cu mici și bere rece pe timpul zilei, o „mică“ petrecere învăluită în aburi de alcool și substanțe interzise în cluburile de pe litoral, nelipsita baie în mare în zorii dimineții și somnul dulce, până spre prânz, în nisipul cald, mângâiat de razele soarelui.
Litoralul încă găzduiește, ca și înainte de 1989, românii ce vin la mare pentru a petrece o minivacanță binemeritată.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
