Alegerile prezidenţiale din luna noiembrie au declanşat campania electorală încă dinaintea scrutinului pentru Parlamentul european, din 25 mai 2014. Rezultatele obţinute în primăvară au reconfigurat scena politică, apărând proiecte politice noi şi eliminând lideri redutabili.
Se pot desemna, deja, câteva ca-racteristici ale acestor alegeri aşteptate. Mai întâi de toate, rezerva pe care au avut-o (şi încă o au) liderii principalelor partide politice: Victor Ponta şi Klaus Johannis. Primul ministru ştie că va pierde partidul în orice situaţie: dacă va candida şi va câştiga, se mută la Cotroceni. Dacă nu câştigă sau nu candidează, în luna decembrie Palatul Victoria nu îl va mai găzdui. Rezultatele modeste de la europarlamentare şi efectele justiţiei asupra unor întinse moşii ale PSD (cum ar fi judeţele Constanţa, Mehedinţi, Argeş, Brăila, ai căror lideri sunt anchetaţi sau arestaţi) nu pot să dea un ton optimist pentru acumularea a măcar 15 procente în plus faţă de luna mai 2014. Întâlni-rile de taină de la Tulcea şi din Deltă, la care participă şefii partidului, sunt dovada presiunilor maxime pe care primul ministru le suportă. În plus, chiar dacă opoziţia, societatea civilă şi mass- media nu discută despre guvernarea mediocră şi efectele ei, de jumătate de an România se află în recesiune economică şi nu sunt semnale că se poate înviora în toamnă. Acest lucru înseamnă lipsa resurselor pentru plăţi electorale, plafonarea cheltuielilor, salariilor, pensiilor. Poate să câştige PSD în aceste condiţii?
La Dreapta politică asistăm la un real război civil. O inflaţie de candidaţi, cei mai mulţi lipsiţi de viziune şi notorietate, partide anemice şi fără organizaţii puternice, tăcere vinovată în Parlament şi în public faţă de erorile guvernării. O pulverizare nesănătoasă dar care reflectă incapacitatea clasei politice de a stabili un consens pentru proiecte majore. Plecarea lui Crin Antonescu din fruntea PNL a produs o apropiere de conjunctură a partidului spre eternul rival, PDL. Vasile Blaga, a cărei voce nu se aude din 2012, a acceptat violul politic, cu ştampila Dreptei, deşi partidul pe care îl conduce a fost îndelung atacat de liberali în timpul USL şi, pe de altă parte, a fost în opoziţie faţă de lovitura de stat din vara anului 2012. În graba de a salva ce a mai rămas din PDL, liderii săi nu au cerut nici măcar recompense morale simbo-lice: o delimitare a PNL faţă de tot ce s-a întâmplat în timpul guvernării USL. Liderii PNL, la rândul lor, promovându-l pe primarul Sibiului în drumul spre Cotroceni, acceptă un joc politic interesant: o alianţă electorală cu PDL şi, în acelaşi timp, aşteaptă de la PSD o recunoaştere a statorniciei în căsătorie. Klaus Johannis, la finele anului 2009, a reprezentat propunerea lui Dan Voiculescu şi a alianţei concepute la Grivco pentru şefia guvernului. Nu este foarte limpede, acum, dacă organizaţiile PNL vor accepta fără rezerve colaborarea cu PDL şi cât mai contează forţa discursului lui Crin Antonescu. Se mai poate discuta şi dacă primarul Sibiului poate aduna, matematic, procentajele partidelor care îl susţin.
Mişcările recente din partidul sprijinit public de preşedintele Traian Băsescu, PMP, nu reprezintă o surpriză. Cristian Diaconescu nu înseamnă ceva în politica românească: cele căteva luni de mi-nisteriat, pe la Externe şi Justiţie, semnătura pe suspendarea lui Traian Băsescu în 2007, eşecul lamentabil la primăria Bucureştilor nu îl pot încuraja să candideze pentru Cotroceni. Elena Udrea, în schimb, îşi pregăteşte de multă vreme intrarea în politica mare. Ieşirile extravagante în public, bârfele mondene şi insistenţa mass- mediei în a-i promova orice discurs au adus-o la un nivel de notorietate cel puţin egală cu a contracandidatului său, primul ministru Victor Ponta. Refuzul de a se alia cu PNL-PDL, inspirat probabil şi de la Cotroceni, face din vocea Elenei Udrea una extrem de radicală în legătură cu măsurile guvernului şi cu acţiunile politice derulate începând cu luna mai 2012. Este puţin de aşteptat, însă, ca PMP, chiar cu susţinerea anunţată recent a preşedintelui Băsescu şi a mass-mediei favorabile, să depăşească procentajul obţinut la alegerile europarlamentare (adică 6-7%). Poate reuşi, însă, să anuleze speranţele Dreptei de a accede în turul al doilea. Acest partid este izolat pe scena politică şi din potenţialele sale alianţe nu trebuie să excludem nici polul PSD nici, în turul al doilea, sprijinul acordat vreunui candidat de Dreapta (dacă acest lucru se va întâmpla).
Alţi doi anunţaţi candidaţi pot bulversa electoratul tradiţional al Dreptei: Călin Popescu Tăriceanu şi Monica Macovei. Doi excluşi, două nume cu notorietate puternică, cu proiecte politice bine conturate în timp şi, mai ales, cu o longevitate publică puţin obişnuită în România. Preşedintele Senatului este un vechi şi vocal opozant al preşedintelui Traian Băsescu şi liderul unui guvern care a avut, până acum, cele mai notabile performanţe economice de după 1990. Tăriceanu acuză devierea PNL spre PDL şi ruperea tradiţiei, de un secol şi jumătate, de liberalism (o eroare istorică, desigur, pe care nu vrea să o amintească, deoarece PNL nu a funcţionat între 1938- 1944 şi 1947- 1990). Monica Macovei, voce excentrică în peisajul public, este imaginea luptei anticorupţie şi a funcţionării statului de drept. Ambii au o relaţie dificilă, în momentul de faţă, atât cu noua alianţă de dreapta (ACL), cât şi cu preşedintele Traian Băsescu şi este greu de previzionat dacă aceste atuuri îi vor ajuta să strângă semnăturile necesare şi dacă rezultatele lor electorale vor fi însemnate.
Fărâmiţarea Dreptei este similară perioadei de după 1990. Orgoliile, lipsa strategiilor şi a proiectelor, mediocritatea remarcabilă a candidaţilor au împins multe nume în prim planul discuţiei electorale. Niciunul nu se poate lăuda cu rezultate imbatabile în plan naţional sau extern, nici măcar cu o susţinere politică mai largă de 15- 20%. Rămâne de văzut care va fi discursul adoptat pentru a aduna la vot ceea ce lipseşte şi, mai ales, pentru a scoate la vot electoratul activ. Adică tocmai acela, dintre 25- 55 ani, care plăteşte taxe şi impozite, care se trezeşte dimineaţa devreme şi care este direct interesat de măsurile economice, financiare, de politică administrativă şi de evoluţiile externe. Electoratul captiv al PSD, pensionarii şi tinerii sub 25 de ani, este o temă pierdută pentru Dreapta iar PSD mizează tocmai pe acest segment.
Preşedintele Traian Băsescu este, la rândul său, o ecuaţie importantă în aceste alegeri aşteptate dar nu mai poate fi un factor esenţial. Sprijinul public acordat PMP şi Elenei Udrea nu va putea să o aducă pe candidata preferată în turul al doilea şi nici nu îi va putea înlesni acesteia o colaborare cu ACL. Mai mult, preşedintele nu mai are pârghiile necesare pentru a controla principala alianţă a Dreptei, aceea dintre PNL şi PDL. Curtoazia de până acum la adresa lui Klaus Johannis poate însemna o invitaţie la dialog dar e greu de crezut că electoratul PNL şi PDL ar mai accepta o imixtiune, de orice fel, a lui Traian Băsescu în campania ACL sau în strategiile pe care alianţa şi le desemnează. Discursul Cotrocenilor nu va avea impactul campaniei din toamna lui 2009 iar electoratul preşedintelui este, acum, împărţit între Elena Udrea, Monica Macovei şi ruinele PDL.
Arestarea lui Dan Voiculescu şi tulburările financiare ce pot afecta trustul lui de presă vor avea rezultate previzibile asupra campaniei PSD. Factorii de decizie de la Antene şi formatorii de opinie ai acestor televiziuni vor insista pentru eliberarea patronului şi pentru o justiţie mai relaxată cu derapajele financiare şi de corupţie. Incapacitatea instituţională a lui Victor Ponta de a satisface aceste cerinţe vor conduce la atacuri la adresa premierului ve-nite dinspre acest veritabil minister al propagandei. Exact acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Crin Antonescu după ruperea USL şi ieşirea de la guvernare.
Nu trebuie exclusă şi o răsturnare fără precedent în cazul în care instituţiile statului decid că trebuie intervenit. În apropierea biroului primului ministru Victor Ponta se pare că s-a traficat influenţă în ceea ce îl priveşte pe fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi. O implicare directă a candidatului PSD în acest caz l-ar scoate pe şeful guvernului din joc. Şi primarul Sibiului, Klaus Johannis, aşteaptă o decizie a ANI: o măsură defavorabilă, chiar dacă atacabilă în justiţie, e puţin probabil că l-ar mai lăsa pe lista prezidenţiabililor.
Preşedintele pe care România îl va avea din decembrie 2014 va fi unul cu puteri politice firave şi o personalitate fără contur. Nu va fi mai fi nimic din mandatele succesive ale lui Ion Iliescu sau Traian Băsescu. Puterea decizională va trece, cel mai probabil, de la Palatul Cotroceni la Palatul Victoria iar guvernul (şi primul ministru) vor deveni decidenţi. Ceva asemănător cu perioada 1996- 2000, când preşedintele Emil Constantinescu, uitat acum, a acceptat fără voie primatul celor trei prim miniştri ai săi: Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu. Şeful statului impus de Convenţia Democratică a lăsat o impresie lamentabilă în opinia publică şi, la Cotroceni, a fost prizonierul nenumăratelor grupuri de interese politice şi economice. Nu proiectele şi acţiunile au fost neapărat atacabile ci, îndeosebi, modul în care a fost gestionată comunicarea cu opinia publică, cu presa şi cu instituţiile externe. Decizia istorică a României, din 1999, de a lăsa liber survolului avioanelor NATO pentru bombardarea obiectivelor din fosta Iugoslavie l-au prăbuşit definitiv pe Emil Constantinescu dar, în acelaşi timp, au împins decisiv România în braţele SUA şi ale alianţei nord- atlantice. Incapacitatea cronică a Cotrocenilor de a explica această măsură, dar şi multe altele, a condus la o situaţie unică până acum: şeful statului a anunţat că a fost învins de servicii şi că renunţă la a mai candida pentru un al doilea mandat. Oricum, nu mai exista nicio şansă de câştig, nici măcar una teoretică. Lipsa de experienţă dar mai ales un firav profil politic l-au trimis pe Emil Constantinescu acolo unde puţină lume, astăzi, mai ştie cum arată.
Viitorul preşedinte al României va fi copia celui din 1996- 2000. Nici păstrarea echilibrului politic, nici sprijinul necesar al Europei şi al SUA nu îl vor ajuta să fie cel mai important om al statului. Va fi lipsit de un partid puternic care să îl susţină (da, în condiţiile ofensivei instituţiilor justiţiei, nici PSD nu mai este acela din vremurile lui Adrian Năstase). Apoi, orice comparaţie cu mandatele lui Traian Băsescu îi vor fi defavorabile. Niciunul dintre candidaţi nu are un discurs electrizant şi nicio umbrră de carismă, ceea ce va conduce, din chiar primele luni de mandat, la un dezinteres vădit al presei şi al opiniei pu-blice în legătură cu persoana sa. Ce ar putea scoate în stradă, la Huşi, la Orşova sau la Medgidia, Klaus Johannis, Călin Popescu Tăriceanu, Elena Udrea, Cristian Diaconescu sau Monica Macovei? Primul ministru Victor Ponta, deşi cu ieşiri inteligente câteodată, este deja un personaj cu cuvintele aşteptate, fără aplombul şi diversitatea actualului locatar de la Cotroceni.
Epoca celor 25 de ani, scurşi din decembrie 1989, se va încheia la finele lui 2014 iar preşedintele României va fi, cel puţin pentru mandatul următor, imaginea ţării pe care o va conduce. O ţară încă instabilă instituţional, cu un electorat emoţional, fără lideri politici de anvergură, fără proiecte majore. Însă, o Românie cu aşteptări mari, cu potenţial imens şi neexploatat, cu sprijin extern occidental fără precedent.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
