După 24 februarie 2022, când Rusia a atacat Ucraina, așteptările sunt legate de posibilitatea unei reacții ostile din partea societății ruse. Nu puține au fost speranțele în acest sens și întrebarea a rămas, după aproape 1000 de zile de război: De ce nu se revoltă rușii?
- Florin Anghel este profesor universitar la Facultatea de Istorie și Științe Politice (Universitatea ”Ovidius”, Constanța), specializat în istoria Europei Centrale și istoria relațiilor internaționale în secolele XX-XXI. Și-a susținut doctoratul în anul 2002, în relațiile româno-polone. A luat Premierul Academiei în anul 2005, cu volumul Construirea sistemului „cordon sanitaire”. Relații româno-polone, 1919-1926 (2003).
Răspunsul este simplu: pentru că niciodată în istoria lor, rușii nu și-au ales singuri liderul. Nici înainte de 1917, când a existat Imperiul condus de un țar, nici în timpul Uniunii Sovietice și nici după 1991, când Rusia a devenit o republică independentă.
Întotdeauna în Rusia liderii au fost numiți sau au ajuns la putere prin succesiune, niciodată prin alegeri. Prin urmare, de la o societate care nu a avut vreodată în istorie opțiunea de a stabili un clasament între mai mulți candidați, în alegeri libere, așteptarea mass-media și a opiniei publice referitoare la o răsturnare de la putere a președintelui Vladimir Putin printr-o revoltă populară sau prin alegeri este zadarnică.
El nu va pierde puterea în aceste moduri. La Kremlin îl va înlocui un alt lider desemnat, nu ales. Ceea ce nu știm, deocamdată, este dacă viitorul lider va fi unul mai războinic sau mai pașnic și peste ce Rusie teritorială va domni.
Cum ajung liderii ruși la putere?
Până în martie 1917 Rusia a fost un Imperiu, condus de dinastia Romanov, instalată pe tron în 1613. Răsturnarea puterii țariste s-a făcut în condiții istorice teribile, cu o țară secătuită de Primul Război Mondial, pe fondul unei corupții și incompetențe generalizate în rândul ofițerimii, clasei politice și funcționarilor publici. Incapacitatea armatei ruse de a rezista pe fronturile din 1914-1917 a fost testată și în Dobrogea, provincie pierdută în nici 10 săptămâni de către aliații români și ruși (august-octombrie 1916) în fața trupelor germane și bulgare.
Țarii din familia Romanov ajungeau pe tron prin succesiune dinastică, fără să existe instituții care să controleze decizia imperială, așa cum se întâmpla în monarhiile constituționale europene, inclusiv în România după 1866. Primul Parlament al Rusiei (Duma de Stat) a apărut abia în 1905 iar prima Constituție un an mai târziu, în 1906. Acestea nu au împiedicat deciziile țarului, care păstrase cele mai importante instrumente instituționale, inclusiv acela de a declara războiul sau pacea. Că la momentul 1905-1906 Rusia era deja o putere în declin accentuat o dovedește înfrângerea în fața Japoniei, în 1904-1905, pentru controlul asupra marii provincii chineze Manciuria.
După prăbușirea țarismului a funcționat pentru 8 luni o oarecare liberalizare a vieții politice și sociale în Rusia, între primăvara și toamna anului 1917. Problema cea mai presantă a țării era nu doar ieșirea din temnița autocratismului dar mai ales semnarea unei păci, care să scoată țara din război. Niciuna dintre cele două priorități nu s-a putut rezolva până la 25 octombrie (stil vechi)/7 noiembrie (stil nou) 1917, când Vladimir Ilici Lenin a răsturnat puterea provizorie și a proclamat regimul comunist, care avea să reziste până în decembrie 1991.
În Uniunea Sovietică cei mai mulți lideri supremi au murit în paturile lor (Lenin, Stalin, Brejnev, Andropov, Cernenko) și doar unul a fost răsturnat de la putere (Nikita Hrusciov, în 1964). Dar, desigur, niciunul nu a fost ales, toți au fost desemnați de câte un grup restrâns de politruci care așteptau, mai apoi, avantaje și mai mari. Când, în martie 1985, a ajuns la Kremlin ultimul lider al URSS, Mihail Gorbaciov, imperiul sovietic era deja în agonie. Moscova pierduse bătăliile economice, financiare și tehnologice cu SUA și începea să piardă și teritoriile întinse pe care le controla ideologic în Europa, Asia, Africa și America Centrală. Mihail Gorbaciov a acceptat retragerea din Europa de Est, în 1989-1990, după care a privit resemnat la pulverizarea URSS, în 1990-1991. Gorbaciov l-a desemnat ca succesor în Rusia pe Boris Elțîn (în 1990), un fost comunist de frunte, acum devenit lider al mișcării de desprindere a țării din imperiul sovietic.
Boris Elțîn a câștigat alegerile prezidențiale din Rusia în vara anului 1990, câteva luni după ce Mihail Gorbaciov îl numise ca șef al parlamentului sovietic republican. În deceniul în care a stat la Kremlin, sub Elțîn s-au demantelat structurile imperiale sovietice și a început construcția puterilor oligarhilor. Averi nemaiauzite au fost făcute prin corupție, privatizări frauduloase, rețele de influență, inclusiv prin participarea familiei președintelui.
În august 1999, Vladimir Putin a fost numit de către președintele Boris Elțîn în fruntea guvernului de la Moscova pentru ca, mai apoi, în ultima zi a anului 1999, să fie desemnat în funcția de președinte interimar al Federației Ruse. Trocul pare că a fost perfect: președintele Elțîn a rămas cu averea și cu familia în afara acțiunilor justiției iar Vladimir Putin a câștigat alegerile prezidențiale din 2000 după ce, iată, ajunsese la putere prin numirea inițială a predecesorului său. De atunci, din 31 decembrie 1999, Vladimir Putin conduce Rusia fără niciun fel de opoziție, chiar dacă, în 2008-2012, a acceptat o retragere în poziția de prim-ministru, lăsând un apropiat în Kremlin, pe Dmitri Medvedev.
Astfel, spre oricare moment istoric am privi spre Rusia (1613, instalarea dinastiei Romanovilor; 1917, înființarea Uniunii Sovietice, 1991, apariția Federației Ruse independente), la conducerea țării nu a ajuns niciodată un lider ales prima dată de popor.
Toate statele vecine Rusiei azi, și care au făcut parte cândva din Imperiul Rus sau din URSS, au cunoscut perioade mai întinse sau mai scurte de efervescențe electorale, de liberalizare sau democratizare a vieții politice sau sociale. Această memorie istorică le face deosebite și le-au construit ca un corp sănătos, cu așteptări în ceea ce privește schimbarea.
Ucraina independentă (din august 1991) a avut înaintea lui Volodimir Zelenski (ales în 2019) nu mai puțin de 5 președinți și o sumedenie de răsturnări de guverne. Armenia aflată sub influența rusă până de curând are în funcție al 6-lea președinte ales. Chiar și satelitul cel mai loial al Rusiei, Republica Belarus, are o situație mai promițătoare: Aleksandr Lukașenko a venit la putere în 1994, după un președinte ales, Stanislav Șușkevici (1991-1994) și după o efervescență politică promițătoare în prima jumătate a anilor 1990. Ceea ce foarte puțină lume știe este că Belarus are și cel mai logeviv guvern în exil din istoria modernă, el funcționând fără întrerupere din 1920, mai întâi la Praga, apoi în Canada, inclusiv cu un președinte în exil al Republicii (din 1997, Ivonka Survilla), care continuă tradițiile primului stat independent, din 1918.
Singură între puteri, China comunistă se află într-o situație identică Rusiei. Nici acolo, după destrămarea Imperiului (în 1911) sau după proclamarea Republicii Populare (în 1949) nu a existat vreun lider ales în mod liber și democratic.
Ce urmează în Rusia după prăbușirea regimurilor?
Președintele Vladimir Putin va părăsi Kremlinul prin două căi: prin deces (natural sau provocat) sau printr-o răsturnare de forță (lovitură de stat) organizată în interiorul Kremlinului. După 25 de ani de putere absolută, este mai greu de crezut (dar nu exclus) că se poate coagula o grupare care să proiecteze cel de-al doilea scenariu, cel al răsturnării.
Dispariția lui Putin nu va conduce Rusia spre democrație sau spre un regim liberal, cu instituții transparente. Aceasta pentru că nici decidenții, nici opinia publică rusă nu au habar de funcționarea complexă și vie a acestor instituții, nu au cunoscut niciodată în istorie un filtru la decizia liderului suprem (altul decât al grupurilor rivale). În Rusia nu există niciun fel de competențe referitoare la funcționarea democrației sau transparenței decizionale, la aplicarea scenariilor alternative sau la posibilitățile de eșec al unor proiecte majore decise prin vot.
Niciodată în istoria Rusiei un șef de stat nu a dat socoteală autentică în fața cuiva pentru vreuna dintre acțiunile sale, politice, economice, sociale sau militare. Oricărui stat european aceste lucruri îi sunt cunoscute: președinți, prim-miniștri sau miniștri care sunt demiși sau demisionează, Parlamente dizolvate, greve, crize, manifestații libere de protest, schimbări succesive de guverne. Rusia nu a cunoscut și nu a aplicat niciodată în istorie aceste scenarii și, prin urmare, nu o va face nici după dispariția lui Vladimir Putin.
Disidenții ruși, adevărați eroi, reprezintă o minoritate în rândul celor peste 140 de milioane de locuitori. Capacitatea lor de a elabora o direcție nouă pentru Rusia, asemănătoare societăților europene, este nulă, oponenții fiind priviți mai degrabă ca un corp străin, exotic și lipsit de înțelegere pentru marile tradiții istorice.
Că majoritatea covârșitoare a rușilor gândește în cheia imperială reprezentată de președintele Vladimir Putin o dovedește și faptul că, în exilul de după invadarea Ucrainei, în care au intrat sute de mii de ruși activi, cu competențe profesionale și posibilități materiale, nu a existat până acum nicio singură manifestare de amploare contra agresiunii și a uciderii civililor nevinovați. Regimurile politice din Georgia, Serbia, Kazahstan sau Armenia, acolo unde s-au refugiat acești ruși, poate că nu sunt tiparele perfecte ale democrației dar permit toate manifestațiile de opoziție, activități contestatare și schimbări frecvente de putere sau de lideri.
Ce se va întâmpla cu Rusia post-Putin? Mai puțin o transformare politică așteptată, spre democrație. Ea nu are tradiții, nu are instituții, nu are memorie, prin urmare o trecere nu poate veni din interior. Mai degrabă trebuie să așteptăm o realitate nouă, de amploare geopolitică și militară. Federația Rusă, în contextul administrativ-teritorial în care funcționează din 1991, este posibil să nu mai existe după deceniile lui Vladimir Putin.
După prăbușirea Imperiului rus, în 1917, și-au proclamat independența Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina, Bielorusia, Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, apoi Polonia. Chiar dacă unele dintre ele au fost reîncorporate în URSS în anii 1920, exista deja memoria statului liber. Când Uniunea Sovietică s-a dizolvat, în decembrie 1991, Federația Rusă s-a trezit în cea mai restrânsă formulă teritorială din ultimele trei secole de istorie.
Orice prăbușire de regim a condus la importante pierderi teritoriale și nu există motive pentru care nu s-ar întâmpla acest lucru și după dispariția lui Vladimir Putin. Niciodată în istoria sa modernă, Rusia nu a fost un stat național ci a funcționat pe fundamente imperiale, înglobând teritorii și popoare care nu îi aparțin. Or, când există premise favorabile, aceste popoare nu au de ce să nu își dorească independența de Rusia.
Tradiția imperială și nu aceea națională este motivul pentru care Rusia, aflată de una singură într-o confruntare cu Occidentul, nu poate câștiga militar împotriva unei mari puteri. Ultima victorie militară rusă împotriva unei forțe în spatele căreia nu s-a aflat vreunul dintre statele occidentale a avut loc în 1877-1878, când a învins Imperiul Otoman pe teritoriul Bulgariei (și când, totuși, a primit ajutorul micii armate române, conduse de Carol I).
Al Doilea Război Mondial, glorificat în fiecare 9 mai la Kremlin, a însemnat victoria URSS într-o mare coaliție, în primul rând alături de SUA și Marea Britanie. Acum, aflată de una singură într-un război de agresiune la adresa Ucrainei, Rusia nu poate câștiga. Nu are nici motivații, nici resurse, nici tradiție de a învinge Occidentul. Iar Ucraina, pe de altă parte, chiar dacă pare vulnerabilă, are toate resursele, nu doar materiale, pentru a obține victoria istorică.
Așteptările legate de evoluții democratice și liberale în Rusia din motive legate de politicile autoritare ale președintelui Vladimir Putin sau de războiul de agresiune împotriva Ucrainei sunt zadarnice.
Schimbările nu vor veni din interior. Societatea rusă nu se va desprinde de memoria ei istorică și nu va acționa în detrimentul puterii supreme de la Kremlin. Modificări structurale ale unor societăți lipsite de transparență sau democrație au avut loc în perioada postbelică, în cazuri extreme, și doar prin influență majoră americană: Germania occidentală de după Hitler, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan. Or, pentru Rusia astfel de măsuri par, acum, de domeniul imposibilului.
Continuitatea politică și instituțională din Rusia este cheia succesului autocrației și a lipsei de schimbare în ultimii 400 de ani. Niciun moment în acest timp nu a existat o altă variantă. Prin urmare, nu mai așteptați schimbări politice la Moscova ci urmăriți și fiți pregătiți pentru ample transformări teritoriale.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
