Are Dostoievki în „Jurnal de scriitor” relatată o întâmplare pe care a denumit-o: „Un băiat la bradul lui Hristos” în care povestește cum chiar în ajunul Crăciunului a întâlnit pe stradă, într-un ger cumplit, un băiețel nu mai mare de șapte ani, îmbrăcat ca de vară, care umbla „cu mânuța”, acesta fiind un „un termen tehnic și care înseamnă a cere de pomană”.
Sunt copii mulți ca acesta, care învață, îngână un colind, dar copilul acesta descris de marele romancier rus vorbea cu un soi de candoare. Avea o sora bolnavă, care nu putea munci și astfel el căuta să câștige câteva copeici. La un moment dat copilul este invitat într-o casă, unde o familie cu multă iubire și milă pentru cei aflați în nevoi, îl așază lângă un brad frumos împodobit despre care îi spun că este „bradul lui Hristos” pentru că „Hristos are întotdeauna în ziua aceasta un brad pentru copiii mici care nu au bradul lor”, aici, aflându-se în imaginația scriitorului rus și toate mamele acestor micuți, plecate prea devreme din această viață, iar copiii le reîntânesc, le sărută, le roagă să nu mai plângă, pentru că aici le este atât de bine fiind în apropierea pruncului Iisus Hristos (Povestiri rusești de Crăciun, Editura Contra Mundum, București, 2022, pp. 92-101).
Avem multe mari sărbători creștine, dar în preajma Crăciunului este singura perioadă când se colindă. De ce nu mergem de Înviere sau de Înălțare să colindăm?
1) Facem acest lucru doar de Crăciun pentru că, așa cum auzim într-un colind cunoscut sub numele de „colindul lui Dumnezeu”: „Dumnezeu Preasfântul colindă pământul”. Prin urmare, noi devenim colindători (copii sau adulți) pentru că Primul Colindător pe care-L cunoaștem din Sfânta Scriptură și care e cântat și în colindele noastre ca fiind Cel care ne colindă primul pe noi este Bunul Dumnezeu:
“Dumnezeu Preasfântul/ Colindând pământul/ A vrut să nu mai fie/ Potop și urgie. El făcu lumina/ Blândă și senină/ Și își trimise Fiul/ S-alunge pustiul. Fiul se-ntrupează/ Lumea luminează/ Fecioara Maria naște pe Mesia / Dumnezeu Preabunul ne-a trimis Crăciunul / Cu har și bucurie și aici să fie“
Astfel, Dumnezeu prin Fiul Său, Iisus Hristos, s-a coborât la noi pentru a ne iubi și a ne îmbrățișa și pentru a ne scoate din această lume în care greutățile, păcatele și răul ne copleșesc. Acesta este motivul pentru care noi colindăm pentru că Dumnezeu – fiind primul colindător – ne-a învățat acest frumos obicei. Dumnezeu se întrupează și colindă cu cei care-L urmează.
2) După Dumnezeu următorii colindători au fost îngerii. Auzim în colindul „Cerul și pământul” cântându-se:
“Cerul și pământul / În cântec răsună / Îngeri și oameni / Cântă împreună“.
Dacă analizăm Sfânta Evanghelie care vorbește despre Nașterea Domnului afăm că Dumnezeu Preasfântul care vine să colinde pământul este vestit de către îngeri, ei fiind astfel următorii colindători pe care îi descoperim, după Dumnezeu. Îngerii, așa cum ne relatează Sfântul Evanghelist Luca (2, 10-11): „…binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că în cetatea lui David vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”.
3) Păstorii devin următorii colindători pentru că primind vestea de la îngeri probabil au verificat toate grajdurile cu animale până să îl găsească pe cel în care se afla copilașul, Betleem, de altfel, nefiind un oraș mare: „Și grăbindu-se au venit și au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc, culcat în iesle…și s-au întors păstorii slăvind și lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte le-au auzit și le-au văzut” (Luca 2, 16, 20).
4) Iar la ieslea din Betleem, unde Îl găsesc pe prunc păstorii se întâlnesc cu alți colindători care vin din Orient: magii, care au adus daruri (aur, smirnă și tămâie). De atunci, bucuria aceasta că „s-a născut Mântuitor în cetatea lui David” este cântată în toată lumea.
Oamenii, dar în special copiii, imită cântarea lui Dumnezeu, a îngerilor, a păstorilor și a magilor. Astfel, copiii pe lângă faptul că se aseamănă cu îngerii de la Naștere, prin acest frumos obicei al colindatului ajută chiar Biserica în misiunea de sensibilizare a oamenilor, atunci când binevesesc nașterea Pruncului Iisus, a omului-copil. „Copiii prin mesajul colindelor lor vestesc slava iubirii lui Dumnezeu pentru lume († Daniel Ciobotea, Pastorală de Crăciun – 2001 în „Teologie și Viață”, 2001, p. 104) …devenind lumina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Acesta este înțelesul duhovnicesc al colindelor noastre de Crăciun și al umblatului preoților cu icoana Nașterii Domnului în casele credincioșilor” († Daniel Ciobotea, Nașterea Domnului – Lumina cunoștinței: Pastorală la Nașterea Domnului – 2002, în „Teologie și Viață”, 2002, p. 8; pentru mai multe detalii a se vedea Lucian-Mihăiță Filip, Dimensiunea mărturisitoare a credinței – colindul creștin, Editura Doxologia, Iași, 2021, pp. 377-384).
În versurile colindelor se întâlnește toată învățătura teologică îmbrăcată în haină de sărbătoare, întreaga Sfântă Scriptură de la cartea Facerii și până la cartea Apocalipsei. Spre exemplu, exista obiceiul în zona mea natală, a Buzăului, să fim colindați de oameni în vârstă, îmbrăcați în straie de sărbătoare, iar unele din colindele lor vorbeau despre judecata de apoi; am realizat astfel că în colinde este cuprinsă toată taina mântuirii de la facerea lumii, Întruparea Fiului lui Dumnezeu și răscumpărarea neamului omenesc care astfel, trecând prin judecata lui Dumnezeu, poate ajunge în împărăția lui Dumnezeu.
Înzestraţi cu un adânc simţământ de familie, credincioşii ortodocşi români socotesc, în unele din colindele lor de Crăciun, pe copilul Iisus ca pe propriul lor copil, învăluindu-L cu o rară duioşie în dragostea lor părintească. Chiar în scena Naşterii Domnului o localizează uneori pe meleagurile româneşti, iar fuga în Egipt a lui Iosif şi a Mariei o situează în munţii noştri: „drept, la munţi, la munţi cărunţi”, spune un colind.
Potrivit învăţăturii tradiţionale, Hristos a venit în lume ca să înlăture păcatul lui Adam, prin care s-a desfigurat nu numai firea umană, ci natura întreagă; însă aceasta nu-şi pierde nădejdea, ci se roagă într-o suspinare tânguitoare, ca Dumnezeu să o izbăvească. Prin naşterea lui Iisus şi apoi prin jertfa Lui se alină durerea, ura se schimbă în iubire, răul în bine şi durerea în bucurie, restabilindu-se astfel Adam şi făptura în starea paradisiacă.
În colindele noastre nu descoperim învățături de credință noi, ci regăsim în ele adevărurile de credinţă ale Bisericii. Exemplu: dogma întrupării Cuvântului se exprimă într-o manieră sinceră şi neforţată, cu sentimentul celei mai adânci credinţe şi înţelegeri din partea credincioşilor. La fel este exprimată şi taina naşterii din Fecioară: Hristos „s-a născut curat din Maică fără de bărbat”, împlinind Scriptura, după care „astăzi s-a născut Cel făr-de-nceput, cum au spus proorocii”.
Colindele explică pe înţelesul credincioşilor simpli tainele alcătuirii lumii şi descriu cu amănunte viaţa lui Adam, a lui Iisus şi a Maicii Domnului, aşa cum acestea se oglindesc în mentalitatea genuină a credincioşilor. În esenţă, colindele româneşti fac parte integrantă din spiritualitatea ortodoxă răsăriteană a Bisericii noastre, iar credinţele intim exprimate în colinde rămân, astfel, în deplină concordanţă cu învăţăturile dogmatice propovăduite de Biserică, pe care se feresc să le depăşească, limitându-se doar în dorinţa de „mărirea lui Dumnezeu şi scump Fiului Său”. Desigur că în această privinţă Biserica a exercitat o influenţă destul de pronunţată asupra procesului de creaţie a colindelor, încât creştinismul acestora este fidel dogmelor teologice.
Și ar mai fi un amănunt de evidențiat în privința mesajului colindelor, acela că ele, de obicei, se cântă în cete și creează astfel comuniune și bucurie. Prin aceste colinde intrăm, în fapt, în comuniune cu toți moșii și strămoșii noștri care încă din secolul al XVI-lea (de atunci sunt atestate primele colinde în limba română) au colindat neîncetat, existând chiar un colind în acest sens:
“Azi cu strămoșii cânt în cor / Colindul sfânt și bun / tot Moș era și-n vremea lor / Străbunul Moș Crăciun“.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
