Cred că mă număr printre cei cărora le lipsește dimensiunea spirituală a politicului și mă bucur că am descoperit acest fapt destul de timpuriu. Există indivizi care pot trece prin viață, se pot manifesta, se pot afirma complet paralel în raport cu universul politic.
A fost o vreme în care mergeam la vot cu entuziasm, având încredere în alegerea mea și cu speranțe pentru viitor. Ba făceam chiar și presiuni pe lângă cei apropiați, rude, cunoștințe, mai apatici cu privire la treburile politice, pentru a nu desconsidera un drept după care românii de mult tânjiseră. Acum, însă, îmi pare rău că am făcut-o: și că am votat și că am încercat să conving pe alții. Cred că au trecut vreo cinci-șase rânduri de alegeri, poate mai bine, la care nu am mai votat și nici nu am de gând s-o fac în următorii ani.
Recunosc că motivele mele sunt egoiste și condamnabile în viziunea multora, dar criticile pe care le-am primit, contraargumentele care mi s-au prezentat nu m-au convins, dimpotrivă m-au făcut să fiu și mai hotărât în a sta departe de urne. Săptămâna ce a trecut am urmărit primele două sau trei – cu siguranță vor fi și singurele – emisiune de dezbatere electorală la un post local de televiziune. Politicienii invitați, fie în postura de politicieni, fie doar ca reprezentanți ai partidelor, au avut prestații dezastroase: lipsă de idei, de teme de campanie, discursuri într-o limbă care părea a fi cea românească și, de la un capăt până la celălalt, o platitudine înfiorătoare. Este de la sine înțeles că temele europene au lipsit cu totul, fiind umbrite de cele ale politicii locale, dar nu pentru că acestea din urmă ar fi mai interesante, ci pentru că toate partidele și majoritatea candidaților nu se pricep la primele.
Prin urmare, nu votez. Întrebat dacă a votat la alegerile din 1990, Petre Țuțea a răspuns: „Nu am votat de scârbă”. Este exact ceea ce simt și eu. Nu mai votez pentru a fi împăcat cu propria-mi conștiință, pentru a dormi liniștit noaptea, pentru a nu mai simți respon-sabilitatea dezastrului pe care cei aleși în desfășoară în timpul mandatelor. Am decis că votul meu nu trebuie să mai legitimeze indivizi iresponsabili, infractori camuflați, mediocrități sinistre sau hoți dovediți.
Specia candidatului și, în general, cea a politicianului, are un singur interes, acela de a fi legitimat prin votul meu și al nostru. Neprezentându-mă la vot, nu mai slujesc acestui interes îngust și vinovat. Din moment ce ei nu îmi slujesc interesele, am toată îndreptățirea să îi tratez cu maximă indiferență. Dacă ei fac politică pentru ei, eu am ales să nu fac politică pentru mine.
Atitudinea mea nu este singulară sau excentrică, ci una larg răspândită, deși conștientizată în grade diferite de foarte mulți. Cu toții ne întrebăm cu pot fi oamenii politici, într-o asemenea majoritate de cazuri, așa de corupți, afișând un interes așa de limitat față de cetățeni și fiind cuprinși de o preocupare într-atât de devoratoare pentru ei înșiși. Explicația cred că este una singură: omul politic este prin definiție egoist. El este înzestrat cu un resort politic care nu are altă finalitate decât el însuși. Cel care aspiră la cariera politică trebuie să învețe să urască, ura fiind o virtute indispensabilă omului politic. Aș zice că nu se face politică pentru a mântui un grup și o comunitate, ci pentru a distruge pe alții. Omul politic urăște, din narcisism sau din solidaritate cu propriul grup, pe toți cei care nu îi aparțin. Obiectivul ultim este puterea, iar pentru acesta sacrifică orice.
Acesta fiind realitatea, cred că doar cei care sunt împăcați cu ea, o acceptă sau se regăsesc în ea, ar trebui să voteze. Eu nu am s-o fac. Între responsabilitatea civică și conștiința împăcată, o aleg pe ultima.
Resping, în aceeași măsură și cu aceeași înverșunare, orice idee de vot obligatoriu. Transformând dreptul la vot într-o obligație, ea ar putea fi însoțită și de măsurile punitive pentru neîndeplinirea ei: amendă, spânzurarea cu capul în jos, afumarea cu fum de ardei roșu, poate Canalul, Piteștiul.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
