La 7 iunie 2019, la sediul central al Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York, cele 193 de state membre au ales, prin votul reprezentanţilor, cinci state membre nepermanente ale Consiliului de Securitate, al căror mandat va începe la 1 ianuarie 2020.
Consiliul de Securitate al ONU este compus din 15 state membre, cinci cu prezenţă permanentă şi cu drept de a se opune oricărei decizii (SUA, Federaţia Rusă, R.P. Chineză, Franţa şi Marea Britanie) şi zece state cu prezenţă nepermanentă, alese pe criterii regionale pentru un mandat de doi ani succesivi.
România şi Estonia şi-au disputat locul rezervat Europei de Est: dacă România a fost membră a Consiliului de Securitate al ONU de patru ori până acum (1962, 1976-1977, 1990-1991 şi 2004-2005), Estonia nu a avut această demnitate niciodată după desprinderea de URSS şi declararea independenţei, în 1991.
Chiar dacă în emoţia politică şi publică din România acest lucru nu se discută, el a contat în dinamica votului de la ONU. Estonia este un membru al Uniunii Europene şi al NATO, un stat cu parteneriate strategice formidabile cu doi dintre componenţii permanenţi ai Consiliului de Securitate (SUA şi Marea Britanie) şi cu o comunitate rusă de peste 30% din totalul locuitorilor ţării. După trei decenii de independenţă, Estonia a fost preferată în faţa României pentru a „lansa” diplomaţia de la Tallinn în lumea mare a relaţiilor internaţionale după ce, în 2014-2015, o altă republică baltică, Lituania, a fost şi ea membru nepermanent al Consiliului de Securitate.
Dacă veţi urmări dinamica votului, se poate constata victoria Estoniei dar nu în maniera în care celelalte competitoare au parcurs-o.
În primul tur al scrutinului, Estonia a obţinut 111 voturi iar România doar 78. Pentru a accede în Consiliul de Securitate este nevoie de 2/3 din opţiuni, adică 129 de voturi. În primul tur, celelalte patru candidate (pe diferite regiuni geografice) au trecut lejer de vot: Vietnam, Tunisia şi Niger au obţinut 190 de susţineri iar St.Vincent şi Grenadine-181. Abia în turul al doilea, Estonia a depăşit clar limita impusă pentru accedere: 132 de voturi (erau necesare minim 129), faţă de numai 58 ale României.
În ciuda insistenţelor din spaţiul public românesc, Estonia s-a bazat masiv pe votul statelor din Africa, aşa cum relata agenţia naţională estoniană de presă, ERR, şi nu a făcut campanie în rândul statelor cu populaţie majoritar de religie islamică.
Estonia a demarat campania pentru accederea în Consiliul de Securitate al ONU în 2005, printr-o decizie a guvernului de la Tallinn acceptată de toate forţele politice ale ţării. La 13 iulie 2017 a fost declanşată şi campania oficială care, conform diplomatului Margus Kolga, şeful echipei, a costat aproape 1,5 milioane euro. Campania a avut la bază trei principii ale E, de la iniţiala numelui ţării: egalitate, eficienţă, empatie.
Ar mai trebui reţinut că accederea Estoniei în Consiliul de Securitate s-a decis, în plan intern, ca prioritate a politicii externe, în 2005. Deci, este vorba despre 14 ani de diplomaţie pentru acest succes. La Bucureşti, decizia a fost luată, cel mai probabil, după venirea la Palatul Cotroceni a preşedintelui Klaus Iohannis (la sfârşitul anului 2014). De pildă, Estonia a demarat o campanie de politică externă care să îi asigure obţinerea funcţiei de preşedinte al Adunării Generale a ONU în 2052, adică peste 33 de ani.
Într-un comentariu tipărit la 7 iunie de unul dintre cele mai vechi şi populare cotidiane din Estonia, „Postimees”, se arăta că ar fi vorba despre trei avantaje pe care diplomaţii de la Tallinn le-au avut în faţa României. Mai întâi de toate, Estonia este o ţară foarte mică (1,3 milioane locuitori şi în jur de 45.000 de kilometri pătraţi) iar demersul electoral al empatiei majorităţii statelor lumii a funcţionat ireproşabil. Apoi, Estonia are imaginea unei ţări sigure, de succes, dar mai ales, aşa cum sublinia apăsat ministrul de Externe Urmas Reinsalu, este cunoscută drept un stat digital şi un stat extrem de performant în ceea ce priveşte securitatea cibernetică. În fine, au contat, desigur, şi erorile guvernului de la Bucureşti şi ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, în a anunţa, fără pregătirea diplomatică necesară, mutarea ambasadei României din Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim. Acest din urmă fapt a provocat reacţii aproape unanime în lumea musulmană.
Dar nu aceste state majoritar musulmane sunt singurele care au decis votul favorabil Estoniei.
A contat foarte mult, poate mai mult decât problema mutării ambasadei la Ierusalim, dezbaterea mondială asupra migraţiei. Estonia a fost o voce timidă în criticarea „alocării” de migranţi în Uniunea Europeană şi a sprijinit diplomatic ideea celor mai mulţi dintre liderii organizaţiilor şi instituţiilor internaţionale şi ale şefilor de state şi de guverne. România, în schimb, deşi nu a criticat deschis „aşezarea” migranţilor din Asia şi Africa în Europa, nu a prezentat încredere majorităţii statelor de pe aceste două continente precum că şi-ar deschide frontierele. La sfârşitul anului 2018, de pildă, scrie presa de la Tallinn, România a anunţat iniţial că va semna Convenţia de la Marrakesh, din Maroc, asupra migraţiei, după care s-a răzgândit iar, în momentul de faţă, comunitatea internaţională nici nu mai ştie unde este, de fapt, semnătura Bucureştilor. Acest fapt a provocat o hemoragie consistentă de voturi dinspre statele din Africa pentru Estonia şi împotriva României.
A contat, desigur, şi atacul iresponsabil al guvernelor Partidului Social Democrat asupra normelor elementare de funcţionare a Uniunii Europene, lucru care a îndepărtat o parte dintre statele membre (dar şi aliaţii lor de pe alte continente) de România.
Preşedintele Estoniei, Kersti Kaljulaid, prezentă la New York în sala votului, declara fericită către media de la Tallinn, imediat după al doilea tur de scrutin, că intrarea în Consiliul de Securitate este un pas istoric pentru Estonia. „Pe de o parte – arăta şeful statului în declaraţia pentru ERR şi „Postimees” – acum avem oportunităţi pe care nu le-am întâlnit niciodată în istoria noastră de a participa la deciziile internaţionale iar de cealaltă parte, reputaţia ţării noastre şi forţa cuvântului nostru au crescut considerabil”. Aşa este.
Pentru România, o altă bătălie diplomatică pentru un loc în Consiliul de Securitate va avea loc, în condiţii normale, abia peste 15 sau 20 de ani. Atunci, în jurul anului 2040, nimeni nu îşi va aminti nici de Viorica Dăncilă, nici de Liviu Dragnea dar nici de motivele acestui eşec din 2019.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
