Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție interzic vânzarea plajelor și explică de ce tranzacționarea lor înseamnă încălcarea unor legi, ordonanțe și, înainte de toate, a Constituției României.
Este pentru prima oară când magistrații Curții Supreme se pronunță cu privire la soarta plajelor de pe litoralul românesc, iar decizia acestora a venit odată cu motivarea condamnării definitive din Dosarul Retrocedărilor.
Fostul primar a fost găsit vinovat inclusiv de vânzarea ilegală a plajelor din stațiunea Mamaia. Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție vorbesc despre o ”veritabilă organizație de tip mafiot”, de ”devalizarea patrimoniului” cu bună știință și de o ”grupare infracțională” țesută în Primăria Constanța.
Constituția României, pusă la pământ de tranzacțiile între prieteni
Constituția României este prima lege invocată de judecătorii ÎCCJ, atunci când explică de ce plajele au fost vândute ilegal:
”Potrivit art. 136, alin. 3 și 4 din Constituția României, plajele fac obiectul exclusiv al proprietății publice, iar bunurile proprietate publică sunt inalienabile”.
Judecătorii invocă și Legea fondului funciar nr. 18/1991, unde este menționat, la art. 5 alin. 1, că ”țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele” aparțin domeniului public.
Totodată, Legea apelor nr. 107/1996 prevede, la art. 3 alin. 1, că faleza și plaja mării aparțin domeniului public al statului:
”Plaja mării reprezintă porțiunea de teren din vecinătatea mării, cuprinsă între cota cea mai scăzută a apei și limita terenului neafectat de dinamica mediului acvatic”, se arată în anexa 1 a legii, care era în vigoare în momentul tranzacționării plajel0r de către primăria condusă de Radu Mazăre.
Judecătorii ÎCCJ invocă Legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia pentru a demonstra că plaja nu poate face parte din domeniul privat al orașului, deci nu poate fi vândută, așa cum a încercat să se apere fosta administrație:
”În anexa 1 a Legii nr. 213/1998, între bunurile din domeniul public al statului se regăsesc faleza și plaja mării. Potrivit art. 11 alin. 1 lit. a și 2 din aceeași lege, bunurile din domeniul public nu pot fi înstrăinate, ci doar date în administrare, concesionate sau închiriate (…) iar actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor sunt lovite de nulitate absolută”.
Aceeași lege mai arată că și ”lacurile și plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean” fac parte, de asemenea, din domeniul public al localităților.
Judecătorii mai arată că, prin OUG nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, litoralul și aria costieră aparțin domeniului public, iar din ele fac parte inclusiv ”zonele de depozite formate din nisip, pietriș, roci, incluzând dunele, indiferent dacă sunt acoperite sau nu de vegetație, și care sunt formate prin acțiunea mării, a vânturilor dinspre mare sau a altor cauze naturale sau artificiale”.
Magistrații explică pe înțelesul tuturor că nisipul nu se poate vinde și orice altă decizie a autorităților este nulă:
”Pe domeniul public al statului din zona costieră se recunoaște numai dreptul la exploatare și utilizare. Niciun drept privat nu se poate opune proprietății publice din zona costieră, iar orice hotărâre sau decizie a autorităților publice locale care încalcă aceste prevederi este nulă de drept (art. 7 alin. 1 și 3)”.
Judecătorii n-au gustat gluma plajelor vândute ca ”spații verzi”
În anii 2000, Radu Mazăre și ai lui au găsit o chichiță legislativă prin care au încercat să dea o formă de legalitate vânzării plajelor.
Feliile de nisip erau trecute în hârtiile primăriei, în rapoartele evaluatorilor și în toate celelalte documente care făceau parte din tranzacție drept ”spații verzi” care aparțin domeniului public al orașului.
Fiind ”spații verzi”, legea le permitea celor din primărie să le treacă în domeniul privat și, apoi, să le vândă sau să le retrocedeze.
Mai mult, activitatea grupării a fost cimentuită la vremea aceea de o hotărâre de guvern dată de Adrian Năstase în 2002 (nr. 904/2002) care permitea Primăriei Constanța să își gestioneze după bunul plac ”spațiile verzi” din, atenție, stațiunea Mamaia.
Aici, intrau, de fapt, plajele pe care juriștii și evaluatorii le transformau din pix în ”spații verzi”.
Așa s-au apărat Radu Mazăre și ceilalți inculpați, invocând hotărârea de guvern dată de Adrian Năstase privind dreptul asupra spațiilor verzi din Mamaia.
Chichița din hârtiile lor a ținut în fața notarilor cu care se aflau în cârdășie, dar n-a ținut în fața judecătorilor, așa că întrebarea magistraților a venit firesc: Care spații verzi?
”Nicăieri în cuprinsul anexelor (hotărârii de guvern care permitea vânzarea spațiilor verzi din Mamaia, n.red.) nu se menționează vreun teren reprezentând plajă, fiind vorba exclusiv de spații verzi”, arată judecătorii ÎCCJ în motivarea sentinței definitive.
Inculpații au încercat să mai scape de acuzații folosindu-se de un act din anul 1905 în care plaja aparținea domeniului privat al Constanței, pe care l-au considerat mai presus de actuala Constituție a României:
”Simpla susținere că plaja aferentă stațiunii Mamaia face parte din domeniul privat al municipiului Constanța în baza unor acte întocmite în anul 1905 este irelevantă, prin raportare la dispozițiile în vigoare ale Constituției României și ale legislației primare care reglementează domeniul public al statului”, mai arată judecătorii în motivare.
Concluziile instanței sunt lipsite de echivoc pentru soarta plajelor de pe litoralul românesc:
”În acord cu dispozițiile Constituției, dar și cele ale legislației primare analizate anterior, plaja Mării Negre, indiferent dacă are sau nu destinație turistică, dacă este amenajată sau nu, face parte din domeniul public al statului”.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
