Articol publicat inițial pe www.libertatea.ro.
Duminica viitoare ne alegem președintele și putem face asta doar de două ori într-un deceniu.
Runda prezidențială era, altădată, cea mai savuroasă și mai așteptată dintre toate surorile ei. Era regina alegerilor, adică exact pe dos de parlamentare sau, din 2007, de și mai tristele europarlamentare, aceste cenușărese ale scrutinurilor, doar că fără pantofi și caleașcă.
Dragă Stolo, sloganuri de succes și o confruntare de forțe
Primele prezidențiale pe care mi le amintesc în detaliu sunt cele din 2004, atunci când, cu doar două luni înainte de ziua votului, un element surpriză de proporții a schimbat strategii, calcule și candidați: Theodor Stolojan anunța că se retrage din cursă și că în locul său va candida Traian Băsescu, primarul Bucureștiul la vremea aia.
Secvența asta a marcat și începutul unui nou deceniu politic, de la ”liniștea” sistemului controlat de PSD prin teroare și cenzură până în măduvă, la ”gălăgia” zilnică provocată de fervoarea noului președinte cu apucături, și la el, totalitare.
Campania din 2004 a fost condimentată cu sloganurile inedite ale PD (Nu puteți voi fura, cât putem noi vota), dar mai ales cu tema aleasă de noul candidat: corupția.
A vorbi, în 2004, despre clanurile care au prădat România, a fost fără dar și poate rețeta de succes într-o țară sleită economic și sufocată sub monopolul PSD. Electoratul anti-PSD resemnat că partidul condus de Năstase și Iliescu nu va putea fi înlăturat avea acum candidatul care, iată, se lupta cu hoții în numele lor.
Campania a fost atât de savuroasă pentru că ilustra, de fapt, lupta dintre două regimuri, unul care apunea, altul care astfel se ridica.
Adrian Năstase și Traian Băsescu nu erau simpli candidați, ci adevărate personaje, cu consistență și creier, cu strategii și vână, fiecare cu câte o armată de politicieni în spate. Traian Băsescu a câștigat greu și doar cu ajutorul PNL, care îl livra pe Călin Popescu Tăriceanu, și a ”soluției imorale” fluturată de Dan Voiculescu.
Noptea cu doi președinți și flacăra violet
După 2004, scena politică și societatea în ansamblul ei au suferit modificări atât de importante încât tabloul electoral al campaniei prezidențiale din 2009 este desenat într-o Românie abia intrată în Uniunea Europeană, care resimte din plin criza economică declanșată în SUA.
România din toamna lui 2009 are un președinte trecut deja prin prima suspendare – eveniment fără precedent după 1989 – și o clasă politică puternic ostilizată lui.
Campania electorală a fost antrenantă încă dinaintea startului cu discursurile exotice, picante sau presărate cu invective din partea unor candidați-caricaturi precum Gigi Becali, Vadim Tudor sau Remus Cernea. Lor li s-au adăugat Sorin Oprescu, Principele Radu și același Kelemen Hunor.
Bătălia finală s-a dat între Traian Băsescu, susținut de PDL, și Mircea Geoană, susținut de toți ceilalți.
Într-o dezbatere memorabilă, Băsescu și-a ciuruit contracandidatul, împușcând glonț după glonț și câștigând detașat întrecerea televizată care dobora toate audiențele.
”Explicația” pentru succesul președintelui avea să vină a doua zi, când în spațiul public apărea teoria ”flăcării violet” aprinsă de un parapsiholog care se afla în gradena susținătorilor lui Băsescu.
Alegerile din 2009 vor rămâne în istoria României mai ales pentru cele câteva ore în care țara a avut doi președinți: înainte de miezul nopții, sondajele și numărătoarea PSD îl arătau câștigător pe Mircea Geoană, care s-a grăbit să exulte în fața camerelor de luat vederi, de-atunci rămânând celebră replica ”Mihaela, dragostea mea, am învins!”, pentru ca dimineață situația să fie răsturnată în mod dramatic, iar Traian Băsescu să fie declarat câștigător la o diferență de 70.000 de voturi, adică doar 0,6%.
O campanie dezumflată
Perioada 2009-2014 este dominată de ”monstruoasa coaliție” dintre PNL și PSD, un mamut politic cu 60% susținere parlamentară după alegerile din 2012. Ca prin minune, președintele se salvează și de a doua suspendare, iar în paralel societatea este zguduită de primele arestări și condamnări de răsunet, de la baroni, baronași și parlamentari până la fostul premier Adrian Năstase și la fratele președintelui.
Pe final de mandat, Traian Băsescu nu-și poate impune protejata în fruntea PDL, așa că ambii își iau adio de la partidul care i-a consacrat și care își încheie astfel istoria. În locul lui apare PMP, care o lansează la prezidențiale pe Elena Udrea.
Apoi, în buza campaniei, monolitul USL se sparge, iar PSD și PNL îi aduc în față pe Victor Ponta și prealiniștitul și abia cunoscutul Klaus Iohannis.
Cu toată susținerea președintelui, Udrea ratează turul doi, semn că Băsescu nu a reușit să-i transfere pupilei popularitatea sa, dar și că astfel se încheie epoca lui și nu va mai reuși vreodată să fie relevant pe scena politică.
Replicile și gesturile robotizate ale lui Klaus Iohannis seacă de savoare campania din 2014, la fel și șmecheriile răsuflate ale lui Victor Ponta.
În lipsa intrigilor și a consistenței mesajelor celor doi, campania se dezumflă și nu mai păstrează aproape nimic din episoadele 2004 și 2009.
Singura surpriză din 2014 este că Iohannis reușește, aproape nevorbind deloc, să recupereze 15% între tururi și să îl învingă detașat pe Victor Ponta, la o diferență de aproape 1 milion de voturi.
5 ani de frământări interne
După 2014, România a cunoscut 5 ani de frământări interne cumplite, cu cele mai ample proteste de după Mineriadă, cu SUA și UE care trimiteau mesaje săptămânale despre pericolul care pândește statul de drept, cu zeci de secvențe în care statul și-a demonstrat neputința, cu miniștri și șefi de instituții la limita analfabetismului funcțional și cu încercări obsesive ale politicienilor de acaparare a Justiției.
Toate secvențele au înverșunat societatea civilă, iar punctul culminant al încleștării s-a jucat în 26 mai, atunci când alegerile europarlamentare, altădată cenușărese, au înregistrat o prezență la vot record, de aproape 50%, procent care, cel mai probabil, nu va mai fi atins la nicio rundă electorală dintre cele care urmează până la finele lui 2020.
La europarlamentare s-a întâmplat asta pentru că a fost primul scrutin după instalarea de facto a lui Liviu Dragnea în fruntea Guvernului și după declanșarea obsesiei lui pentru propria libertate. În 26 mai, electoratul a avut ocazia pentru prima dată să îi taxeze pe el și partidul său pentru toate porcăriile pe care le-au făcut.
PSD a fost aruncat în derizoriu, înregistrând un minim istoric de puțin peste 20%, iar a doua zi Liviu Dragnea a ajuns la pușcărie pentru următorii trei ani.
Relaxarea societății după momentul 26-27 mai s-a tradus inclusiv prin instalarea unei apatii în rândul electoratului, pentru că pericolul iminent trecuse.
Europarlamentarele și referendumul pe Justiție au fost adjudecate de PNL și Klaus Iohannis care și-a asigurat lejer locul în turul doi și s-a retras în afara arenei electorale de unde își privește contracandidații cu atenție, dar fără îngrijorare, cum se luptă pentru un loc lângă el, în runda finală.
Bonus: după trecerea moțiunii de cenzură, alegerile prezidențiale par ca și câștigate de Iohannis fără ca acesta să fi făcut măcar cel mai mic efort în cursa electorală. Alegerile propriu-zise arată mai degrabă ca o formalitate, o procedură care trebuie doar să își urmeze cursul birocratic pentru a ajunge la rezultatul previzibil. Treaba asta nu face decât să deprime și mai mult campania și electoratul, de orice fel ar fi el.
Depresia ultimei campanii
Singura incertitudine este cine va intra în turul doi și, abia după acest moment, atmosfera se poate dezmorți sau nu. Un tur doi Iohannis-Diaconu e greu de imaginat, dar interesant, Iohannis-Dăncilă este posibil, dar foarte deprimant, iar Iohannis-Barna ar fi inedit și, dacă va fi, atunci se va juca în afara zonei de confort.
Tocmai de aceea, singurele momente ”palpitante” din campania electorală sunt sondajele care apar în mass-media, ca niște remember-uri programate din când în când să amintească de alegeri.
În rest, ultimele zile de campanie se îneacă într-o depresie aproape imposibil de tratat până în 10 noiembrie. Doar un eveniment ultra-șocant sau complet neprevăzut din zona actualului președinte mai poate dezmorți atmosfera.
Altfel, campania asta va rămâne în istorie drept cea mai plictisitoare și inconsistentă din primii 30 de ani ai României postcomuniste, iar lipsa ei de vlagă se va reflecta în prezența la urne: cel mai probabil, în 2019, se va înregistra un minim istoric al prezenței la vot la alegerilor prezidențiale.
De-aici mai rămâne doar un pas până la intrarea electoratului într-o nouă perioadă de hibernare, de unde se va mai trezi doar sub amenințarea vreunui alt pericol.
Dacă se va mai trezi.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
