Problema Transilvaniei, pământ românesc și al românilor, problema parcursului ei istoric, cea a drepturilor, nevoilor și pretențiilor minorităților naționale de aici sunt subiecte care apar cu regularitate în atenția politicului, a presei și a opiniei publice și provoacă – pe undeva de înțeles și normal – multă emoție, discuții aprinse, patimă, ba chiar și manifestări agresive ale unor grupuri radicale și extremiste.
Unii pun în dezbatere publică proiecte legislative privind autonomia (Ținutul Secuiesc, e drept) pe criterii etnice (așa cum este cazul Partidului Popular Maghiar din Transilvania), ceilalți răspund că asemenea cereri nu sunt potrivite cu spiritul european și cu prevederile Constituției României; unii fac în stradă propagandă extremistă, alții răspund expulzându-i din România.
Este o încleștare și o tensiune care își au explicații și origini în istoria Transilvaniei, pe care nu ar strica să o cunoaștem mai bine înainte de a deveni agresivi în discurs și în comportament, înainte de a fi orbiți de ură.
Să spunem, deci, că pătrunderea maghiarilor în Transilvania a început la mijlocul secolului al X-lea, atunci când românii erau deja organizați în voievodate atestate documentar, precum cele ale lui Glad, Gelu și Menumorut. În mai multe etape, ocuparea Transilvaniei a fost finalizată spre sfârșitul secolului al XII-lea, în timpul regelui Béla al III-lea al Ungariei, însă în anumite zone, în „țările” românilor, autoritatea efectivă maghiară a întârziat să se facă resimțită până în secolul al XIV-lea. Cucerirea a întâmpinat și greutăți din cauza opoziției românilor, a lipsei oamenilor din administrație și armată sau a incursiunilor de pradă ale nomazilor. Așa se face că regii maghiari au fost nevoiți, încă în secolele XI-XIII, să aducă în Transilvania coloniști sași, secui și cavaleri teutoni. Este perioada Voievodatului Transilvaniei, preferat principatului, probabil datorită presiunii tradiției românești.
În paralel, românii autohtoni, organizați în cunoscutele „țări” (terrae), formau o stare recunoscută constituțional denumită Universitas Valachorum. Aceste autonomii regionale se găseau în zonele periferice ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului) și au fost reorganizate, în secolele XIV-XV în districte românești, conduse de demnitari numiți de coroana maghiară.
Însă, la mijlocul secolului al XII-lea, izvoarele istorice înfățișează imaginea unei Transilvanii pustiite în urma invaziei mongole din 1241, după care a fost nevoie de un efort susținut și de un program vast de refacere din partea regalității maghiare.
De la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui următor se profilează pericolul otoman, care, prin victoria de la Kosovoplje din 1389 asupra sârbilor și după moartea lui Mircea cel Bătrân al Țării Românești, înlătură ultimele obstacole din calea spre Transilvania și Centrul Europei. O vreme, amenințarea este stăvilită de Iancu de Hunedoara, Voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei, cel care încearcă să obțină și o sporire a autonomiei voievodatului față de regatul maghiar. Aceleași eforturi de a rezista Imperiului Otoman au fost depuse și de fiul său, Matei Corvin, rege al Ungariei.
În prima jumătate a secolului al XVI-lea, ofensiva otomană spre Centrul Europei a fost extrem de puternică, ducând la celebra victorie din bătălia de la Mohács (1526). Ulterior, profitând și de luptele pentru succesiune la tronul Ungariei, otomanii au intervenit și în Transilvania. Deznodământul a fost formarea Principatului Transilvaniei, în 1541, sub suzeranitatea Înaltei Porți.
Au urmat episodul din 1599-1600, când Mihai Viteazul a încercat unirea Transilvaniei cu Țara Românească și Moldova, unire care nu a rezistat decât scurt timp în condițiile politice ale vremii.
Aproape un secol mai târziu, pe fondul începutului declinului Imperiului Otoman, după înfrângerea de la asediul Vienei (1683), Transilvania avea să sufere o nouă schimbare a statutului politic internațional. Ocupată de trupele Imperiului Austriac începând cu 1685, ea va deveni vasală a acestuia, fapt consfințit de Diploma Leopoldină, din 1691 și de Tratatul de la Karlowitz, din 1699.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea Transilvania a rămas parte integrantă a Imperiului Habsburgic, când, în contextul revoluției din 1848-1849, Ungaria și-a dorit și a încercat anexarea provinciei românești (vezi decizia Dietei de la Cluj, din mai 1848), dar înăbușirea mișcării revoluționare au împiedicat o astfel de evoluție pentru următorii 20 de ani. Abia în 1867, în urma pactului dualist care punea bazele Austro-Ungariei, Transilvania, ca de altfel și Banatul, erau încorporate Ungariei.
Au urmat 50 de ani grei pentru românii din Transilvania, lipsiți de drepturi, hărțuiți și supuși măsurilor de deznaționalizare. Momentul izbăvirii a venit în 1918, a fost anunțat de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie, făcând din Transilvania parte a României Mari.
Dar destinul greu al acestei provincii avea să îi mai dea o lovitură, de data aceasta la începutul celui de al Doilea Război Mondial, când, în urma arbitrajului de la Viena, din 30 august 1940, jumătate din Transilvania a fost cedată Ungariei horthyste, românii având de suferit în următorii ani măsurile criminale ale noilor stăpâni. Abia în anul de final al războiului, 1945, administrația românească a revenit în Transilvania, nu înainte ca la București să se instaleze un guvern comunist.
O singură concluzie aș avea în urma acestei prea succinte expuneri. Timp de aproximativ un mileniu, Transilvania s-a aflat sub autoritatea unei entități statale românești sau parte a acesteia mai puțin de 100 de ani. Este una dintre cele mai mari nedreptăți pe care istoria a rezervat-o românilor, în general, și românilor transilvăneni, în special, nedreptate pe care, însă, am început să o înlăturăm în 1918.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
