Discuţia aceasta oficială s-a purtat la reuniunea de la Viena a miniştrilor de Interne şi de Externe din Uniunea Europeană, la 14 septembrie 2018.
Protagonişti: Eternul ministru social-democrat de Externe al Luxemburgului, Jean Asselborn (în funcţie din 2004) şi ministrul de Interne al Italiei, impetuosul Matteo Salvini, şeful formaţiunii politice Liga.
Desigur, conflictul dintre micul Ducat al Luxemburgului şi Italia a avut drept pretext problema imigraţiei clandestine din Africa dar fondul este, până la urmă, fractura dintre statele europene care susţin politica oficială a Bruxelles-ului, de deschidere a porţilor, şi grupul, din ce în ce mai numeros şi mai vocal, care argumentează că este nevoie de soluţii imediate pentru oprirea fluxului de sosiri nedorite.
Imigraţia africană în Europa este responsabilă de rezultate electorale care au răsturnat sistemul politic tradiţional în multe dintre statele continentului: fie mesajul „invaziei” a dus la schimbarea totală a peisajului (ca în Italia sau Ungaria), fie formaţiunile politice „apărătoare” în faşa „invaziei” au câştigat procentaje suficiente pentru a controla jocul parlamentar şi guvernamental din ţările lor (ca în Suedia, Austria, Olanda, Cehia).
Ministrul luxemburghez de Externe, unul dintre cei mai duri apărători ai imigraţiei în Europa, a motivat alegerea sa prin faptul că „întregul continent îmbătrâneşte” şi, fără africani şi asiatici, este previzibilă o prăbuşire economică şi socială. Ministrul italian de Interne nu a aşteptat prea mult să urce în play-off spectacolul, mai ales că era transmis în direct de marile televiziuni europene, şi a intervenit brutal, răpindu-i cuvântul unuia dintre cei mai învechiţi în funcţie demnitari ai Europei: „Nu ştiu ce exigenţe sunt în Luxemburg – s-a răstit Salvini într-o italiană pe care o înţelegea perfect întreaga adunare – dar noi în Italia îi ajutăm pe copiii noştri să aibă şi ei copii. Nu să aducă sclavi care să compenseze copiii pe care nu îi mai avem”.
Uluit, dar tăios, ministrul luxemburghez Jean Asselborn a atacat frontal Italia: „Dragă domnule Salvini, în Luxemburg avem mii de italieni care au venit să lucreze la noi, imigranţi, pentru ca voi, în Italia, să aveţi bani pentru copiii voştri! Merde alors!”. „Să-ţi clăteşti gura când vorbeşti de italieni!”, a mai apucat să concluzioneze ministrul Salvini în finalul acestei discuţii. L-a ajutat mult şi ministrul ungar de Externe, Peter Szijjárto, care a rostit atât cât să fie auzit şi pus pe prima pagină a uneia dintre cele mai prestigioase publicaţii ale Germaniei, „Der Spiegel”: „Asselborn e un idiot!”. Acelaşi săptămânal german insera şi luarea de poziţie a unuia dintre protagonişti, ministrul de Externe Asselborn: „o provocare calculată”.
Supărat, Jean Asselborn a ţinut să declare unuia dintre marile cotidiane ale Italiei, „La Repubblica”, în opoziţie faţă de guvernul condus de Giuseppe Conte (prim-ministru despre care nu vorbeşte nimeni), că „dacă toată lumea ar veni la astfel de întâlniri pentru a înregistra un spot publicitar, ar deveni imposibilă luarea unei decizii pentru progresul Europei”.
Gazdei întâlnirii, Austria, europenii prezenţi i-au cerut arbitrajul şi un punct de vedere pentru că limbajul irevenţios, de o parte şi de cealaltă, a stupefiat urechile şefilor diplomaţiilor Uniunii Europene. Karin Kneissl, ministrul de Externe de la Viena, măritată de o lună, a pretins la conferinţa de presă că ea nu a auzit nimic şi că nu a văzut înregistrările. Totuşi, agenţia naţională italiană de presă ANSA i-a smuls şi continuarea declaraţiei: „pentru reuniunile informale nu există reguli”.
În Marele Ducat al Luxemburgului, aproape 45% din populaţia totală de 600.000 de suflete reprezintă imigranţii din Portugalia, Italia, Spania şi alte câteva state europene care, în anii 1960, au sosit aici ca forţă de muncă slab calificată în minerit şi industria siderurgică. Ramuri economice pe care Luxemburgul le-a închis definitiv în anii 1980, astăzi Ducatul trăind exclusiv din servicii bancare, comerţ şi găzduirea unor importante instituţii ale Uniunii Europene.
Din cei 350.000 de luxemburghezi nativi, aproape 200.000 lucrează zilnic în companii şi firme din Franţa, Belgia şi Germania.
Aşa încât nu este prea mult dacă am afirma că luxemburghezii devin majoritari în ţara lor abia la apusul soarelui.
Luxemburg este cea mai bogată ţară a Europei (după dimensiunea Produsului Intern Brut) şi a doua din lume, după emiratul Qatar. Criza economică şi financiară declanşată în 2008 a răpus starea de nonşalanţă şi de noncombat în faţa evenimentelor mondiale, mai ale după ce, în doar patru ani, între 2009 şi 2013, datoria publică a statului a sporit de la 9% din Produsul Intern Brut la peste 23%. Astăzi, ea însumează peste 7 miliarde de euro (în jur de 12.000 de euro de persoană) iar viitorul nu arată deloc bine.
Într-un amplu exerciţiu jurnalistic privind provocările financiare ale Marelui Ducat, cel mai popular cotidian din Luxembourg, „L’Essentiel”, publica la 26 octombrie 2017 un demers intitulat „Datoria statului poate deveni nesustenabilă”. Potrivit preşedintelui Consiliului Naţional al Finanţelor Publice, Yves Nosbuch, pe termen scurt Luxemburgul nu are motive de îngrijorare pentru că, pentru 2030, este prevăzută o îndatorare care nu va depăşi 30% din PIB. În schimb, pe fondul scăderii accelerate a demografiei, a îmbătrânirii populaţiei şi a costurilor enorme cu fondurile de pensii, asistenţa socială şi de sănătate pentru persoanele în vârstă, datoria publică a Luxemburgului va urca vertiginos: peste 60% în 2040 şi peste 220% în 2060. Singura soluţie: flux de oameni tineri, care să plătească impozite şi taxe.
Din acest punct de vedere, Luxemburgul face parte din grupul statelor europene care susţin cu tărie deschiderea frontierelor şi a legislaţiilor pentru imigraţia din Africa şi Asia. Cel puţin la modul declarativ, preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker (luxemburghez, care a deţinut 18 ani şefia guvernului ţării sale) şi prim-ministrul Xavier Bettel, al unei coaliţii guvernamentale liberale – social democrate – ecologiste, intevin pentru promovarea acestor soluţii, inclusiv în statele cu mari reticenţe, unde electoratul s-a pronunţat masiv împotriva imigraţiei: Polonia, Ungaria, Italia. Pe de altă parte, Luxemburgul oferă foarte puţin pentru reglementarea problemei imigraţiei: cotidianul „Le Quotidien” informa, la 17 ianuarie 2018, că pe parcursul anului 2017 Ducatul a acceptat 1.152 de refugiaţi cu statut legal (majoritatea din Siria şi Eritreea) şi a refuzat alte 526 de persoane. Chiar şi aşa, un referendum organizat în iunie 2018 de prim-ministrul Bettel privind acordarea dreptului de vot pentru străini a anunţat o posibilă intrare a Luxemburgului în clubul statelor critice la adresa imigraţiei: peste 80% dintre cei prezenţi la vot au spus NU.
Cu alte cuvinte, majoritatea electorală a Ducatului refuză imitarea modelului emiratelor arabe, acolo unde, de pildă în Dubai, Abu Dhabi, Kuweit sau Qatar, abia o treime din populaţie mai este nativă şi are din ce în ce mai puţin de oferit unei majorităţi sosite din întrega lume pentru a presta munci grele dar bine plătite.
Dialogul dintre Luxemburg şi Italia reflectă, desigur, convingerea vechii clase politice a Marelui Ducat (conduse de Jean Claude Juncker şi Jean Asselborn) potrivit căreia doar sosirea câtorva milioane de oameni tineri din afara Europei poate salva nivelul extrem de ridicat al pensiilor şi beneficiile financiare ale politicilor sociale şi efortul liderilor noi, proveniţi dinspre voinţa electorală recentă, de a găsi soluţii în interiorul sistemului, de motivare a propriului popor, de ceea ce ar putea fi anunţat drept paseism sau naţionalism. Iar, din acest punct de vedere, ministrul de Interne al Italiei, Matteo Salvini, este cel mai vocal.
Desigur, proiectele guvernului de la Roma, care a promis o schimbare fundamentală în ceea ce priveşte direcţiile strategice de dezvoltare ale Italiei, se lasă aşteptate. Singur, discursul antiimigraţie, factorul decisiv al victoriei în alegerile parlamentare din 4 martie 2018, este din ce în ce mai prezent şi este responsabil, între altele, şi de o răsturnare spectaculoasă: Liga a înlocuit Mişcarea 5 Stele în preferinţele electoratului tocmai prin prezenţa constantă a lui Matteo Salvini în orice spaţiu public unde se discută despre africanii veniţi în Europa.
Nu este vorba doar despre imigraţie în acest conflict.
Jean Asselborn este primul demnitar european care, după scandalul atacului cu substanţa chimică noviciok, de la Salisbury, din Marea Britanie, făcută de doi agenţi ruşi asupra unui fost spion al Kremlinului, a trecut la măsuri radicale. La sfârşitul lunii martie 2018, Luxemburgul şi-a rechemat ambasadorul de la Moscova iar situaţia a rămas îngheţată între cele două state, de atunci. În acelaşi timp, Asselborn a reuşit o performanţă internaţională indubitabilă şi fără precedent când a obţinut, în 2012, un mandat de membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU pentru ţara sa, Luxemburg. Şi la fel de important, de ceva vreme Luxemburgul a început o importantă etapă diplomatică, de contacte şi soluţii cu statele din Africa de Nord, principalele furnizoare de imigranţi clandestini în Europa. Astfel, la începutul lunii februarie 2018, ministrul de Externe Jean Asselborn a vizitat Libia iar pe aeroportul din Tripoli a cerut şefului libian al Agenţiei pentru Imigrări Ilegale, Mohamed Beshr, să lupte „împotriva imigraţiei ilegale în ciuda lipsei de resurse şi a dificultăţilor cu care se confruntă Libia”.
Importanta schimbare de discurs ţine cont de rezulatul votului la alegerile parlamentare din Austria şi de reticenţele din ce în ce mai mari ale Partidului Creştin Democrat din Germania faţă de politica de deschidere.
Matteo Salvini, cum titra popularul cotidian austriac „Wiener Zeitung”, „a intrat în ţara de porţelan” şi a făcut totul ţăndări în interiorul Uniunii Europene. Atacurile la adresa Luxemburgului au continuat pe reţelele sociale (după modelul politic preluat de la preşedintele SUA, Donald Trump) şi în declaraţii extrem de belicoase în presă.
„Luxemburgul acesta – declara unul dintre liderii Ligii, Roberto Maroni, pentru „Le Quotidien”, la 15 septembrie – este cât un cartier din Milano”. Pe Twitter, ministrul de Interne de la Roma continua şi el polemica: „Ministrul socialist din paradisul fiscal numit Luxemburg, după ce ne-a comparat bunicii emigranţi italieni cu clandestinii de azi, după ce mi-a întrerupt discursul urlând „rahat!”, astăzi m-a făcut fascist”.
Ei, nu e chiar aşa, oricine poate vedea înregistrarea dialogului oficial luxemburghezo-italian, dar susţinătorii politici ai lui Matteo Salvini au fost satisfăcuţi de reacţia idolului lor şi îi dau perfectă dreptate. În definitiv, care a fost ultima victorie, fie ea şi diplomatică, a Italiei în Europa?
Nu Jean Asselborn ci Pierre Moscovici, comisarul european pentru Probleme Economice, care reprezintă Franţa dar care este născut în România, este cel care a vorbit în public despre „fascismul” actual din Italia, ridiculizându-i pe Matteo Salvini şi coechipierul său, Luigi Di Maio, liderul Mişcării 5 Stele, cu apelativul „micii Mussolini”. Desigur, însă, Franţa este o nucă prea tare pentru Italia, acum, iar preşedintele Emmanuel Macron se prefigurează, din ce în ce mai conturat, drept liderul european care o va înlocui pe cancelarul german Angela Merkel.
Ofensiva şefului diplomaţiei luxemburgheze mai are o explicaţie, poate cea mai concludentă: la 14 octombrie, peste 290.000 de alegători sunt chemaţi la urne pentru a reînnoi cei 60 de deputaţi ai Parlamentului de la Luxembourg.
Coaliţia condusă de prim-ministrul Xavier Bettel (Partidul Liberal, Partidul Social Democrat şi ecologiştii) se află la egalitate cu Partidul Creştin Social (care a condus ţara vreme de trei decenii înainte de 2013): 26 de mandate, conform unui sondaj publicat de cotidianul „L’Essentiel”, la 13 iulie 2018. Şeful guvernului declara, în urma acestor prognoze, că va lupta până la capăt pentru că „nu a terminat încă” ce a promis electoratului. Iar liderul opoziţiei creştin-sociale, Claude Wiseler, anunţa că „mai este puţin” până la victorie.
Desigur, alegerile parlamentare din Luxemburg, din 14 octombrie, vor fi ferite de victoria partidelor antisistem, cum s-a întâmplat în Italia, iar problema imigraţiei nu se află decât marginal pe agenda dezbaterilor publice. Este de subliniat, însă, că guvernele de la Luxembourg trebuie să deţină majorităţi solide în Parlament, să fie puternice ca mesaj şi să obţină influenţă în interiorul instituţiilor Uniunii Europene pentru că Marele Ducat trăieşte efectiv atât de bine financiar de pe urma siguranţei pe care o transmite. Sute de miliarde de euro se află în băncile statului iar tranzacţiile financiare şi chiriile exorbitante pentru sediile firmelor, companiilor şi instituţiilor europene sunt singurele surse de venit ale celui mai bogat stat al Europei. Nu este nevoie de o victorie a antisistemului, ar fi decisivă doar instalarea unui sentiment de nesiguranţă pentru ca această bunăstare opulentă să fie afectată semnificativ iar întregul stat să se scufunde într-o criză fără soluţii.
Or, pentru acest lucru, este nevoie să strigi unei ţări, fie ea şi Italia: „rahat!”. Altă soluţie nu este pentru Luxemburg.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
