Tanya Gurska și Liza Tolmachevska, două mame din Odesa, care au fost nevoite să își părăsească locurile natale împreună cu copiii lor la începutul războiului, descriu călătoria care le-a adus la Constanța, cum au interacționat cu autoritățile statului, cu sistemul medical din România, cine le-a oferit ajutor pe parcursul drumului și experiențele trăite în orașul port. Războiul din Ucraina a dislocat din țară milioane de refugiați, mare parte dintre aceștia femei și copii. România este unul dintre principalele puncte de tranzit pentru ucrainenii care fug din calea agresiunilor și torturilor rușilor începute la 24 februarie.
***
Relatările celor două familii încep într-un mod similar: Atacurile împotriva Odesei au început încă din prima zi a războiului. Când a devenit clar că situația este mult prea periculoasă, oamenii din zonă au început să evacueze regiunea. Din moment ce granița cu Republica Moldova era foarte aproape, a fost una din destinațiile principale ale refugiaților.
“Pe 28 februarie, tatăl meu ne-a ajutat să ajungem la granița cu Moldova, la Palanca. El ne-a adus la graniță și de acolo am mers pe jos să ne întâlnim cu voluntarii. Drumul a fost lung pe jos și era foarte frig, dar am întâlnit mulți moldoveni care au venit să ajute, ne-au oferit mâncare, acomodare și tot ce am mai avut nevoie. Am stat acolo o zi, apoi am mers în România cu ajutorul voluntarilor. Am venit aici deoarece compania la care lucrează soțul meu are puncte de lucru în România, ei ne-au ajutat să ne întâlnim cu români care ne-au ajutat să găsim un hotel în Mamaia”, a relatat Liza.
Tanya, pe de cealaltă parte, a venit la Constanța împreună cu cei trei copii ai săi datorită vechilor legături familiale cu regiunea:
“Noi am stat două zile în Moldova, voluntari ne-au invitat în casele lor, apoi am luat bilete direct spre Constanța. Motivul pentru care am venit aici este că bunicul meu s-a născut în 1928 în Ismail, care era teritoriu românesc la acea vreme, și a trăit împreună cu familia sa aproape de Constanța, în Eforie Sud, deci această zonă părea bună pentru mine, fiindcă știam că familia mea a trăit aici înainte”.
În vreme ce Tanya și Liza au părăsit Odesa în căutarea siguranței, partenerii lor de viață și restul familiilor lor au fost nevoiți să rămână în urmă, din cauza circumstanțelor.
“Soțul meu nu ar fi putut să își lase munca în urmă. Ne putem descurca datorită faptului că el încă muncește, fiindcă eu mi-am pierdut slujba și oricum nu ar fi putut pleca, se află în categoria bărbaților care nu pot părăsi țara”, a explicat Liza, făcând referire la legea marțială, impusă în Ucraina la începutul războiului, care interzice bărbaților cu vârste între 18 și 60 de ani din a părăsi granițele țării.
În cazul Taniei, situația este puțin diferită, soțul acesteia alegând să stea în urmă pentru a ajuta eforturile de evacuare:
“Deoarece avem trei copii minori, soțul meu ar fi putut fi exceptat de la lege, dar a ales să rămână în țară și pentru încă câteva săptămâni după aceea a ajutat oameni care voiau să plece. Acum lucrează cu un mic ONG local, făcând ceea ce se poate, în timp ce își continuă munca de reparator, om bun la toate, dar din cauza războiului oamenii nu mai au aceleași posibilități materiale și este mult mai greu să găsească de muncă”.
De la momentul plecării, femeile s-au putut întoarce acasă de câteva ori pentru a-și vizita familiile, dar situația este departe de a fi sigură, posibilitatea de restabilire permanentă nefiind încă viabilă. În spusele Lizei, “când au început bombardamentele, oamenii s-au ascuns cum au putut în subsoluri și alte adăposturi, dar nu ofereau foarte multă apărare. Când ne-am întors în Ucraina să ne vizităm familia, am constatat că fiul meu încă suferă de traumă. Îi este teamă să se afle acolo, din cauza bombardamentelor prin care am trecut în primele zile de război”.
Deși Tanya și Liza declară că familiile lor reușesc să se descurce, aceasta nu este situația tuturor refugiaților din Constanța. Unii dintre ei, în special cei veniți din teritoriile ocupate, spune Liza, se confruntă cu probleme financiare mai grave, în ciuda ajutorului ocazional din partea voluntarilor și a programului guvernamental 50/20, menit să asigure cazare și hrană pentru ucrainenii veniți în România.
Unele dintre obstacolele refugiaților în ce privește finanțele sunt transportul și costurile medicale. Deși ucrainenii beneficiază de transport gratuit pe liniile CT BUS (operatorul local de transport) până la sfârșitul anului, suspendarea recentă a liniei 100M, care trecea prin Mamaia, a restrâns drastic opțiunile de transport, în special pentru oamenii cu copii și care nu au mașini, cum este cazul celor două mame ucrainene.
Călătoria cu autobuzele ce merg între Năvodari și Constanța nu este doar costisitoare dacă trebuie să achiziționezi zilnic bilete sau abonamente pentru mai multe persoane, cum este cazul Lizei, al cărei fiu merge în prezent la o școală din Constanța, este deseori și impractică sau chiar imposibilă.
De multe ori, autobuzele sunt mult prea aglomerate, așa că nu pot opri în Mamaia, dar chiar și dacă ar putea, nu există nicio garanție că vor avea suficient loc să acomodeze un cărucior pentru copii, ceea ce reprezintă o problemă semnificativă pentru Tanya, care a venit în România cu bebelușul ei care avea doar câteva luni când a început războiul.
Din astfel de motive, mai mulți refugiați au contactat personal autoritățile, iar în momentul de față există o inițiativă de strângere de semnături, pentru o petiție semnată deja de sute de refugiați, care va fi înaintă autorităților în perioada următoare.
În ceea ce privește sistemul medical, atât Tanya cât și Liza au descris experiențe în general pozitive cu clinicile de stat și private din Constanța. În ciuda timpurilor de așteptare de câteva ore la spitalele de stat, mult mai lungi în România față de cele din Ucraina în experiența celor două, mamele ucrainene notează că nu s-au simțit discriminate de personalul medical în acest sens, iar calitatea serviciilor a fost una bună, în special considerând gratuitatea oferită de instituțiile de stat pentru anumite servicii.
Cu toate acestea, experiența recentă a Taniei cu o clinică privată din Constanța pictează o imagine mai puțin flatantă pentru instituțiile private.
“Când m-am dus la spital pentru un control pentru unul din copii, știam că nu trebuie să plătesc pentru o consultație, dar apoi mi s-a zis că trebuie să merg și pentru o analiză de sânge. Am întrebat dacă trebuie să plătesc, pentru că nu aveam idee la acel moment, și mi s-a spus că nu e nevoie. Am mai întrebat de câteva ori și la laborator, cred că era laboratorul, dacă trebuie să plătesc, și mi s-a zis că e în regulă, așa că am făcut ce trebuia și am plecat. O săptămână mai târziu, m-am întors cu alt copil care se îmbolnăvise și el. Consultația a fost de asemenea gratuită, și m-au trimis și cu el pentru o analiză de sânge. Atunci eram sigură că este gratuit și nu am mai întrebat, dar când am mers să iau rezultatele mi-au spus că trebuie să plătesc. Am întrebat de ce, săptămâna trecută nu a trebuit să plătesc. Mi-au zis că ei nu știu despre ce vorbesc, că nimeni nu mi-a zis că e gratis, și că trebuie să plătesc pentru ambele teste. Nu știu, poate neînțelegerea a fost o greșeală a oamenilor care au fost pe tură prima dată, dar m-au tratat de parcă eu i-aș fi mințit pe ei. Până la urmă am plătit o parte din bani pe loc, pentru că nu aveam destul la mine, apoi mi-au trimis mesaje și până la urmă am achitat și restul sumei”.
Acest tip de probleme în ce privește comunicarea nu au apărut, în experiența Taniei, doar la clinica privată a cărei nume a preferat să nu îl divulge, ci și în interacțiunile cu serviciile sociale ale statului român.
“Am avut o situație în care am mers la un sediu al serviciilor sociale, undeva în apropiere de teatrul acela de operă, pentru că aveam nevoie de informații în ce privește ajutorul social pentru copiii. Auzisem că s-ar putea să avem dreptul la ajutor financiar, care era exact ce aveam nevoie atunci, și am vrut să întreb. Oamenii de acolo m-au tratat foarte bine, au chemat un traducător și mi-au explicat că nu mă pot ajuta ei, dar m-au trimis la altă adresă, cea de pe strada Unirii, lângă un azil de bătrâni, cred. Doamna de acolo nu putea să mă înțeleagă cum trebuie, nu prea vorbea engleză, și nici măcar nu am putut să intru înăuntru, a vorbit cu mine afară. Nu mi-au chemat nici traducător. A venit la un moment dat un bărbat care vorbea foarte puțină rusă și a încercat, dar nu ne-am putut înțelege. Nici nu cred că era traducător, am impresia că era doar un om oarecare ce aștepta ceva acolo. Mi-au zis să plec și să contactez Crucea Roșie dacă am nevoie de ajutor. Am plecat, am vorbit cu o prietenă, i-am explicat situația, iar ea i-a transmis proprietarului apartamentului în care stă și el a putut să mă lămurească până la urmă, dar nu am apreciat deloc atitudinea cu care am fost tratată acolo, mi s-a vorbit pe un ton foarte nervos și cred că ar fi trebuit să cheme un traducător”, este relatarea evenimentelor făcută de Tanya.
Context
Cele două mame ucrainene și copiii lor se numără printre cei aproape 90.000 de refugiați ucraineni care au ales să se stabilească în România de la începutul războiului, țara fiind tranzitată de peste 2,5 milioane de ucraineni, conform bilanțului de la sfârșitul lunii octombrie al Ministerului român de Afaceri Externe. Numărul refugiaților care au trecut prin România reprezintă peste un sfert din cei aproape 8 milioane de refugiați ucraineni identificați în octombrie în diverse țări din Europa de către Națiunile Unite.
Conform unui raport realizat de către Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), în ceea ce privește comunicarea dintre refugiați și autorități, “principala barieră în accesarea informațiilor este limba. Mulți refugiați nu ar suna nici la poliție sau servicii de urgență într-o situație de criză, de teamă că nu vor fi înțeleși.”
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
