La puţină vreme după învestirea sa în funcţia de ministru al Educaţiei, dl. Adrian Curaj a anunţat că doreşte reformarea sistemului de învăţământ pentru clasele gimnaziale. Cum guvernul de tehnocraţi condus de Dacian Cioloş, rezultat al emoţiei colective a străzilor din Bucureşti şi alte câteva oraşe cu societate civilă, are un mandat limitat, până la sfârşitul acestui an, schimbarea trebuie să se producă repede. Nimic nou, până acum. Fiecare demnitar înalt al învăţământului a ţinut să aibă, drept unică realizare, fie o lege nouă fie, măcar, o reformă radicală.
Dl. ministru Curaj a organizat chiar şi o conferinţă de presă în care, ca membru al guvernului, a ales să nu vorbească neapărat în limba română, cel puţin nu în aceea care se studiază încă, vetust şi fără perspective, în clasele preuniversitare. „Manualele (ale părţii de şcoală ce urmează a fi reformată în această perioadă- n.n.) vor fi pilotate în vară. Vom avea summer camp şi manualele vor fi pilotate cu beneficiarii” a transmis dl. Curaj. Mulţi dintre noi nu ştiam că, în afară de mijloacele de locomoţie, mai pot fi pilotate şi manuale şi că ministerul care se ocupă cu grija educaţiei organizează summer camp pentru pilotaj adresat unor beneficiari, fie ei şi tineri.
Ce este nou, în fond?
Ministerul Educaţiei a lansat în dezbatere publică trei propuneri de plan- cadru pentru învăţământul gimnazial. În toate proiectele, discipline precum limba şi literatura română, istoria şi limba latină pierd din numărul de ore, sunt transformate în altceva sau, şi mai simplu, dispar definitiv. Istoria s-ar transforma în ceva corect politic intitulat Educaţie pentru cetăţenie democratică iar latina ar deveni, într-o formulă optimistă, materie opţională. Discipline noi ar mai fi Educaţia pentru drepturile copilului şi Educaţie interculturală. Un alt principiu de bază al noii şcoli ar mai fi acela al introducerii în orar a trei ore de educaţie fizică pe săptămână. De acord cu ministrul Curaj că „dincolo de a număra orele de un fel anume, trebuie să vedem cum va arăta conţinutul”. Cine, însă, va decide acest lucru? Care sunt variantele de lucru, altele decât ale unor funcţionari din minister sau de la un Institut pentru Ştiinţe ale Educaţiei?
Totul se derulează pe fondul acceptului general că, da, şcoala românească are nevoie de altceva şi că, absolut de acord, viitorul arată copios de sumbru. În 2012, aproape 40% dintre elevii României aveau dificultăţi majore la citirea şi înţelegerea unui text în limba română.
Ce să mai pilotezi în educaţie în această situaţie?
Învăţământul românesc este ruinat de decenii din motive care ţin de predictibilitate, finanţare, administrare a resursei umane, lipsa unei reacţii sociale solide faţă de şcoală, defectele majore legate de relaţia dintre educaţie şi piaţa muncii. În fapt, de când se tot reformează, şcoala românească a ajuns croită, mai degrabă, pentru cadrele didactice şi normele lor decât pentru elevi şi studenţi. Profesorii acuză, pe bună dreptate, subfinanţarea batjocoritoare a sistemului (comparativ cu alţi bugetari, mai norocoşi), lipsa investiţiilor în infrastructură şi a coerenţei guvernamentale în domeniu. Cealaltă parte a baricadei suspicionează corupţie, meditaţii pe bani negri, diplome care nu sunt acoperite de competenţe, structuri învechite care refuză să adere la secolul al XXI- lea. Mai grav, de o bună perioadă, educaţia trece printr-o gravă criză de imagine şi credibilitate. Ridiculizarea studiilor doctorale, prin acceptul plagiatului şi al inconsecvenţei ştiinţifice în lucrările finale, dar şi plasarea unor universitari în procedurile de eliberare condiţionată a condamnaţilor definitivi, arestaţi în penitenciare, prin girarea de cărţi, au zguduit un sistem şi aşa destul de plăpând. Dl. ministru Curaj, de mai bine de 15 ani şef al unor variate instituţii şi organizaţii profesionale, acum demnitar tehnocrat, a găsit soluţii care pot fi decente dar nu neapărat corectoare. Mai precis, a spălat pe mâini Ministerul Educaţiei şi stufoasele lui comisii şi a trecut deciziile în mâinile universităţilor.
Trebuie reţinut că situaţia actuală a învăţământului românesc are la bază o cauză istorică, naturală. În România modernă au apărut mai întâi universităţile (de la Iaşi- 1860 şi Bucureşti- 1864) şi abia, apoi, s-a generalizat învăţământul primar obligatoriu. Nu aşa s-a întâmplat în celelalte state europene. Apoi, în sistemul comunist a fost promovat cu agresivitate învăţământul tehnic şi ingineresc, în dauna celui socio- uman, fapt care a dus la dereglaje majore în societate. După 1990, nu a mai fost nicio regulă: puzderia de legi, decizii, universităţi, colegii naţionale, şcoli au bulversat generaţii care, oricum, trăiau drama tranziţiei economice, politice şi sociale.
O schimbare în interiorul şcolii este obligatorie. Întrebarea pe care trebuie să o punem diriguitorilor este simplă: ce societate clădim? Pentru că răspunsul ar putea fi cheia de rezolvare a viitorului. Pleiada nemiluită numeric de miniştri ai Educaţiei a provenit, fără excepţie, din zona ştiinţelor exacte sau inginereşti. Prin urmare, reformele succesive nu s-au atins de numărul sfânt de ore de matematici din orar sau de alte discipline care, să fie vorba între noi, ar trebui tratate egal cu toate celelalte. Că, spre exemplu, trebuie făcută obligatoriu gramatica limbii române în toate clasele preuniversitare nu a trecut nimănui prin cap. Altminteri, peste puţină vreme vom citi din ce în ce mai des (nu că acum ar fi altfel) substantive proprii cu majusculă, ca pe Internet, derapaje incalificabile (un cotidian naţional respectabil publica recent un articol cultural despre Anton Chekhov, adică vechiul nostru Cehov) iar cratima va deveni istorie.
Dezbaterea finală a acestui proiect de reformă a fost organizată de dl. Curaj cu publicul de rigoare: profesori, academicieni, specialişti în tehnicile educaţiei, asociaţia elevilor constănţeni, Asociaţia „Mame pentru mame” şi alţii. „N-au fost puternice discuţiile legate de ce ne aşteptam” a concluzionat ministrul, cu curajul cuvenit. Aceasta într-o sală în care una dintre mame l-a înfruntat cu replica „Să vă fie ruşine!”pe un distins membru al Academiei Române, Marius Andruh, care nu înţelegea rostul unei materii noi, legate de drepturile copiilor, ce urmează a se desfăşura o oră săptămânal, vreme de un an.
Şcoala românească este bolnavă de mult. Modificările succesive, administrative şi curriculare, nu au reprezentat un tratament. Dimpotrivă, privind cu atenţie, fenomenele analfabetismului, imposturii şi incapacităţii de adaptare la realităţile economice şi culturale au devenit mai vizibile şi cuprind zone din ce în ce mai întinse din societate.
Ce fel de şcoală vrem? Răspunsul nu ar mai trebui să mai vină din interiorul mediilor politice şi nici din acela al organismelor şi instituţiilor anchilozate în proiecte fără cusur dar complet inutile.
Foto deschidere: Mediafax/Alexandru Dobre
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
