Turismul de masă în România este creaţia lui Nicolae Ceauşescu şi a erei sale.
Vestigii ale „epocii de aur”, cele mai multe destinaţii turistice reprezintă o aglomerare de blocuri sau de imobile care nu se identifică, cel mai adesea, cu locul. Conceput pentru deplasări în grupuri mari şi în perioade bine stabilite, turismul românesc nu a reuşit să se reformeze în ultimii ani: meniuri fixe şi identice în multe dintre restaurante, lipsă de imaginaţie şi de viziune în dezvoltarea armonioasă a întregului spaţiu de vizitare, standarde extrem de reduse în ceea ce priveşte oportunităţile. Hotelierii români consideră că un concept „all inclusive” se referă strict la îmbuibarea cu hrană şi băutură a acelora care le trec pragul. Ceva firesc, până la urmă: pentru prima dată în istoria lor, românii pot mânca, azi, pe săturate.
Mass media româneşti vorbesc, mereu, de oameni care „iau cu asalt” cartierele de case din Sinaia, Predeal, Poiana Braşov sau dormitoarele din Mamaia. Totuşi, cifrele exacte spun altceva: „distracţia la maxim” nu aduce nici puhoaie de oameni şi nici torente de bani. Doar infrastructura rutieră şi feroviară şi incidentele determinate de „distracţie” fac ştirile mai picante. Pentru că, după două sau trei zile cu turişti de week- end, blocurile şi casele rămân pustii şi triste.
România deţine mai bine de o treime din apele termale şi minerale ale Europei. Cu toate acestea, nu dispune de nicio staţiune cu acest specific, de nivel rezonabil. O afacere de miliarde de euro este aruncată la gunoi. Nici staţiunile montane nu au o soartă mai bună. Tot regimul comunist a educat românii că acestea trebuie asaltate în perioade strict determinate, de regulă când hotelierii te aşteaptă cu veşnicele bucate tradiţionale sau, mai nou, când se poate schia pe pârtii (spre exemplu, zilele şi nopţile Crăciunului). Aglomerate de imobile fără personalitate arhitectonică, fără pretenţii în ceea ce priveşte facilităţile, zugrăvite în aceleaşi culori ieftine de supermarket, lipsite de drumuri de acces sau promenade generoase, localităţile acestea din Carpaţi nu sunt mai mult decât spaţii de relaxare de mâna a doua în comparaţie cu cele din imediata străinătate.
Litoralul Mării Negre are şi el un program bine stabilit de vizitare. Pentru 1 mai, Nicolae Ceauşescu a indicat că staţiunile mai puţin pretenţioase, mai ieftine, erau o alternativă la Sfintele Paşti. Apoi, 2 mai a rămas zi liberă deoarece tovarăşa Elena Ceauşescu a stabilit, şi ea, că este „ziua tineretului”. Şi aşa a rămas până azi. „Distracţia” îşi urmează, apoi, cursul de la 15 iulie şi până la 20 august. Aproape 10 luni sutele de blocuri, case din BCA, lemn şi ciment din staţiunile de pe litoral sunt pustii. Delta Dunării, Bucovina şi câteva sate săseşti ardelene sunt teme de propagandă pentru foarte puţinii turişti străini care au mai mult de 2-3 nopţi de cazare. Un drum până acolo este, însă, extenuant pentru că nu există nici legături aeriene, nici autostrăzi sau căi ferate rapide.
Concepte precum turismul cultural, tematic, de nişă sunt practic inexistente. De altfel, oamenii care au bani, şi care ar vizita România pentru ceea ce ar reprezenta variante la „distracţia” cu hituri, clipuri, grătare şi hormoni, nu găsesc aproape nimic convenabil. O staţiune sau un oraş turistic înseamnă ceva mai mult decât veşnicele sarmale tradiţionale şi muzeele obosite, cu 7-8 încăperi tematice. Evenimente de amploare abia se înfiripă iar o infrastructură care să le sprijine nu prea există. Mai mult de jumătate dintre străinii care intră în România o fac pentru evenimente profesionale, nicidecum pentru că ar fi ispitiţi cu vreo curiozitate pentru ceva anume din geografia, istoria sau cultura noastră. În oraşul cel mai vechi al României, Constanţa, un festival antic îndelung mediatizat se desfăşoară pe un tăpşan lipsit de vegetaţie, plin de gunoaie, răvăşit de nesimţirea autorităţilor locale şi în apropierea unei adunări de localuri de nunţi şi botezuri. Cine ar da bani pe o astfel de compunere fără valoare?
România are câştiguri mediocre din turism şi acest lucru este pus discret sub preş de întreaga mass- media şi de firmele specializate de promovare. Cu 1, 1 miliarde de euro obţinuţi din aceste servicii în 2014, ne situăm la nivelul unor republici bananiere, mult mai mici ca dimensiuni geografice, culturale şi istorice. Guatemala a obţinut aceeaşi sumă anul trecut din turism. Veşnicii noştri vecini bulgari adună, anual, peste 4 miliarde de euro din oraşele şi staţiunile de la Marea Neagră şi de la munte.
Este evident că România a pariat pe o anumită strategie şi a pierdut. Turismul de distracţie, bine făcut, aduce bani mulţi. Cuba comunistă câştigă de două ori mai mult decât jalnicele barăci din Mamaia, Vama Veche sau Costineşti, iar Croaţia ceva mai bine de 9 miliarde de euro pe an. State care au mizat pe turismul cultural stau chiar mai bine: Polonia a obţinut anul trecut, din turism, peste 11 miliarde de euro iar Ungaria în jur de 5 miliarde.
După 25 de ani de eforturi, de jaf organizat, lipsă de viziune, amatorism şi respect faţă de indicaţiile tovarăşului Nicolae Ceauşescu, turismul românesc a atins o performanţă despre care nu vrea să vorbească nimeni. Câştigurile sale sunt egale cu cele ale Kazahstanului şi mai mari cu vreo 300 de milioane de euro peste acelea obţinute de Yemen. E mult, e puţin?
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
